Circuit prin tara - 7 zile, partea I

TIPĂREȘTE

Incurajat de realizarea turului Romaniei in 13 zile, facut in 2007, despre care am povestit in 3 parti, doi ani mai tarziu ne-am propus sa facem o isprava similara, stabilindu-ne un traseu tot ca un fel de tur, dar prin interiorul tarii, incercand sa trecem prin locuri prin care nu mai fusesem, si care sa aiba relevanta turistica. Dupa asezarea pe hartie a planului de bataie si pregatirea logistica necesara (care a fost mult mai eficienta, avand in vedere experienta capatata!), am pornit la drum cu sotia, care a condus tot drumul si cu baiatul nostru, Adrian, care in momentul calatoriei avea 17 ani. Ca si in primul tur, am tinut impreuna cu Adrian jurnalul.

Acum, partea intai, respectiv primele 4 zile. Urmeaza partea a doua, si ultima.

Ziua întâi

Plecarea la 08:10, printr-un Bucuresti mai aerisit ca niciodata, astfel incat la 08:45, eram deja trecuti de comuna Voluntari. Vremea excelenta si o pofta de drum abia stapanita. Primul popas la Hanul Bachus, putin inainte de Focsani, cam pe la jumatatea drumului ce aveam sa-l parcurgem pana la Slanic Moldova in aceasta prima zi.

De la Adjud am facut stanga pe un drum mai subtire, dar inca bun, iar putin dupa ora 13:00, ne apropiem de Targul Ocna, oras in care este vestita salina. Parcam masina in apropierea intrarii in salina si mergem la 240 de metri sub pamant, cu un microbuz aproape de casare sau deja trecut de vremea ei, cu care traim si niste clipe de usoara teama prin culoarele nesfarsite ale intunericului, pret de 3 km in serpentine.

Jos sunt 15-16 grade in toata perioada anului, iar acum ni se pare o binefacere, dupa cele peste 30 de sus.

Biserica Sfanta Varvara din adancuri pare o ciudatenie, la fel ca si culoarele si spatiile imense din interiorul salinei. Desi este putin pustiu, experienta este foarte interesanta si, dupa o ora de respirat aer sarat, ne intoarcem la suprafata, dornici de a ajunge la cazare.

Pensiunea Casa Alba din Slanic Moldova ne asteapta cu doi caini lupi jucausi, care insa pot produce frica pentru cei neobisnuiti. Locatia este neprimitoare, mai ales din cauza patronului, care nu se pricepe sa comunice cu turistii, dar trecem peste toate si mergem in statiune, unde ne oprim la restaurantul Slanic.

Terasa este mult mai primitoare, si mancam copios intr-un aer de munte exceptional, pe care l-am ravnit de la Bucuresti, sarbatorind in acelasi timp si ziua mea, care implineam in acea zi 42 de ani.

Un amanunt interesant este ca din toate colturile se aude muzica lui Michael Jackson, care astazi este inmormantat in Los Angeles.

Intorsi la pensiune, ne facem comozi in camera, ascultand inca muzica marelui cantaret american la TV, in timp ce afara admiram o ploaie de munte.

Maine ne indreptam catre Cheile Bicazului.

Ziua a doua

Am dormit bine. Odihniti si infometati, deoarece nu am vrut sa mancam in pensiunea respectiva din cauza serviciilor jalnice, pornim la drum spre o locatie despre care stim ca este unica in Europa, sau in lume, lasand in urma un Slanic Moldova usor pustiu, dar cu peisaje deosebite si un aer imbatator.

Pentru a ajunge la Cheile Bicazului si a trece prin Lacul Rosu, drumul trebuie sa se intample prin Miercurea Ciuc. Interesant este ca privind pe harta, intre Slanic Moldova si Miercurea Ciuc nu pare sa fie prea mare distanta, dar drumurile trebuie sa ocoleasca, intorcandu-ne la Onesti, apoi trecem in Transilvania catre Targul Secuiesc, dupa care in Miercurea Ciuc, unde ne oprim la o cafea.

Aici, orasul este calm, oamenii sunt relaxati, decupati parca dintr-o alta realitate. Este foarte cald azi, dar la polul frigului, canicula pare o mangaiere fata de ceea ce se intampla acasa acum, probabil.

Trecem degraba prin Gheorgheni, dupa ce am parcurs si celebra statiune a tineretului Izvorul Muresului si dupa ce am trecut de manastirea cu acelasi nume.

Ajungem la Lacul Rosu, unde suntem usor dezamagiti… Lacul seamana mai degraba cu o mlastina, iar turismul care se face pe la tarabe, lasa mult de dorit din vauza mizeriei si dezorganizarii. Am cumparat totusi patru carti postale. Continuam drumul si intram pe Cheile Bicazului, unde ramanem inmarmuriti de frumusetile care ne apar in cale. Muntii pareau scari catre divinitate, erau albi si prietenosi, emanau putere, emanau absolut... Drumul este foarte ingust, dar pe cat de greu este de mers, pe atat de fermecator. Stancile ne sufoca, raul Bicaz curge neglijent, piatra este prea alba, iar emotia, de nedescris.

Filmam pe chei pentru ca aceste imagini unice sa ne demonstreze ca nu a fost un vis ceea ce am vazut... Din loc in loc, in zonele in care muntele parea ca se pravalea pe sosea, sunt mici zone comerciale cu amintiri si nebunii, unde turistii populeaza frumusetile din jur.

Ce e frumos nu tine mult, asa ca reintram in peisaje obisnuite, dar atmnosfera aceea inca persista in mintea noastra.

Barajul de la Bicaz ne primeste impunator, la fel si lacul Izvorul Muntelui, care ne asteapta sa-l descoperim. Si l-am descoperit...

Ne cazam pe hotelul plutitor Lebada, intr-un apartament pe ponton, iar intreaga locatie ne duce cu gandul la un vas si la o croaziera. Serviciile sunt foarte bune, lucru pe care aveam sa-l descoperim la terasa unde mancam copios si admiram peisajul. Pontonul se misca foarte lent, terasa ne da impresia ca suntem in larg, asa incat apa ne cheama si indraznim sa propunem unui salupist, sa ne povesteasca lacul, plutind pe el. Nu ne costa decat 120 de lei, dar putea sa fie si dublu, ca am fi acceptat.

Experienta este unica, si desi miroase usor a motorina, viteza cu care spargem luciul apei ne da adrenalina, atata cat sa ne furnizeze adevarul ca a avut sens sa venim pana aici. Nu ne pare rau dupa nici un ban cheltuit si nici de oboseala adunata dupa atatea ore de mers pana in acest loc. Mergem in camera, dar nu putem ramane aici, trebuie sa mai iesim sa mai exploram, sa ne mai distram. Facem cumparaturi intr-un mic bazar, bem un suc, bere, cappucino si ne aducem aminte de o intamplare petrecuta acum 10 ani in Satu Mare, despre care va voi povesti alta data.

E prea devreme pentru somn, asa ca zabovim pe terasa plutitoare, pentru mici placeri vinovate, si pentru scrierea acestui jurnal.

Ma uit in zare si vad lacul Izvorul Muntelui dansand cu cerul.

De ce sunt luminile acelea toate aprinse?

- bonus ziua 2 -

Suntem inca la terasa, pe ponton, miroase a mancare, pe Adrian il doare putin gatul, si discret se aude muzica de la inceputul anilor 80. Imi pare ca timpul s-a oprit in loc. Este o temperatura ideala, nu este vant, nu mai ploua. Si pare sa nu fie real.

Cateodata se simt miscari ale apei, cateodata simt miscari ale timpului. Banuiesc chemari ale lacului, sa inotam cu ea, dar mi-e frica sa nu ma pacaleasca si sa ma inec in intuneric.

Noaptea asta este un cazan, in care se amesteca smoala cerului, cu negrul pretins al lacului moale, iar din cand in cand, aceste picaturi de lumina.

Incepe sa se faca usor racoare... Noapte buna.

Ziua a treia

Dupa o noapte calduroasa, cu un aparat de aer conditionat functionand cand si cand, ne trezim destul de tarziu si zabovim la o cafea pe terasa pana la plecare.

Deja lumea ne cunoaste prin zona, asa ca ne simtim de-ai casei cand suntem salutati la tot pasul. Dincolo de miza banilor, retinem satisfactia comunicarii si bunei credinte si plecam de-a lungul lacului Izvorul Muntelui, in cautarea drumului catre Vatra Dornei.

Soseaua pe marginea apei este buna, in comparatie cu ceea ce o sa urmeze dupa intrarea pe Valea Bistritei. De-a lungul unei ape maro, parca prea nervoasa pentru noi, mergem prin hartoape si gauri in betonul drumului, a caror ocolire permanenta consuma prea multi nervi, benzina, rabdare si tutun imaginar.

Totul se compenseaza printr-un peisaj exceptional, care sterge orice urma din ramasitele nepasarii si delasarii umane ce au facut un iad din ceea ce ar trebui sa fie calea si modul de a te inalta printre peisaje.

Aproape de Vatra Dornei, ne oprim la popasul turistic Zugreni, o insula inconjurata de apele Bistritei, unde gasim o relaxare nefireasca, o liniste aparent bolnava, salvata insa de amintirea faptului ca acum 10 ani, am stat vreo 3 zile in acest popas, intr-un sejur de neuitat.

Stam la masa si mancam bine, apoi plecam spre Vatra Dornei, in cautarea drumului ce duce la Bistrita.

In Vatra Dornei n-ai zice ca e statiune balneo-climaterica, asa incat ne lovim doar de insemne pur orasenesti, marcate de santiere si oameni nervosi, nicidecum de locuri cu oameni odihniti, pusi pe distractie. Asa cum eram noi...

Ne invartim de cateva ori prin locurile de unde vine apa minerala Dorna, si intr-un final gasim drumul catre Bistrita, la jumatatea caruia, apasati de frumusetea peisajelor inconjuratoare, aveam sa poposim.

Pasul Tihuta, aduna intr-insul (vorba moldoveanului) toata frumusetea Moldovei si a Transilvaniei, concentreaza intr-un loc feeric linistea, visul, placerea si bucuria de a fi intr-un punct unic, splendid.

Hotel Castelul Dracula, unde avem si cazarea rezervata, asigura cadrul cel mai bun pentru ca visele sa zburde, imaginatia sa se joace, in ton cu satisfactia si inaltul de a fi aici. Arhitectura hotelului este deosebita, foarte potrivita pentru locatia de exceptie, emanand mister, provocare, teama.

Dar o teama controlata, amestecata cu amuzamentul provenit din micul spectacol oferit turistilor, in legatura cu salasurile Contelui Dracula.

Dupa un dus mic, coboram degraba la receptie unde cerem sa luam parte la mica demonstratie despre care stiam ca se petrece in acest loc. Intram pe o usa stranie, pe culoare stramte, infricosatoare, coboram pe trepte ce scartie ingrozitor si traim experiente unice despre care povestim cateva ore bune de aici incolo. Finalul teatral, cu aparitia surprinzatoare a contelui, odata cu aprinderea luminii si izbucnirea aplauzelor implinesc si subliniaza interesul pentru aceasta locatie turistica

Spre seara zabovim la terasa hotelului, unde mancam indestulator si admiram apusul de soare, incercand sa surprindem momentul pe camera video.

Acum suntem in camera, unde observam peretii vopsiti in rosu aprins, privind la tv programe domestice, si asteptand o zi de maine in care vom vizita al treilea mare oras al tarii: Cluj-Napoca.

Ziua a patra

Dupa o noapte cu vise ciudate, dar cu un somn in niste asternuturi foarte moi si fine, luam un mic dejun copios sub razele blande ale soarelui.

Plecam spre Bistrita pe o sosea parca suspendata in cer, insa drumul este bun si lat astfel incat se poate admira in voie un peisaj magnetic.

Din Bistrita ne indreptam catre Cluj Napoca dar mai intai oprim pentru o cafea in Dej, unde facem si plinul masinii. Drumul nu mai este atat de pitoresc dar acesta este traseul pe care ni l-am ales si stim ca nu poate fi totul minunat totdeauna.

In Cluj ne intalnim cu niste prieteni ce ne propusesera sa mergem sa innoptam intr-o cabanuta la 20km de Cluj-Napoca, la Somesul Rece.

Ajungem intr-o locatie deosebita, vizitam barajul de la Tarnita si lacul cu acelasi nume, care ne aduce aminte de Bicazul ce l-am lasat in urma acum 2 zile.

Peisajul nu ne dezamageste si ne intoarcem la locul de cazare, unde incingem o petrecere in curte cu tuica, de-ale gurii din Ardeal, gratar, vin, muzica din partea locului.

Adormim tarziu, rapusi de oboseala aerului tare de munte si a jocului popular, cu care nu suntem obisnuiti.

Spre seara picura un pic dar doar atat cat sa ne necajeasca, si sa ne schimbam cartierul general din curte in casa, sau inapoi afara, in apropierea zmeurisului.

Maine plecam catre Alba Iulia pentru o lectie de istorie.

---

VIZUALIZĂRI: 15797 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI