Vacanța noastră românească specială, mai 2018!

TIPĂREȘTE

V-am povestit în ultimile articole cam pe unde puserăm capul și cu ce ne delectarăm papilele gustative de-a lungul celor 7 zile cât am alocat anul ăsta „escapadei românești” (pe care ne-am propus de la o vreme s-o realizăm cel puțin o dată pe an); v-am povestit și despre câteva din locurile interesante de le-am vizitat, cel puțin despre cele văduvite de impresii aici, în comunitatea noastră; despre altele n-am detaliat, considerând că n-are rost să repet ce - cu măiestrie - au spus alții! Poate însă ar fi cazul să amintesc măcar despre ele, așa că m-am gândit să cos peticele unul de altul și să reconstitui (în mare și cât oi putea eu de „pe scurt”) traseul pe care l-am urmat, poate o fi sursă de inspirație pentru oarecine!... Poate cu acest articol trebuia să încep, dar cred că nu pică rău nici acum, la final de poveste... Sper să vă placă patchwork-ul de-o ieși! În fond, luați-l drept ce mă voi strădui să fie în primul rând: un omagiu adus frumuseții tulburătoare a României și - de ce nu?! - oamenilor cu care am interacționat!

Am pornit așadar într-o dimineață (nu chiar cu noaptea-n cap) de la domiciliul de reședință și primul popas l-am făcut, ca de câte ori avem ocazia, în casa mea părintească, la Ploiești, să dăm binețe maicii mele. N-am zăbovit prea mult, am verificat că toate sunt la locurile lor și ne-am așternut din nou la drum. Luarăm calea Târgoviștei, unde nu ne-am mai oprit să vizităm, că făcurăm asta vara trecută, nici la o șuetă cu @irinad n-am oprit, că se adunaseră nori grei de ploaie și nici c-am scăpat neudați bine-binișor cale de vreo juma' de oră, poate mai bine!

Pe la Voinești, profitând de faptul că stropii se mai răriseră, oprirăm pe marginea drumului, lângă taraba improvizată a unei tanti și cumpărarăm mere și cireșe; ba, Tati o iscodi și o ispiti cumva, de-i vându tanti aia și oleacă de țuică de pere, scoasă de la blat... Vrăjitor Tati ăsta, v-am mai zis! :)

Primul obiectiv turistic de pe lista ce-o aveam în cap l-am ratat. Adică nu l-am ratat că nu l-am nimerit, l-am ratat că așa am hotărât noi, deși cam cu regret (cel puțin eu). E vorba de Mânăstirea Cetățuia Negru Vodă. Ghidați de GoogleMaps, am oprit în dreptul podului peste Râul Dâmbovița și imediat ne-am trezit înconjurați de o ceată de țigănuși. Ăștia ne-au citit imediat: „Dacă vreți să vizitați mânăstirea, trebuie să lăsați mașina aici și să urcați pe potecă, prin pădure!” „E departe?” „Cam juma' de oră!” Hait! Sincer, n-am avut curaj nici să le lăsăm mașina în grijă, nici să urcăm pe poteca udă și probabil alunecoasă, sub un cer încă plumbuit, care stătea să se reverse din nou în orice clipă! Ne-am înțeles din priviri: hai, c-om veni altădată!

N-am mai făcut mult până la Câmpululg Muscel și tot GoogleMaps ne-a ghidat la marele fix în Valea Rumâneștilor, până în curtea pensiunii Cazarma Cavalerilor, despre care v-am povestit. Norii se destrămaseră binișor între timp și, după ce am prânzo-cinat, n-am avut stare și-am pornit în plimbare către oraș. A fost prima cădere în transă din sejurul acesta, nu ne venea să credem câtă pace și frumusețe ne înconjoară! Zona reprezintă de fapt un cartier al orașului, dar cu case și grădini și fânețe, zici că ești la țară. Oamenii cu care te întâlnești pe drum îți dau „bună ziua” de parcă te-ar cunoaște, gâștele sâsâie prin fața porților, iar pârâiașul te însoțește murmurându-și cântecul lui voios! Foarte relaxantă această plimbare, iar drumul nu-i lung, doar vreo 2-3 km până la intrarea în oraș, unde primul lucru care ne-a întâmpinat a fost, la o răspântie, una din vechile cruci de piatră despre care citisem.

Am mai mers puțin și-am traversat Râul Târgului, vijelios și neastâmpărat și el în zona asta, cu lunca plină de case cu acoperișuri cărămizii - o pictură pe care am admirat-o îndelung de pe pod, mai ales că soarele arunca peste ea lumina aceea aurie de dinainte de apus. Pe urmă am luat artera principală a orașului la pas și iarăși nu-mi venea a crede că e reală frumusețea din jur; de data asta, nu era vorba de natură, cât de arhitectura și superbele decorațiuni ale vechilor case din veacul trecut! Puteam să-mi imaginez ușor (mai ales că, deși sâmbătă seara, orașul era aproape pustiu) rafinamentul anilor de glorie pe care i-a trăit cândva acest mic burg, preferat de regi și de boieri, dar și de numeroși oameni de cultură!

Când seara s-a lăsat, ne-am întors cu un taxi la pensiune, iar a doua zi dimineață, după micul dejun, am revenit să explorăm pe îndelete orașul, de data asta cu mașina noastră. Primul obiectiv vizitat a fost Mânăstirea Negru Vodă, situată chiar în oraș, de la podul peste râu făcurăm stânga și imediat dădurăm de ea. Biserica mare era înveșmântată în schele de sus și până jos și nu se putea vizita, am înțeles că are o pictură superbă. Slujba se ținea afară, dar am putut vizita bisericuța veche, deschisă doar în zilele de sărbătoare. Mânăstirea e extrem de veche, a fost construită de Negru Vodă pe la 1200 și un pic, iar voievodul Matei Basarab a instalat aici a doua tipografie din Țara Românească și s-au tipărit cărți religioase ce au circulat în întreg spațiul locuit de români.

În apropiere am identificat apoi Muzeul de Etnografie și Artă Populară și eram foarte nerăbdătoare să-l văd, dar a trebuit să-mi înghit frustrarea nemestecată, căci l-am găsit închis, deși conform programului afișat, n-ar fi trebuit. Am colindat însă prin zonă și am descoperit o grămadă de case istorice, foarte frumoase, multe purtând plăcuțe explicative. Ne-am „mutat” apoi mai spre centru, am dat o raită prin incinta bisericii catolice Sf. Iosif (localnicii o știu de Bărăția), unde citisem că se găsește piatra de mormânt a comitelui Laurentiu de Longo Campo (de la care s-ar trage numele orașului), și aici slujba de duminică fiind în plină desfășurare (aveam să revenim mai târziu, dar am găsit biserica încuiată). Turnul de piatră mi-a plăcut foarte tare, ca și curtea plină de iarbă, flori și resturi de pietre cu vechi inscripții...

Ne-am plimbat apoi pe celebrul bulevard Pardon, am trecut pe lângă grădina publică Mersi (în care n-am intrat), am salutat cu nostalgie celebra dugheană de pălării artizanale „La Mărgeanu” (din care numai firma și povestea au mai rămas), la cofetăria Iepurașul n-a fost chip să ne lipim, erau niște cozi de ziceai că se dau prăjiturile alea gratis!

Ne-am abătut însă „cu treabă” în Muzeul de Istorie, găzduit într-o clădire cu un interior superb, pe două niveluri sprijinite de coloane, cu un luminator-vitraliu de mare efect! Am fost multă vreme singurii vizitatori, abia spre final au mai apărut câțiva turiști, așa că doamna custode a stat permanent la dispoziția noastră, cu mare amabilitate! Am recapitulat bună parte din istoria României pe repede înainte, cu aceleași emoții de școlari... La plecare, am cumpărat o hartă a orașului și a împrejurimilor și - la reducere - o... sticlă de vin românesc, cu imaginea lui Rembrand pe etichetă (doamna ne-a explicat că era rămasă de la nu știu ce eveniment s-ar fi desfășurat cândva în muzeu)! :) Nu cred c-am apucat s-o consumăm, nici nu mai știu pe unde o fi, oricum, m-am amuzat cum a umblat Tati mai apoi cu sticla în mână prin tot orașul, că o sacoșă-ceva nici c-am găsit! :)

Vizitarăm Vila și Parcul Golescu, v-am povestit, după care am mâncat de prânz la Restaurantul Amada, și despre asta v-am povestit, iar pe urmă Tati a zis să ne întoarcem la pensiune, eu m-am burzuluit că-i prea devreme, așa că la răspântia cu crucea de piatră, Tati a virat dreapta, în loc de stânga: „Ia să vedem unde duce drumul ăsta!” Am văzut indicator ”Conacul de pe Deal” și ne-a plăcut cum sună; iaca, acum avem un țel și-un scop! Urcarăm ușor pe un drum bunicel până în satul Mățău (și ăsta mi-a plăcut cum sună), de unde se face un drumușor scurt spre conac, care, precum îi spune numele, e pe deal, în imediata apropiere a Pârtiei de Ski Mățău. Conacul e o pensiune de fapt, arată bine, dar nu ne-a impresionat exagerat. În schimb, ne-a lăsat paf priveliștea asupra orașului de la locul de unde începe pârtia! O să pun poze, o să vedeți!

Ne-am întors pe unde am venit, dar am făcut eu cumva și l-am lămurit pe Tati să mergem să vedem și biserica de pe Dealul Flămânda, că tot ne era în drum! Am cerut din nou ajutorul amicului ce știe el toate drumurile și, după intersecția cu crucea de piatră, am mai mers un pic și am cotit dreapta. Drumul urcă, nu mult, dealul nu-i prea înalt și în mare parte poartă pe cocoașa-i... cimitirul orașului! E o senzație ciudată, șoseaua trece chiar prin cimitir, ai morminte pe dreapta și morminte pe stânga; n-am mai văzut așa ceva! Sus de tot e biserica, micuță și tare frumoasă, ridicată cu puțin înainte de al doilea război mondial, din piatră de Albești. N-am putut s-o vizităm pe interior, era încuiată. În fața ei se găsesc mormintele unor personalități locale, unele împodobite cu statui. Fiind vorba de un delușor, zona oferă și ea vederi spectaculoase spre oraș... Restul zilei l-am petrecut la pensiune, declarându-ne mulțumiți cu ce văzuserăm.

A doua zi după masa de dimineață, ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre și-am pornit din nou la drum. Trebuia să ajungem la Alma Vii, aproape de Mediaș, unde aveam rezervată a doua cazare, dar până acolo... o-ho! Câte nu aveau să ne iasă în cale!

Păi nu departe de Câmpulung, ne abăturăm stânga vreo 2-3 km, spre Mânăstirea Nămăiești. Vis a vis de parcare e și Casa Memorială George Topârceanu; o pierdusem din vedere inițial, deci cu atât mai bine că ne-a ieșit în cale singură! ;) La mânăstire am prins iar slujbă, era a doua zi de Rusalii - puhoi de lume! Am încercat să intru în mica biserică săpată pe jumătate în stânca muntelui; adică de intrat am intrat, dar n-am reușit să rămân prea multă vreme înăuntru! (Cu ocazia asta am înțeles de ce leșină babele la biserică; efectiv nu era aer de respirat!) În fine, și pe afară locul e destul de strâmt, cu greu am putut să fac câteva poze... Am intrat însă și-am vizitat muzeul mânăstirii, care reunește o superbă colecție de costume populare. Ba, am cumpărat și o broșură cu explicații (în versuri!) și cu fotografii!

Am traversat apoi la Casa Memorială; la ea face referire Topârceanu în celebra „Viața la țară”. Mi-a plăcut și casa (și mai ales cerdacul cu mușcate), dar și exponatele: mobila, obiectele personale și cărțile publicate de poet. Am vizionat și un filmuleț despre viața acestuia.

Ne-am așternut din nou la drum, dar nu pentru multă vreme. Următorul obiectiv nu ne aștepta prea departe: Mausoleul Mateiaș, ridicat pentru a comemora eroii noștri căzuți pe aceste meleaguri în Războiul de Reîntregire. Am vizitat, laolaltă cu mulți alți turiști, „turnul” ce adăpostește osuarul, precum și muzeul, a cărei expoziție se termină cu o dioramă impresionantă. În parcarea din fața monumentului se înșiră câteva căsuțe de lemn unde se vând tot felul de chestii mai mult sau mai puțin tradiționale; nu ne-am abătut pe-acolo, doar le-am înregistrat vizual, în caz că interesează pe cineva.

Pe cai și mai departe!... Ei, mai departe îmi plăcu mult, dar mult de tot! N-am mai fost de ceva vreme pe culoarul Rucăr-Bran și cam uitasem ce frumos e pe-aici! Nu știam încotro să mă mai uit, aveam sufletul așa de plin, că abia mai respiram! Totul verde, munții cu coame când mai blânde, când semețe, garduri din lemn, căpițe de fân, câte o casă pe ici, pe colo... Frumoasă mai e vara prin munții României!

În punctul cel mai înalt e o mică parcare și ne-am oprit și noi câteva minute, să admirăm priveliștile ce se deschid către văile înconjurătoare. Amețitor! Pe portbagajul unei mașini se hârjoneau 3 pui de ciobănesc mioritic, scoși la vânzare; am căpătat permisiunea de a-i fotografia, dar în poză apare și stăpânul și m-aș abține să postez poza. Așadar, imaginați-vă doar!

Până în Bran ne-am mai oprit de vreo 2-3 ori, acolo unde ni se părea interesat, așa facem de obicei. Țin minte un loc, cu puțin înainte de Moieciu de Jos; am mers puțin prin iarba fragedă și dintr-o dată s-a ivit sub mine o vale și în valea asta un sat înșirat cât vedeai cu ochii! Mi-a stat inima o clipă de atâta frumusețe, vă jur! Uitându-mă pe hartă, am descoperit că satului îi zice Cheia.

În Bran n-am mai poposit, am salutat castelul din mers, oricum părea a fi o nebunie de aglomerație la ora aia! Foame încă nu ne era, mai mergea ceva de vizitat... Am cotit-o spre Zărnești și pe urmă spre Poiana Mărului, iar în Șinca Veche am virat stânga și curând iar stânga, pentru ca nu după mult drum să ajungem la următorul obiectiv: Mânăstirea Rupestră Șinca Veche, zisă și Templul Ursitelor. Se spune că zona e încărcată cu energii pozitive, cică ți s-ar îndeplini orice dorință dacă stai într-un anumit loc din peștera-biserică. N-o să detaliez despre ea, sunt multe articole bune pe site, din ele mi-am cules și eu învățăturile. Cert e că m-a impresionat felul cum au fost scobite acele bisericuțe în piatra moale, dar mai ales „clopotnița” asemănătoare unei cochilii de melc, ce comunică cu exteriorul. Locul cu miracolele l-am găsit semnalat cu o bucată de carton, dar eu sunt așa, mai Toma Necredinciosul, greu m-aș putea lăsa convinsă că dacă staționez pe cartonul ăla cu brațele întinse în lături, tot ce-mi trece prin căpșor va deveni realitate! Prin urmare, nici nu încerc. (Unii o să mă combată, știu bine, dar asta e, cine mă iubește să mă ia ca atare!)

În rest, împrejurimile mi-au plăcut și ele, peste tot sunt spații îngrijite în plină pădure; nu știu cum să vă explic, e sălbatic și în același timp îngrijit. Este și un izvor, am văzut că lumea se bulucea să-și umple peturile, o fi vindecător și el. Se urcă un pic pe niște trepte amenajate și undeva, în dreapta, se face o potecă spre schit - totul foarte drăguț, cu gărdulețe din nuiele și alei cu pietricele, coșuri de gunoi și bănci pentru odihnă din loc în loc, iar schitul decorat cu ghivece imense cu flori de toate culorile - o splendoare!

... Ei, și ni se cam făcuse foame până terminarăm noi de vizitat!... Ne-am amintit că trecuserăm pe lângă o mâncătorie la intersecția din Șinca Veche, dar planul era să ne continuăm drumul pe sub munți, către Victoria și n-am fi vrut să ne întoarcem nici măcar câțiva kilometri. Și nici n-am făcut-o, gândindu-ne că-i imposibil să nu mai fi pus careva vreo cârciumă-n drum!

Ei bine, n-a prea pus. E fain drumul ăsta și destul de liber și chiar bunicel ca asfalt (Tati a avut ceva emoții, că-l știa cândva praf și pulbere), dar are un defect major: n-are mâncătorii! Satele pe care le străbate n-au nimic spectaculos, dar zona e faină, cu munții în depărtare, în partea stângă. După Gura Văii e o intersecție, se virează la dreapta către Cincșor și de-aici intri în Podișul Transilvaniei. GPS-ul lui Tati îl înnebunea de cap s-o ia pe acolo, dar nici eu nu m-am lăsat: „Mai mergi puțin în față, Tati!” „De ce?” „Las' că vezi tu!”

Următoarea localitate se cheamă Lisa și, când am dat de ea pe harta virtuală cu luni în urmă, pe când abia visam la această excursie, mi-a trebuit ceva vreme să-mi amintesc cu ce ocazie îmi rămăsese în cap acest nume. Și mi-am amintit că parcă a scris @elviramvio la un moment dat despre o vâltoare-ceva. Ghidați de GoogleMaps, am ajuns chiar în bătătura oamenilor; din ce îmi amintesc, chiar la ieșirea din sat se face un drumușor în stânga și sunt și indicatoare într-acolo. Locul chiar așa se cheamă, „La Vâltori”, iar pe broșurica pe care am cumpărat-o de la ei stă adăugat, foarte frumos, „atelier de prelucrat straie”. Am nimerit tocmai când se încheia vizita unui grup de turiști francezi și doamna proprietară (ce avea să îndeplinească și rolul de ghid) ne-a rugat să așteptăm puțin. Vizita costă 10 ron de persoană.

Pentru următoarele 15-20 de minute, doamna a fost doar a noastră și ne-a plimbat pe la vâltoare (un fel de mașină de spălat pentru străbunii noștri) și prin diversele încăperi ale atelierului, ne-a prezentat întreg fluxul tehnologic al confecționării și întreținerii „straielor” de lână. De remarcat că locul este absolut autentic, e „afacere de familie” și meșteșugul e transmis din generație în generație (deși... mai greu cu generațiile noi...). Pe bunica (mama doamnei) am nimerit-o la tors, în timp ce bunicul mângâia agale un pisoi ce i se cuibărise în poale... Ne-a plăcut mult vizita asta, mai ales Tati-inginerul a fost foarte încântat, dar și artista din mine. Recomand, nu ocoliți (sau, mai degrabă, merită să ocoliți până aici)!

La plecare, am întrebat-o pe gazda noastră dacă știe vreun loc de mâncat în zonă și ne-a confirmat că nu prea sunt, recomandându-ne să mergem în acest scop la Sâmbăta de Sus sau pe-acolo. N-am fi vrut să ne abatem din drum, dar dacă altfel nu se putea... Burticile noastre își cereau drepturile din ce în ce mai vehement!

Până la urmă am cotit-o către Stațiunea Climaterică Sâmbăta, drum de câțiva kilometri, cu munții în față, din ce în ce mai aproape, până le-am ajuns la poale. La Mânăstirea Brâncoveanu n-am mai adăstat, o făcuserăm altădată, ne-am setat ca azimut restaurantul pensiunii Floarea Reginei (că ne-a plăcut cum suna), la care ne-a condus un drum forestier, pe sub umbră de cetini, însoțiți de un pârâiaș zglobiu. Au și o mică păstrăvărie în bătătură, așa că am profitat și am mâncat numai chestii din pește: borș de păstrăv și păstrăv la grătar cu diferite smacuri. Foarte bun totul, porțiile nu prea mari (așa cum mi se pare normal) și prețurile în consecință (parcă de vreo 60 ron ne-a ușurat portofelul masa asta delicioasă).

De-acum, cu nivelul nutrienților restabiliți, altfel discutai cu noi! Drum întins Alma Vii! Nu vă mai zic de satele transilvane, de casele colorate cu frunțile teșite și ochi în acoperiș, de turlele vechilor biserici săsești - că v-am tot înnebunit cu ele! Mie-mi plac tare mult și nu m-aș mai sătura să străbat această zonă desfășurată pe „dulci coline transilvane”!...

La Alma Vii ne-am cazat într-o superbă casă de oaspeți, pe numele ei „Reveria Guesthouse” (despre care v-am povestit), găzduită într-o veche casă săsească reabilitată. De-a lungul celor două zile petrecute acolo, gazdele s-au întrecut pe sine în a ne face să ne simțim ca acasă!

În prima seară, după cină, ne-am plimbat un pic prin sat. Am urcat până sub zidurile misterioase ale bisericii evanghelice (în prezent transformată în muzeu al tradițiilor locale și al interculturalității saso-româno-maghiaro-țigănești - vă amintiți, că vorbirăm recent), le-am dat ocol doar pe dinafară, că sunase de mult ora de culcare pentru bătrâna biserică. Pe urmă am ales pentru plimbare strada care duce la biserica ortodoxă din Alma Vii, pe care am găsit-o într-un capăt de sat, scăldată în raze de soare, în trandafiri și albine zumzăitoare... În apropiere, un nene stătea la o poartă, în fața casei sărăcăcioase, jucându-se cu 3-4 cățeluși; ne-am molipsit de bucuria lor simplă și adevărată! Ne-am salutat cu oamenii pe care-i întâlneam pe drum și am admirat troițele gătite cu ștergare populare; așa e obiceiul, de a plasa o troiță la fiecare răspântie, să apere drumurile călătorilor...

A doua zi am pornit să explorăm zona, căci aveam niște restanțe turistice din alte vremuri. Am început cu Biserica Evanghelică din Valea Viilor (monument UNESCO), despre care uitasem, dar ne-au amintit gazdele noastre (povestii). Ne-am întors în Mediaș, al cărui centru vechi l-am luat la pas, încercând să descoperim cât mai multe din misterele lui ezoterice. Prânzul l-am servit tot în oraș, la restaurantul Hotelului Traube (povestii). Pentru după-amiază ne-am propus două obiective: Biserica Evanghelică din Mălâncrav (și despre asta povestii) și biserica-cetate din Biertan (monument UNESCO și ea), la care însă am ajuns chiar la momentul închiderii; era a doua oară când trebuia să ne înghițim frustrarea în fața semețelor ziduri! :) Ne-am mulțumit doar să-i dăm ocol și să cumpărăm câte un borcan de gem de rubarbă și unul de zmeură de la unul din chioșcurile din apropiere.

Aveam să ne întoarcem în ziua următoare, după micul dejun, o cafea și un ultim pahar de vorbă servit împreună cu frumoasele noastre gazde de la Reveria. A, ba înainte de asta am vizitat biserica-muzeu din Alma Vii, care ne-a impresionat extrem de plăcut, v-am povestit și despre asta. Despre Biertan nu pot să spun decât că a treia oară a fost cu noroc! Bine, aș putea să spun multe, dar ziseră mulți alții înaintea mea, luați de citiți ăi' de vă interesează! Locul e foarte frumos, falnica biserică ridicată prin sec. 13 e înconjurată de 3 rânduri de fortificații, cu turnuri și ziduri cu metereze. De neratat este mecanismul (extrem de sofisticat, funcțional încă) de închidere a ușilor sacristiei, locul unde se păstra tezaurul bisericesc. Tati l-a admirat minute în șir cu gura căscată! Poate doar atât ar mai fi de spus, că Biertanul a fost timp de 3 secole (1572-1867) sediul episcopatului săsesc, ce i-a fost atribuit ca o compensare pentru faptul că pierduse rolul de conducător administrativ al zonei în favoarea Mediașului. De aici rezultă importanța pe care această biserică a avut-o în epocă, dimensiunile și comorile pe care le adăpostește.

Plin de turiști străini la Biertan, foarte mulți nemți, italieni, francezi! N-are cum să nu-ți crească inima-n piept de mândrie, mai ales când citești pe fețele lor încântarea! Noi ne-am încheiat vizita în micul magazin de suveniruri de la intrare și mai apoi pe terasa restaurantului Ungleruș din vecinătate, unde ne-am hidratat cu o limonadă și ne-am energizat cu o cafea bună. Și iar pe cai (-putere) !

Ne înnebunim să umblăm pe drumuri pe care n-am mai fost și nu ratăm niciodată acest aspect, pe cât posibil! Ținta noastră pe ziua aceea era Toplița și neapărat defileul Mureșului Superior, care îmi căzuse cu tronc acum 2 ani, la întoarcerea din Maramu'. Așa că n-am ales varianta Sovata-Gheorgheni, ci Târgu Mureș-Reghin-Deda. De la Biertan am ieșit în drumul național Mediaș-Sighișoara la Șaroș pe Târnave, apoi am cotit-o spre Dumbrăveni și am continuat pe acest drum, pe care pe hartă îl văd ca secundar (142C), în realitate fiind destul de bun și extrem de spectaculos! Și încă neumblat pentru noi, ceea ce i-a sporit farmecul. La un moment dat se virează dreapta spre Bălăușeri, de unde se intră pe DN13 către Târgu Mureș.

În planul inițial al excursiei era trecut și acest frumos oraș transilvan, în care trebuia să poposim o noapte. Dar am fost nevoiți să ne scurtăm escapada cu 2 zile și în plus am aflat că Târgu Mureș merită cel puțin un city break, așa că l-am tăiat total de pe listă de data asta, doar l-am tranzitat. Am ochit în zonă și câteva obiective turistice, pe care le-am păstrat pentru o viitoare excursie. Ne-am încadrat așadar spre Reghin, pe DN15, pe care am rulat destul de prudent, căci drumul străbate localitate după localitate - una mai mândră ca alta. Am avut vreme să admirăm casele împodobite cu flori, ronduri de flori peste tot, zona e o adevărată grădină!

Între timp iar ne cam pălise foamea și ne-am propus ca punct de alimentare orașul Reghin, în care locuise vreo câteva luni prietena fiicei noastre și prin care vroiam să facem câțiva pași. Am mâncat nesperat de bine la un restaurant modern organizat într-un fost hotel-casă de bal interbelic, Intim pe numele lui actual, despre care v-am povestit de curând. Pe urmă ne-am plimbat prin centru, pe un bulevard larg, mărginit de case vechi deosebit de frumos decorate, bine întreținute și de ronduri de flori. Am ocolit parcul orașului, o oază de răcoare și liniște. Mi-a plăcut mult Reghinul, aș reveni oricând cu bucurie...

Ne urcarăm din nou în mașină și luarăm calea Topliței, prin frumoasa luncă a Mureșului. De la Deda încolo drumul e un adevărat spectacol, fiind dealtfel declarat parc național (defileul Mureșului Superior). Munții Călimani în stânga, Mureșul vijelios în dreapta, câteva localități de munte, case cu acoperișuri cărămizii și flori, multe flori! Ne-am oprit în câteva locuri să pozăm și să ne bucurăm de peisaje, desigur.

Am ajuns la Toplița și ne-am cazat la Pensiunea Banffy (povestii despre ce faină fu ea!). Dimineața zilei următoare ne-am petrecut-o la spa, la centrul wellness Banffy, vecin cu noi. Doar că ajunserăm aici prea devreme, luându-ne după o domnișoară de la pensiune ce ne zise că ăsta se deschide la 9. Ei, nu, scrie și pe net (dar noi am zis că localnicii or fi știind mai bine) că se deschide la 10! Ca să ne umplem timpul, am coborât la Cascada Mezotermală Toplița, fenomen extrem de rar și unic în zonă, pe care am găsit-o cam anemică, din cauza nivelului scăzut al precipitațiilor din ultimile zile. Cascada e chiar la drum, apele încărcate cu săruri au construit mici terase de travertin, după care se varsă într-un mic eleșteu plin cu plante acvatice și cu broaște. Locul e îngrădit, n-am putut să verificăm cât de mezotermală e apa! :)

După masa de prânz, pe care am luat-o tot la pensiunea noastră, am zis să mergem să inspectăm un pic împrejurimile. Aveam câteva obiective pe lista din cap, pe altele le-am găsit pe o hartă a orașului și a zonei, pe care Tati o pescuise nu mai știu de unde. Cel care mă intriga și mă atrăgea cel mai tare era Altarul cu Belvedere de pe Vârful Tarnița (cu o vedere ageră și mai ales cu zoom-ul camerei foto îl putusem zări chiar de pe balconul pensiunii noastre). În explicațiile de pe hartă se preciza că se poate ajunge și cu mașina, așa că ne-am așternut voinicește la drum.

Ne-am întors pe unde am venit și, în primul sat (Călimănel) am cotit-o dreapta. Undeva la ieșirea din sat am găsit indicator spre stânga, pe un drum îngust neasfaltat, pe care am urcat și-am tot urcat până biata noastră mașinuță a început a protesta prin eliberarea în aerul respirat a unui îngrijorător miros de ars! Ocazie cu care ne-am oprit, desigur. Eram undeva în pădurea de brazi, iar drumul plin de pietre mărișoare urca într-o pantă destul de accentuată. Nebună cum sunt câteodată, am propus să lăsăm mașina acolo și să pornim la pas. Tati n-a îndrăznit să mă contrazică în primă fază. După ce-am urcat cu limba până la pământ vreo 10-15 minute, am întâlnit un indicator turistic, la o răspântie; până la altar mai aveam peste 1 km (și cine știe câte sute de metri pe verticală!). În plus, eu aveam sandalele mergătoare, dar Tati purta o încălțăminte neadecvată unui asemenea urcuș. Și n-aveam picătură de apă cu noi! Ce-i drept, când plecaserăm din parcarea pensiunii, numai la ascensiuni montane nu ne gândiserăm! Cu regret, a trebuit să abandonăm și să lăsăm obiectivul ăsta pentru altădată.

Altarul cică e construit în 2013, prin tehnica cioplirii lemnului masiv și se vrea „un simbol de marcare a municipiului Toplița și totodată un reper pentru întreaga zonă”. Oferă o vedre spectaculoasă asupra orașului și a împrejurimilor sale. Aviz amatorilor: ascensiune montană (recomandați bocanci, nu exagerez) sau mașină de teren.

La întoarcere, ne-am oprit în fața Mânăstirii Sf. Ilie, ușor de accesat, aflată chiar pe marginea drumului. A fost ridicată de primul patriarh al României, Miron Cristea, născut în Toplița, chiar pe locul unde este acum mânăstirea (dealtfel, părinții și surorile sale își dorm somnul veșnic într-o criptă de sub biserica veche de lemn, patriarhul fiind îngropat în Catedrala Patriarhală, la București). N-am putut vizita decât biserica nouă, am admirat chiliile decorate cu flori, aleea flancată de brazi umbroși și spațiile verzi frumos îngrijite.

Am luat drumul Borsecului apoi, am zis să terminăm cu obiectivele extra-orășenești și apoi să ne rezervăm timp pentru Toplița. Aveam pe listă Monumentul Eroilor de la Gura Secului, pe care-l ratasem acum 2 ani, din prea marea goană a mașinii și nici acum n-am avut mai mult noroc, căci taman când să ajungem, se puse pe plouat - dar așa, temeinic, cu bulbuci! Am stat noi un pic pe marginea drumului ce cotea stânga, spre Rezervația Naturală Lacul Iezer (unde mi-ar fi plăcut să ajungem, dar drumul e forestier, greu practicabil pe așa ploaie), apoi am făcut câteva poze din mașină și ne-am întors. Tot prin zonă ar fi trebuit să găsim Capela Romano-Catolică din lemn de la Secu - altădată!

Pe drumul de întoarcere ploaia a început să-și piardă din putere și am constatat că în oraș nu plouase deloc! Ne cam pierise însă cheful de aventură, mai ales lui Tati, căruia i se făcuse dor de o berică savurată pe terasa de la Pensiunea Banffy. Așa că ne-am oprit un pic în centru, unde erau ceva acțiuni organizate cu ocazia Zilei Copilului, am făcut câțiva pași prin parcul orașului, am luat act de prezența cimitirului dedicat ostașilor ruși și ne-am întors acasă. Merită de revenit în Toplița și de reluat explorarea, că de data asta mai mult n-am văzut decât am văzut! În fine, ce am văzut mi-a plăcut, zona e superbă și am citit că beneficiază de una dintre cele mai curate atmosfere din țară!

Și a venit și ziua plecării acasă, dar vacanța noastră încă nu s-a terminat, căci pentru noi și drumul de întoarcere face parte din ea! Și pentru că ne plac căile neumblate, iaca găsirăm și de data asta vreo câteva! Am făcut în premieră drumul dintre Toplița și Gheorgheni - de o frumusețe aparte, de care ne-am bucurat îndelung. În Lăzarea am vrut să ne abatem spre Castelul grofului Lazar, dar l-am ratat și pe-ăsta! N-am mai cerut ajutorul lui GoogleMaps, am zis c-o fi vreun indicator, dar ori n-a fost, ori nu l-am zărit noi și ne-am trezit că ieșim din localitate și de întors nu ne-am mai întors! Data viitoare.

Am continuat tot înainte, dar pe aici am mai fost și altădată. Am trecut de Izvorul Mureșului și ne-ar fi plăcut să ne oprim în Siculeni, la Pensiunea Amade, unde am stat o noapte acum 2 ani și de unde am păstrat amintiri plăcute; dar în Racu, chiar localitatea de dinaintea Siculenilor, am preferat să facem stânga, să traversăm munții pe un drum inedit pentru noi, prin culoarul Făget-Ghimeș-Palanca.

Există un drum secundar (dar bunicel) între Racu și Frumoasa, vreo 15 km, apoi se intră pe drum național. Am poposit preț de câteva foto la coada lacului Frumoasa (superb!), am lăsat însă pe altădată Mânăstirea Făgețel și ne-am continuat drumul, minunându-ne de atâta frumusețe și pace! Și în plus drumul ăsta nu-i aglomerat deloc. O să mai venim pe aici.

Următorul popas l-am făcut chiar la vechea graniță dintre provinciile Moldova și Transilvania, unde sunt mai multe lucruri interesante. În primul rând, mormântul și monumentul dedicat sublocotenentului-erou Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu. Știam deja povestea: Emil a fost ostaș al trupelor austro-ungare și, obligat în primul război mondial să lupte împotriva fraților săi români, încearcă să dezerteze. Încercarea însă nu-i reușește, Emil este prins și condamnat la moarte prin spânzurare. Întâmplarea, care l-a marcat profund pe Liviu, a stat la baza romanului Pădurea Spânzuraților.

În imediata apropiere se pot vizita ruinele Cetății Racoczi, vechi punct de observație asupra văii Trotușului, atât spre Moldova, cât și spre Transilvania. Ne-am cocoțat și noi până acolo, drumul nu-i greu, ruinele nu-s cine știe ce, dar vederile de sus sunt grozave. În clădirea vechiului canton feroviar (decorată acum în stil unguresc) s-a amenajat un mic muzeu al căilor ferate. În vecinătate este și o locomotivă cu aburi. Pe dealul vecin se zărește foarte bine de sus cimitirul și în mijlocul lui Capela Catolică de la Contumaț, ridicată de soldații unguri ce au fost aduși în zonă de Maria Tereza să păzească hotarul. Mi-ar fi plăcut să urcăm până acolo, dar aria e plină acum de colorați, de-abia scăpasem de niște țigăncușe ce insistau să ne vândă nu știu ce prostii. Așa că ne-am mulțumit doar cu câte o cafea la una din micile terase improvizate în parcare, unde am găsit și bere Csiki sor (bere artizanală făcută la o făbricuță din secuime; ne plăcuse mult la Amade, acum 2 ani, unde făcuserăm prima dată cunoștință cu ea) și am cumpărat câteva sticle pentru acasă.

Ne-am urcat din nou în mașină și-am urmat cursul Trotușului, ce sapă între munți o vale îngustă, cu nimic mai prejos în frumusețe decât suratele ei prin care mai trecuserăm. Munții se cam termină la Comănești, de-aici drumul ne era arhi-cunoscut. Am mai făcut doar două opriri, în Jariștea, lângă Focșani, unde ne aștepta un prieten vechi căruia îi promisesem de mult că trecem să-i vizităm crama (și pe cea nouă, dar m-a impresionat mai mult aia veche, nefuncțională în prezent, moștenită de la părinți) și mai apoi în Odobești, la Green Garden Resort, să mănânce și gurile noastre ceva pe ziua respectivă; Tati mai mâncase aici cândva și fusese încântat, dar pe mine nu m-a dat pe spate mâncarea, nici măcar în starea de hămeseală maximă în care mă aflam. În fine, bine c-a fost, dar nu m-aș mai abate din drum special pentru acest loc...

În loc de concluzii

Am avut o vacanță minunată, sper că reiese din ce am povestit că am savurat-o picătură cu picătură! Spuneam într-un ecou recent că oricâte locuri aș colinda prin lumea mare, rareori mă stăpânesc sentimentele care mă încearcă atunci când pășesc pe urmele străbunilor mei, când vântul, iarba și pârâul îmi vorbesc pe limba mea, când mă salut cu oameni asemenea mie! E dragoste, e și recunoștință, e multă duioșie și or mai fi și altele.

Vacanța românească de anul ăsta a avut câteva dominante. Am vizitat îndeosebi orașe mici, care însă ne-au lăsat o impresie extrem de plăcută, orașe cochete și în mare parte îngrijite, cu valoroase clădiri de patrimoniu, cu restaurante și hoteluri bune. Peste tot ne-au întâmpinat milioane de flori, e drept că la final de mai florile îți oferă maximul lor de gingășie și parfum, dar asta nu s-ar întâmpla dacă oamenii nu le-ar îngriji. Și am ajuns la oameni, poate cea mai importantă parte a poveștii noastre: am fost de acord cu Tati că peste tot, dar absolut peste tot, am interacționat cu oameni deosebit de amabili, n-am avut nici cea mai mică contră cu nimeni, parcă toți s-au luat la întrecere în a ne face vacanța specială! Căci până la urmă asta a fost: vacanța noastră românească specială, mai 2018! Despre care v-am povestit cu drag aici și care ne va încălzi inimile multă vreme de-acum încolo!

---

VIZUALIZĂRI: 1347 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI