Cetatea Alba – Carolina, locul unde istoria prinde viaţă

TIPĂREȘTE

De ani de zile îmi propun să prezint acest minunat oraş care mă găzduieşte de aproape 20 de ani. Vă invit şi pe voi să cunoaşteţi istoria locului şi să facem împreună o plimbare virtuală printre cele mai de seamă monumente ale sale.

Pentru a-l descoperi cum se cuvine, oaspeţii săi au la îndemână 2 trasee turistice: Traseul Celor Trei Fortificaţii şi Traseul Porţilor. Şi acum, să pornim la drum pe:

(denumit astfel deoarece în acest spaţiu se regăsesc porţiuni ale celor trei cetăţi construite de-a lungul timpului la Alba Iulia)

Primele menţiuni documentare despre cetatea şi oraşul Alba-Iulia au apărut in secolele X-XI.

De-a lungul celor aproximativ 2000 de ani de existenţă ai orasului, în Alba Iulia au existat 3 cetati: cetatea romana (castrul roman), cetatea medievala si cetatea bastionara de tip Vauban.

Castrul roman

La începutul secolului al II-lea legiunea a XIII-a Gemina a fost dislocată din zona Vienei de astăzi şi mutată, împreună cu legiunile I Adiutrix, XIIII Gemina şi XV Apollinaris, în dreapta Dunării de Jos pentru a participa la ofensiva romană împotriva Daciei. După cele două războaie daco-romane, efectivele militare ale legiunii s-au stabilit şi şi-au construit castrul pe cea de-a treia terasă a Mureşului, unde au rămas pentru următoarele 16 decenii.

Locul ales de către autorităţile romane pentru construirea castrului corespundea perfect necesităţilor militare, economice şi administrative. Fortificaţia a fost ridicată în mijlocul sistemului defensiv al Daciei, la intersecţia principalelor căi de comunicaţie, ce asigurau legătura cu Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi cu oraşele importante ale provinciei, şi în relativa apropiere a districtului aurifer al Munţilor Apuseni. Această poziţie strategică permitea legiunii a XIII-a Gemina şi castrului să participe la păstrarea ordinii în provincie şi să asigure o atentă şi permanentă supraveghere a drumului aurifer. Protecţia şi supravegherea militară a acestei zone a dus la dezvoltarea, în jurul fortificaţiei romane, a unor aşezări civile care, în timp, au dobândit rangul de municipiu respectiv colonie.

Orientată pe direcţia est-vest, fortificaţia avea o formă patrulateră cu laturile de aproximativ 750-700 m, delimitând o suprafaţă interioară de 37 ha. În exteriorul acesteia se afla primul element defensiv, şanţul (fossa), amplasat la o anumită distanţă în faţa zidului de piatră ce constituia principalul element de apărare al castrului roman. Zidul avea o înălţime de 7 m şi o grosime de 2,10 m şi era alcătuit din blocuri masive de piatră ce proveneau din carierele de calcar de la Ighiu, Şard şi Ampoiţa. Pe fiecare dintre laturile castrului, zidul avea turnuri poligonale cu două etaje la colţ şi la curtină, iar în partea superioară era prevăzut cu creneluri.

Accesul în incinta castrului se realiza prin cele patru porţi dispuse câte una pe fiecare latură. Legătura dintre porţile castrului se realiza prin cele trei drumuri principale (via principalis, via praetoria, via decumana) care delimitau suprafaţa internă în zone mari, bine delimitate, în timp ce aleile creau intervalele necesare între clădiri.

Conform descoperirilor arheologice şi epigrafice, în centrul castrului se afla cea mai importantă clădire, sediul comandantului (praetorium), cu încăperile ce adăposteau visteria (argentaria), însemnele şi steagul alb al legiunii (signum), situată la intersecţia arterelor principale de circulaţie. O altă clădire din interorul castrului era aşa-numita schola speculatorum, locul de întâlnire al subofiţerilor legiunii, construită în timpul dinastiei Severilor. Un element comun castrelor de legiune romană era templum horologiarum, pe ai cărui pereţi erau fixate mai multe ceasuri ce corespondeau cadranelor bazate pe deplasarea umbrei solare. Au mai fost atestate încă două temple amplasate în apropierea pieţei romane (forum), unul închinat zeiţei Nemesis şi unul căruia nu i s-a specificat destinaţia. Dincolo de limita drumului de rond al soldaţilor se aflau depozite, ateliere militare, băi (thermae), armurărie şi clădirile ce adăposteau soldaţii şi ofiţerii (centuria).

În prezent, din castrul roman se mai pot vedea porţiuni de aproximativ 60 m lungime, 7 m înălţime şi 1,80 m grosime ale zidului de nord, fiind înglobate în clădirea Institutului Teologic, Palatului Apor şi a cazarmei militare.

Cetatea medievală

Vechea aşezare romană Apulum a continuat să existe şi după retragerea aureliană (271-275), castrul roman fiind folosit de către populaţia autohtonă pentru a se apăra de migratori până la cucerirea Transilvaniei de către maghiari în anul 1002. Datorită evoluţiei tacticii militare şi posibilităţilor de apărare oferite de ruinele castrului, această fortificaţie a fost îmbunătăţită şi adaptată nevoilor defensive ale perioadei respective. În vremea regilor arpadieni s-a păstrat forma patrulateră şi dimensiunile castrului roman, îmbunătăţirile aduse constând în repararea şi supraînălţarea vechilor ziduri. De asemenea, s-au păstrat şi două dintre cele patru porţi romane, cea de vest şi cea de est, numite ulterior poarta Sfântul Mihail respectiv poarta Sfântul Gheorghe.

De-a lungul Evului Mediu cetatea medievală a fost supusă mai multor atacuri care au dus la distrugerea parţială a zidurilor cetăţii şi la decimarea populaţiei locale. Abia la începutul secolului al XIV-lea, au început lucrările de reparare a vechii cetăţi. La întărirea fortificaţiei a participat şi Ioan de Hunedoara deoarece cetatea de la Alba-Iulia a constituit un centru de refugiu în timpul bătăliei cu otomanii de la Sântimbru din anul 1442.

După bătălia de la Móhacs (1526) şi ocuparea oraşului Buda (1541) de către turci, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană, iar Alba-Iulia capitala acestuia. Primul principe care s-a stabilit aici a fost Ioan Sigismund de Zapólya (1541-1571) aflat sub tutela cardinalului Gheorghe Martinuzzi, care cu ajutorul trupelor imperiale a atacat şi a cucerit cetatea în 1550. Principele, împreună cu mama sa, Izabella, a fost nevoit să părăsească oraşul şi să se refugieze în Polonia, cetatea fiind predată generalului austriac Giovanni Batista Castaldo. Acesta, nemulţumit de starea necorespunzătoare a cetăţii, a introdus sistemul bastionar prin construirea a patru bastioane cu forme poligonale din lemn şi pământ. După această perioadă de transformări în care cetatea a fost supusă unor lucrări de consolidare, aceasta a fost asediată şi distrusă de trupele generalului Gheorghe Basta şi Moise Secuiul între anii 1602-1603.

O nouă etapă în evoluţia cetăţii începe o dată cu domnia principelui Gabriel Bethlen (1613-1629), care a hotărât construirea a patru bastioane din cărămidă. Dintre acestea, trei urmau să fie finanţate de către saşi, secui şi maghiari, şi unul de către principe însuşi. În final, au fost construite doar două bastioane, cel al saşilor situat pe latura de sud-est şi bastionul Bethlen situat pe latura de sud-vest a cetăţii. Datorită acestui lucru cetatea nu a putut rezista atacurilor turco-tătare din anii 1658 şi 1661-1662, care au provocat distrugeri majore cetăţii medievale determinându-l pe principele Mihail Apafi să se stabilească la Făgăraş. În 1687, printr-un tratat semnat la Blaj, principele a cedat cetatea Alba-Iulia, alături de alte fortificaţii, armatei habsburgice, aceasta devenind unul dintre cele mai puternice centre militare din Transilvania. În 1704 Dieta l-a susţinut pe principele Francisc Rákoczi în răscoala sa antihabsburgică, acest fapt având consecinţe şi asupra cetăţii, care a fost parţial distrusă din ordinul generalului austriac Rabutin. În urma acestui eveniment cetatea nu a mai suferit nici o modificare, rămânând în această formă până în anul 1715 când habsburgii au început construirea cetăţii bastionare Alba Carolina, folosind doar cele două bastioane construite în timpul lui Gabriel Bethlen ce au primit ulterior destinaţia de „cavalieri bătrâni”.

Cetatea bastionară de tip Vauban de la Alba Iulia

Începând cu anul 1711, autorităţile imperiale habsburgice au început pregătirile pentru construirea cetăţii bastionare de la Alba Iulia. Pe parcursul anilor 1713-1714, zidurile cetăţii medievale au fost dărâmate, iar locuitorii din vatra vechiului oraş au fost siliţi să se mute la est de fortificaţie, într-o zonă mlăştinoasă (oraşul de jos), primind în schimb loturi de pământ şi despăgubiri în bani pentru proprietăţiile abandonate. Tot acum a fost demolat complexul Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei cu cele două biserici, una construită de Mihai Viteazul, construcţiile anexe şi palatul mitropoliţiilor.

În 4 noiembrie 1715 a fost pusă piatra de temelie a bastionului Carol situat pe latura de nord a cetăţii bastionare. Realizată în sistem Vauban, cetatea a fost proiectată pentru a îndeplini rolul de principal punct defensiv al Transilvaniei, centru militar şi depozit de armament în lupta dusă de habsburgi împotriva otomanilor şi consolidarea puterii în principat. Noua fortificaţie de la Alba Iulia a cărei incintă este apărată de trei rânduri de ziduri, adoptă forma unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată, caracteristică cetăţilor de acest tip. O altă caracteristică a acestui sistem este prezenţa unor elemente de fortificare cum ar fi: bastioane, cleşti, raveline, contragardă, şanţ, anteşanţ şi glacis organizate pe principiul flancării reciproce şi al apărării la distanţă. Acestea erau dispuse succesiv în trepte descrescătoare, de la interior spre exterior.

Cele şapte bastioane aveau câte o denumire specială legate de numele unor personalităţi laice şi religioase (Eugeniu de Savoia, Sfântul Ştefan sau Steinville, Trinitarienilor, Sfântul Mihail, Carol, Elisabeta, Sfântul Capistrano sau Transilvaniei) şi erau prevăzute cu câte o statuie, un grup sculptural cu inscripţie şi blazoane, dedicate patronului respectiv. În prezent din cele şapte bastioane ale cetăţii se mai păstrează doar şase, bastionul Sfântul Mihail fiind dinamitat în anul 1921 la construirea catedralei ortodoxe.

Accesul în interiorul fortificaţiei se realiza prin intermediul celor şapte porţi aşezate câte trei pe laturile de vest şi de est şi una pe latura de nord. Cetatea bastionară de la Alba Iulia ocupă o suprafaţă de 110 ha, perimetrul zidurilor fiind de 12 km, iar dacă ar fi fost construită în întregime, aceasta s-ar fi desfăşurat pe o suprafaţă de aproximativ 140 ha. Lungimea şanţului de apărare este de aprox. 3 km.

Edificarea întregului ansamblu militar a necesitat eforturi uriaşe, atât materiale cât şi umane, obligaţiile principale fiind suportate de locuitorii Transilvaniei.

Deşi nu a fost construită în totalitate, cetatea de la Alba Iulia este cel mai reprezentativ monument de arhitectură militară din ţară.

Dacă v-a plictisit această lecţie de istorie, să trecem mai departe pentru a descoperi ce se poate vedea în această minunată Cetate. Şi vom face acest lucru urmând al doilea traseu şi anume:

(cele şapte porţi ale cetăţii şi clădirile cu valoare istorică din interiorul cetăţii)

Fortificaţia bastionară de tip Vauban de la Alba Iulia avea două intrări, una pe latura de vest şi una pe cea de est, pe fiecare latură fiind aşezate câte trei porţi, dar mai era o poartă pe latura de nord, care asigura accesul în şanţul cetăţii. Cele de pe partea estică mergeau spre oraş având un rol principal, iar cele de pe partea vestică mergeau spre câmpul de instrucţie îndeplinind un rol secundar.

Vom incepe aceasta plimbare de la Poarta I a Cetatii care porneste din Orasul de Jos.

Poarta I asigură accesul din direcţia estică, dinspre Oraşul de Jos, având forma unui arc de triumf cu trei intrări. Cei patru stâlpi masivi care delimitează deschiderile sunt articulaţi de patru semicoloane care conferă porţii un aspect sobru. Deasupra intrărilor laterale ale porţii, pe fiecare faţadă, sunt reprezentate câte două basoreliefuri înfăţişând scene inspirate din mitologia antică. În partea superioară a porţii se găseşte, pe un piedestal, stema Austriei – vulturul bicefal cu spadă, sceptru, coroană şi cu monograma împăratului Carol al VI-lea pe piept – încadrată de statuile zeului Marte şi zeiţei Venus, iar la cele două extremităţi două bombarde în poziţie de tragere. În faţa porţii exista un pod suspendat care, printr-un mecanism de greutăţi putea fi ridicat sau coborât, după nevoie. Începând cu anul 2001 poarta a beneficiat de lucrări de conservare şi restaurare, lucrările încheindu-se la sfârşitul anului 2005.

Poarta a II-a este amplasată pe cea de-a doua linie de apărare, în capătul de sus al unui culoar construit în rampă prevăzut pe partea stângă, la urcare, cu un zid de cărămidă şi cu un sistem de creneluri pentru flancarea şanţului. Aceasta a fost demolată parţial în anul 1937, pentru a permite desfăşurarea lucrărilor de construcţie la „Obeliscul Horea, Cloşca şi Crişan”. Poarta a II-a era asemănătoare cu prima poartă a cetăţii având aceleaşi elemente structive: pilaştrii laterali şi stâlpi centrali care delimitează cele trei intrări, cu deschiderile libere în partea superioară (fără arcade de legătură). Pe laturile de est ale celor doi stâlpi centrali, erau ancorate statuile a doi Atlanţi (unul reprezentând un tânăr fără barbă şi altul un bătrân cu barbă), iar deasupra se afla un leu rampant, prezentând monograma împăratului Carol al VI-lea. După demolarea parţială din 1937, din poarta a II-a s-a mai păstrat doar pilaştrii laterali, decoraţi în partea superioară cu ghirlande florale şi o ghiulea surprinsă în momentul exploziei. Componentele artistice, atlanţii şi leii, au fost păstraţi la Muzeul Unirii şi în curtea unităţii militare.

După Poarta II întâlnim principalul loc de belvedere din oraşul de sus şi anume Obeliscul lui Horea, Cloşca şi Crişan sau Monumentul Eroilor Neamului. Inaugurat în 1937, acesta a fost realizat la iniţiativa Societăţii Culturale Astra. În partea de vest, monumentul are o frescă ce îi prezintă pe cei trei lideri ai Răscoalei Ţărăneşti din 1784-1785: Horea, Closca şi Crişan şi o celulă simbol menită să amintească de sacrificiul acestora.

Următorul obiectiv al traseului porţilor este reprezentat de Poarta a III-a a cetăţii bastionare de la Alba Iulia. Aceasta este cea mai mare şi mai impunătoare dintre cele şase porţi ale fortificaţiei, remarcându-se prin masivitatea şi bogăţia decorului ce o împodobeşte pe ambele faţade. Poarta are forma unui edificiu prismatic, cu dublu arc de triumf, având două intrări pietonale şi una carosabilă. Deasupra acesteia se află statuia ecvestră a lui Carol al VI-lea, împăratul austriac în timpul căruia a fost ridicată cetatea. În soclul statuii împăratului austriac, se află amenajată celula unde a fost închis Horea, principalul conducător al marii răscoale ţărăneşti din 1784-1785. În memoria acestui martir, camera sa de detenţie a intrat în istoria noastră sub numele de „Celula lui Horea”. Poarta, în prezent, a devenit sediul gărzii „Traseului Porţilor”, în fiecare zi la ora 12:00 având loc ceremonialul de schimbare a acesteia.

Continuând în interiorul cetăţii, următoarea oprire va fi în parcul acesteia unde pot fi observate monumentele Losenau şi Custozza. Monumentul Losenau, sub forma unui turnuleţ neogotic, a fost inaugurat în anul 1860 în memoria colonelului austriac de artilerie Ludovic Losy vón Losenau, mort în septembrie 1849, în bătălia de la podul Simeriei. Pe trunchiul monumentului, pe lângă unele elemente sculpturale, se găsesc două tăbliţe cu inscripţii: una cu numele ofiţerilor căzuţi în bătălie şi cealaltă cu datele referitoare la viaţa colonelul Losenau.

Monumentul Custozza a fost ridicat în anul 1906 în memoria ofiţerilor şi soldaţilor căzuţi în data de 24 iunie 1866 lângă Custozza, între Verona şi Mantua, în bătălia dintre austrieci şi italieni, pentru posesiunea Veneţiei. Pe faţadele obeliscului sunt gravate locul, anul bătăliei, numele celor 10 ofiţeri morţi şi numele soldaţilor căzuţi în luptă, majoritatea români.

Vis-à-vis de parcul cetăţii este amplasată Universitatea „1 Decembrie 1918”, complex ce include trei clădiri cu valoare istorică. Una dintre acestea este corpul principal al Universităţii, edificiu construit după 1900 pe locul fostului lăcaş al iezuiţilor întemeiat la sfârşitul secolului al XIV-lea. În acest edificiu s-au desfăşurat diferite forme ale învăţământului gimnazial, liceal şi universitar. A doua clădire cu valoare istorică din cadrul complexului Universităţii este corpul B, fostul claustru al iezuiţilor, transformat ulterior în Gimnaziu Romano-Catolic. Începând cu anul 1991 în cele două clădiri şi-a desfăşurat activitatea Universitatea „1 Decembrie 1918”.

Ultima clădire cu valoare istorică a complexului universitar este Palatul Apor, ridicat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în timpul principelui Mihail Apaffy. Ştefan Apor a achiziţionat-o, transformând-o în ceea ce s-a numit Palatul Apor. După instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania, la începutul secolului al XVIII-lea, Palatul Apor a fost transformat în reşedinţa generalului comandant al garnizoanei militare de la Alba Iulia. După anul 1918, edificiul a fost preluat de armata română devenind, astfel, Cazarma Cuza Vodă, iar apoi, în 1939, sediul Legiunii de Jandarmi. Începând cu anul 1945, palatul a fost sediul Cooperativei Agricole de Producţie până în anii '70-'80 când a intrat în administrarea Centrului de Creaţie Populară şi Uniunii Artiştilor Plastici. În prezent, în Palatul Apor se află sediul central al Universităţii şi al principalelor departamente funcţionale ale acesteia, precum şi un spaţiu expoziţional dedicat expunerii descoperirilor arheologice şi restaurării obiectelor.

Pe acelaşi aliniament cu Palatul Apor se află Biblioteca Batthyaneum. Aceasta reprezintă o fostă biserică a călugărilor trinitarieni construită în anul 1719. În urma reformelor religioase impuse de împăratul Iosif al II-lea, ordinul trinitarian de la Alba Iulia a fost desfiinţat în anul 1783, biserica şi mănăstirea acestora fiind achiziţionate şi transformate, în 1785, într-un spital militar de către autorităţile austriece. În anul 1792, clădirea fostei biserici a trinitarienilor, a fost achiziţionată de către episcopul catolic al Transilvaniei, Ignaţiu Batthyani, şi transformată în bibliotecă şi observator astrologic, iar sediul mănăstirii într-un Institut Teologic. Fondul de bază al bibliotecii a fost format din circa 8000 de cărţi şi manuscrise rare achiziţionate de la cardinalul Cristofor Miggazi din Viena în anul 1786. În prezent, biblioteca adăposteşte 1665 de manuscrise de mare valoare (secolul al IX-lea), 609 incunabule, peste 60000 de tipărituri (secolele XVI-XIX), peste 10000 de documente (secolele XIII-XIX) scrise în mai multe limbi: europene, asiatice şi nord-africane, precum şi valoroase colecţii de piese de cult medievale, piese de numismatică, o colecţie mineralogică. Cel mai important manuscris este Codex aureus, carte bisericească scrisă cu litere de aur ce datează din secolul al IX-lea.

Următorul obiectiv al traseului îl reprezintă edificiul Sălii Unirii. Sala Unirii a fost construită în anii 1898-1900, clădirea a avut iniţial o destinaţie militară – Cazinou militar al armatei austro-ungare din cetate. Clădirea Cazinoului a fost aleasă la 1 Decembrie 1918 ca loc de desfăşurare a Marii Adunări Naţionale care a proclamat în unanimitate unirea Transilvaniei cu România. În interiorul Sălii Unirii se găsesc exponate legate de ziua de 1 Decembrie 1918, volumele originale cu documentele unirii, steagurile purtate de reprezentanţii diferitelor localităţi la Marea Unire, precum şi masa-birou la care s-a redactat şi semnat, la 12 octombrie 1918, declaraţia fruntaşilor români privind dreptul poporului român la autodeterminare. De-a lungul timpului edificiul a suferit modificări şi importante lucrări de înfrumuseţare conferindu-i atât o valoare istorică cât şi una artistică.

În faţa Sălii Unirii este amplasat pavilionul ofiţerilor cunoscut sub numele de „Babilon”, construit între anii 1851-1853, pentru a servi ca spaţiu de locuit în folosul ofiţerilor şi subofiţerilor garnizoanei din cetate. Începând cu anul 1968 clădirea Babilonului a fost transformată în Muzeul Unirii. Clădirea găzduieşte începând cu anul 1968 unul dintre cele mai prestigioase muzee din ţară.

Clădirea are două etaje şi peste 100 de încăperi unde se află exponate din diverse perioade istorice, precum şi depozite, biblioteca şi laboratoarele de restaurare.

Pe aceeaşi latură continuăm cu Catedrala Reîntregirii: edificiu a cărui construcţie este strâns legată de ideea încoronării regelui Ferdinand I şi reginei Maria la Alba Iulia. Piatra de temelie a ansamblului Catedralei Ortodoxe a fost pusă în 28 aprilie 1921, a doua zi de Paşti. Lucrările la construcţia acestui complex au durat numai un an, şantierul fiind aprovizionat continuu din toate părţile. La 8 octombrie 1922 a avut loc ceremonia de sfinţire a catedralei, ocazie cu care catedralei i s-a încredinţat hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril. La scurt timp după ceremonia de sfinţire a catedralei, în 15 octombrie 1922, aici s-a oficiat slujba încoronării regelui Ferdinand I şi reginei Maria. Un alt eveniment important ce a avut loc în catedrală, în 1948, în prezenţa patriarhului Justinian şi a membrilor Sfântului Sinod, a fost adunarea care a marcat integrarea în Biserica Ortodoxă Română a clerului şi credincioşilor Bisericii Române Unite. Acesta este motivul pentru care, de la această dată, complexul a primit şi denumirea de „Catedrala Reîntregirii”. Datorită acestor evenimente Catedrala Ortodoxă a devenit unul dintre cele mai însemnate simboluri ale istoriei şi culturii româneşti având o semnificaţie istorică, culturală şi religioasă aparte.

Poarta a IV-a este situată la mijlocul zidului ce leagă bastionul Sfintei Trinităţi de bastionul Sfântul Mihail, fiind singura decorată de pe această latură, în stil baroc. Aceasta este prevăzută cu o singură intrare semicirculară încadrată de pilaştri, de o parte şi de cealaltă a acesteia găsindu-se două camere de gardă aşezate simetric în valul de pământ al curtinei, iar deasupra porţii se află o clădire care adăpostea în trecut un corp de gardă. În prezent, în poarta a IV-a este amenajat Punctul de informare turistică unde sunt expuse hărţi cu traseele turistice ale cetăţii, proiecţii video ale acestora, imagini şi descrieri ale principalelor obiective din interiorul cetăţii. Cele două camere de gardă sunt amenajate corespunzător pentru a funcţiona aici un magazin cu suveniruri şi un birou pentru relaţii turistice.

În vecinătatea porţii a IV-a este amplasat cel mai valoros monument de arhitectură medievală din Transilvania, Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail”: a fost construită în acelaşi timp cu Catedrala Notre Dame din Paris şi este cel mai valoros monument de arhitectură medievală din Transilvania. Actualul edificiu a fost înălţat în etape distincte între anii 1247-1291, fiind o combinaţie unică de stil romanic cu gotic, completat cu elemente renascentiste şi baroc. Catedrala a fost precedată de alte două monumente, primul datând din secolele IX-X şi al doilea de la începutul secolului al XII-lea. În perioada 1512-1524 catedralei i s-au adăugat două capele, Lázó şi Varday, prima remarcându-se prin ornamente bogate, inscripţii şi blazoane ale demnitarilor religioşi şi laici, iar cea de-a doua prin prezenţa numeroaselor monumente funerare. Sarcofagele membrilor familiei Huniazilor, Iancu de Hunedoara, Ioan cel Tânăr şi Ladislau, ale reginei Isabella şi principelui Ioan Sigismund, precum şi epitafele arhitecţilor cetăţii bastionare din Alba Iulia, Giovanni Morando Visconti şi Francisco Brili sunt cele mai importante monumente funerare prezente în Catedrala romano-catolică.

Următorul obiectiv turistic al traseului îl reprezintă Palatul Episcopal: Situat în apropierea Catedralei Romano–Catolice, palatul era reşedinţa Episcopilor Transilvaniei. În epoca Medievală, şi nu numai, episcopii aveau o putere mare în numirea principelui şi uneori chiar armată proprie. Începând cu anul 1556 reşedinţa episcopală a fost transformată în reşedinţă princiară pentru o perioadă de timp de circa un secol şi jumătate (1699). În 1715, după cucerirea Transilvaniei de către habsburgi şi după restaurarea catolicismului, Episcopiei romano-catolice i-a fost restituit fostul palat episcopal. În prezent clădirea, cu unele amenajări ulterioare, adăposteşte sediul administrativ al Episcopiei romano-catolice de la Alba Iulia.

Pe acelaşi aliniament cu Palatul Episcopal se află Palatul Princiar: Palatul Princiar este cel mai mare ansamblu arhitectural din cetate, fiind menit să servească nevoilor de confort, de apărare şi de reprezentanţă a casei princiare. Construit în jurul anului 1541, acesta a adăpostit pentru scurtă vreme şi pe principele-voievod Mihai Viteazul şi pe soţia acestuia, doamna Stanca. Pentru a aminti de prezenţa voievodului aici şi pentru a comemora Unirea înfăptuită de acesta în anul 1600, pe faţada edificiului a fost montat în 1975 un basorelief în bronz, care înfăţişează momentul primirii soliilor din cele trei Ţări Române. După 1700, Palatul Princiar, aflat într-o stare de deteriorare avansată, a fost reconstruit de către noua stăpânire habsburgică. Cele două corpuri de est ale Palatului princiar au primit o utilizare militară, aici fiind instalate Arsenalul şi Cazarma Artileriei, iar partea vestică a fost restituită Episcopiei romano-catolice, reînfiinţată în 1715. Clădirea a fost folosită de către habsburgi până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, când a primit numele regelui Ferdinand I, aceasta adăpostind Regimentul 91 infanterie. După anul 1956, edificiul a fost utilizat de către Batalionul 167 Drumuri şi Poduri, în prezent fiind o unitate militară dezafectată.

În faţa acestui palat, reşedinţa voievodului Mihai Viteazul, a fost ridicată în mod simbolic statuia ecvestră a acestuia cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Statuia din bronz îl reprezintă pe voievod cu buzduganul ridicat în mâna stângă în ipostaza de triumfător.

Un alt edificiu cu valoare istorică din cadrul traseului este clădirea Ierihon construită în anul 1756 pentru a fi utilizată de Seminarul Diecezan, înfiinţat de către episcopul Anton S. Stoyka. Acest edificiu, în circumstanţe necunoscute, a fost distrus, în locul lui construindu-se, după anul 1900, noua clădire „Ierihon”, unde în prezent se află Protopopiatul Romano-Catolic şi locuinţele personalului.

Traseul se continuă cu poarta monetăriei. Monetăria princiară a funcţionat începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea, iar în perioada cuprinsă între anii 1713 şi 1871 sau 1885 şi-a desfăşurat activitatea sub autoritate austriacă când a fost desfiinţată şi transferată la Kremnica. Monedele de aur, argint şi cupru bătute aici, purtau sigla oraşului reprezentată fie de iniţialele CA (Carlsburg), fie de iniţialele Gy. F (Gyulafehervar). După strămutarea acesteia la Kremnica, în fosta clădire a monetăriei a fost instalat Tribunalul până în anul 1903, când complexul a fost demolat. În prezent, la suprafaţă, din monetăria imperială se mai păstrează poarta acesteia şi un fragment de zid, iar sub pământ se găsesc impresionantele pivniţe ale acesteia, ce se întind pe o suprafaţă de până la 300 m².

În imediata vecinătate a porţii monetăriei este clădirea magaziei de provizii sau Clădirea Manutanţei. Aceasta a fost printre primele clădiri construite de către autorităţile militare habsburgice pentru înzestrarea garnizoanei din Alba Iulia, rolul ei principal fiind acela de a depozita alimentele pentru trupă şi furajele pentru cai. După retragerea armatei române, clădirea a beneficiat de lucrări de restaurare, aici funcţionând Hotelul Medieval.

Poarta a V-a şi poarta a VI-a au făcut parte din intrarea secundară aflată în partea vestică a cetăţii, arhitectura lor fiind una simplă, fără elemente sculpturale. Poarta a V-a a fost amplasată la baza ravelinului Sfântul Mihail, demolat aproape în totalitate în anul 1921, cu ocazia lucrărilor de construcţie a Catedralei Ortodoxe. În partea exterioară a porţii a V-a exista un pod de lemn ridicător, prin intermediul căruia se făcea legătura cu contragarda. Poarta a V-a a beneficiat de lucrări de restaurare şi conservare, ce s-au desfăşurat pe parcursul anului 2010.

Poarta a VI-a este amplasată pe cea de-a treia linie de apărare, contragarda. Aceasta are dimensiuni reduse, fiind compusă doar din doi piloni laterali, fără arcadă în partea superioară. La exterior, cu ajutorul unui pod de lemn comunica cu o piaţetă, iar în partea opusă printr-un pasaj îngust, făcea legătura cu poarta a V-a. Mai este cunoscută şi sub denumirea de Poarta Regelui deoarece pe aici au intrat regele Ferdinand şi regina Maria, în anul 1922, cu ocazia încoronării lor. Poarta a VI-a a fost restaurată în anul 2012.

Poarta a VII-a a fost descoperită în timpul lucrărilor de restaurare din anul 2011, a cetăţii. Aceasta este situată pe latura de nord a fortificaţiei, mai precis pe cea de-a treia linie de apărare. Poarta se prezintă sub forma unui tunel boltit, din cărămidă. Dimensiunile impunătoare ale acesteia le permitea cavaleriştilor să părăsească cetatea, în număr mare, pentru a lansa atacuri rapide. Tot prin această poartă erau aprovizionate magaziile şi cazematele din contragardă.

Şi din categora “ ştiaţi că”: în Cetatea Alba Iulia s-au descoperit întâmplător în anul 2011 ruinele celei mai vechi biserici răsăritene de la nord de Dunăre. S-a hotarat conservarea acestora pentru vizitare, ruinele fiind acoperite cu pământ, iar terenul a revenit la starea iniţială (vezi ultima poză).

Dacă v-am stârnit măcar puţin interesul, vă aştept cu drag în Alba Iulia, la un pahar de vorbă şi, de ce nu, unul de ghinars :)

---

VIZUALIZĂRI: 3188 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI