Casa Memoriala George Cosbuc - La casa lui natala, George Cosbuc mi-a zambit

TIPĂREȘTE

Am parasit zona Maramuresului si dupa un drum extrem de spectaculos, cu multe serpentine ce fac trecerea din fermecatorul Maramures spre minunata Bucovina, iata-ne intrati in jud. Bistrita-Nasaud, luand calea pe DN 17C, spre urmatoarea destinatie.

Am oprit intr-un loc pitoresc, la aprox. 15 km de orasul Nasaud, in comuna Cosbuc, nume luat dupa locul in care s-a nascut marele nostru poet George Cosbuc si am oprit in fata casei.

Acesta s-a nascut aici, in comuna Hordou, la 20 sept. 1866, Comuna a luat numele poetului iar casa natala este astazi Casa memoriala si muzeul George Cosbuc.

Cladirea este pozitionata chiar in centrul comunei, in apropierea raului Salauta. A fost cladita de tatal poetului, Sebastian Cosbuc, dupa anul 1840. A devenit muzeu si casa memoriala in 1905, la initiativa lui Iuliu Moisil si este considerat primul muzeu de literatura romana din tara noastra.

M-am apropiat si am vazut o casuta tipic taraneasca, vopsita in alb si cu acoperisul din sindrila de lemn. La ferestre atarnau niste obloane grele din lemn maro, sculptat simplu. Am vazut intr-un colt, aproape de intrare o placa din marmura alba “atinsa” de adanciturile unor litere mari, unde trecatorul sau turistul care poposeste aici poate citi ca in aceasta casa s-a nascut cel ce si-a scris in doua versuri toata esenta si adevarul existentei sale:

“Sunt inima-n inima neamului meu/ Si-i cant si iubirea si ura…”

Am cumparat bilet de grup care ne-a costat numai 1 leu, fiind in grup suficient de mare pentru a primi reducerea. Altfel, biletul costa 2 lei iar reducerea cu 50% este doar pt. elevi, studenti, militari in termen si pensionari. Programul este in fiecare zi intre orele 9-17, mai putin luni si marti.

Iata-ne deci in alt univers, de data aceasta nu al lemnului insufletit de maiestria si arta populara a oamenilor maramureseni, ci in lumea minunata si enigmatica a literelor asezate cu un talent fara hotar in versuri de o frumusete neasemuita, in lumea “marelui cantaret al poporului in lupta pentru libertate”, George Cosbuc.

Poetul s-a nascut in aceasta casa dintr-o familie numeroasa, cu 14 copii, el fiind al 7-lea, in care atat tatal cat si bunicii au fost preoti. Ca sa continue traditia, parintii au vrut ca si fiul lor, George sa devina tot preot dar el a rupt acest lant si a studiat filozofia. Pentru mai multe date biografice, doritorii pot naviga pe net, eu voi scrie doar despre casa natala a poetului.

Pentru inceput am intrat intr-o curte ingusta, la strada, unde aproape de peretele exterior al casei este un bust al poetului. Dupa care am intrat intr-o curte interioara si aici am vazut un alt bust, ceva mai mare si cred eu ca este realizat mai de curand decat cel de la strada. Undeva, lipit de unul dintre peretii exteriori, este un fel de sura, unde erau expuse tot felul de acareturi specifice vietii de la tara, din care ce am putut eu distinge au fost niste furci, un rest de caruta si un mare razboi de tesut.

Apoi am intrat pe o usa din lemn cu model la fel ca cel al obolanelor, in prima incapere, ce la casele taranesti poarta denumirea de tinda. Aceasta este ca un hol din care intr-o parte si alta se face restul camerelor. In aceasta tinda am vazut ca este organizata de fapt bucataria. Aici erau expuse diferite obiecte caracteristice acestui loc, un bufet simplu, pe care erau asezate cateva ulcele si un stergar taranesc. I-am aratat fetei mele marele cuptor, care are mai jos un loc unde se puneau lemne, pt a incalzi plita si astfel se facea mancarea. Deasupra cuptorului statea spanzurat si singuratic un tuci pentru mamaliga; trebuiau puse doar cateva lemne in partea de jos, pentru ca focul sa o ia repede la “treaba”…Mmmm, si la acea ora destul de inaintata dintr-o zi extrem de obositoare, cu multe locuri vizitate, sunt convinsa ca multi dintre noi ne-am dat frau liber imaginatiei. Eu una, ma si vedeam in fata cu o mamaliguta aburinda azvarlita direct in centrul unui blid din ceramica si cu o bucatica zdravana de branza de oaie…off!!! Dar sa revin la oile mele, pardon, la literele mele.

Toata casa este alcatuita din 6 camere, cea mai mare si mai “aranjata” mi s-a parut urmatoarea dupa tinda, pe care eu am denumit-o camera de zi sau sufrageria. Am aflat ca era chiar camera de primit oaspetii. Aici am patruns ca un musafir poftit de caldura si intimitatea acestui locsor, ce la prima vedere zici ca este chiar adus din vremea poetului. Mobilierul este frumos si simplu, din lemn strunjit in model rotund, foarte bine intretinut; pe mijlocul camerei troneaza stapana o masa destul de mare inconjurata de cele 4 scaune, in stil traditional, urmate pe un perete de un bufet si apoi la fereastra am vazut un fel de canapea tot din lemn. Pe un colt de la fereastra este o etajera. Toata mobila este in acelasi stil ce mie mi-a placut si mi-a aratat clar ca poetul provenea totusi dintr-o familie destul de instarita, in pofida faptului ca erau tare, tare multi…

Cele trei ochiuri de fereastra erau decorate cu perdele taranesti in forma de stergare, pe fond alb cu model brodat cu rosu. In acelasi fel am vazut atarnand pe pereti alte stergare, ce infrumusetau si “imbratisau” cele doua tablouri cu portretele celor din familie. De asemenea pe masa si pe bufet, se intindeau din acelasi model, doua fete de masa. Dusumeaua curata, din lemn gros, era “ocrotita” de un jilt autentic taranesc, in culori vii, vesele. Toate acestea m-au facut sa simt ca aceasta casa este frumos ingrijita si atmosfera aceasta calda mi s-a strecurat repede la inima.

Am patruns apoi treptat, treptat in “miezul” casei Cosbuc si am ajuns intr-o camera micuta, unde m-a facut sa zambesc un patut din lemn in stil de leagan, pentru bebelusi, care se odihnea langa peretele dinspre fereastra; acesta era acoperit tot cu un covoras taranesc. Pe partea opusa este un divan sau pat, pe care era asternuta tot o cerga groasa, taraneasca, din lana, cu model atat de frumos, in culori “optimiste”. Piesa de rezistenta din aceasta camera, eu am declarat-o un mic si tare dragalas mobilier din lemn vopsit in negru, format dintr-o bancuta cu doua locuri asezate fata in fata si unite la mijloc cu o masuta, bancuta scolarului, mai pe scurt. Aceasta camera a fost a poetului cand prichindel fiind, aici s-a deprins a scrie cu penita, ca apoi mai tarziu, sa ne daruiasca noua si posteritatii acele bijuterii de nepretuit, poeziile sale nemuritoare. Si aici pe pereti, erau atarnate la fel, multe carpete taranesti, mestesugite in stil traditional.

Aceste trei camere, tinda, camera de zi si camera poetului dau intregii case o atmosfera partriarhala, imbiind vizitatorul la reculegere, la o tihna binemeritata intr-o casa ospitaliera, in pofida faptului ca adevaratii proprietari nu mai sunt acolo, fizic doar. Pentru ca cine este cu inima si gandul in aceasta casa atunci cand ii paseste pragul, cand priveste acele obiecte originale, apartinand acestor locuri, nu se poate sa nu simta prezenta familiei si a poetului Cosbuc.

Restul de celelalte 3 incaperi sunt dedicate expozitiei. Aici am patruns intr-o cu totul alta lume si dimensiune; doar lumea si dimensiunea nemarginita a poetului George Cosbuc. Muzeul de aici, din casa este singurul inchinat exclusiv poetului. Aici sunt adunate si expuse multe fotografii, documente, o mare parte din corespondenta poetului, ca si o seama de editii din opera si traduceri de ale sale.

Intr-o vitrina securizata am avut onoarea de a vedea un bust in bronz foarte reusit al poetului, alaturi de diferite manuscrise originale ca si multe fotografii.

In camera dedicata bibilotecii, pe centru, este o mare vitrina, unde sunt adunate foarte multe volume aparute de-a lungul timpului. Si ce mandra m-am simtit cand am recunoscut acolo o mica parte dintre volumele mele de poezii de acasa, apartinand marelui Cosbuc.

Tot in aceasta camera m-am bucurat nespus la vederea unui set de calimari si doua penite cu ajutorul caruia poetul a scris cu siguranta multe dintre operele sale valoroase. Intr-o alta vitrina am vazut camasuta taraneasca din in, veche, ingalbenita de patina timpului, dar care pe mine una m-a facut sa mi se strecoare timida si nestiuta de nimeni, o mica perla argintie undeva pe la coltul unui ochi obosit, dar fericit, dupa atatea si atatea lucruri interesante vazute. Si alte obiecte strict personale ce i-au apartinut poetului erau in vitrina alaturi de acea camasuta.

Un portret foarte bine realizat in carbune al marelui Cosbuc la maturitate, mi-a atras atentia intr-un mod straniu, pot spune. In sensul ca, desi stiam acest desen, vazandu-l acolo, de fapt la locul sau de origine, poetul parca s-a miscat si asa, din profil, am avut sentimentul ca mi-a zambit usor pe sub mustata si barba lui cea bogata, iar incruntarea sprancenelor pentru o clipa a disparut. Oare sa se fi intamplat in realitate??? ... tot ce se poate… :)

Stiind ca marele “poet al taranimii” a murit la doar varsta de 51 de ani si pasind atunci in primul sau sanctuar al vietii sale, de copil, am avut o strangere de inima si m-a cuprins o mare tristete. Dar deodata mi-am amintit ca eu, facand muzica, am compus o melodie folk, pe versurile sale din “Cantec” (Ti-ai manat...) si ce satisfactii minunate mi-au dat atat muzica mea cat si versurile scrise de poet cu un profund caracter patriotic, m-au facut sa inteleg ca de fapt marele nostru George Cosbuc nu este inmormantat la Bellu, alaturi de alti mari poeti si scriitori de seama ai neamului nostru. Ca si ceilalti, si marele Cosbuc traieste de-a pururi in fiecare dintre noi, prin scrierile sale, prin marea mostenire culturala lasata noua peste veacuri, pentru totdeauna…

Si v-am povestit cate ceva despre acest loc pe care nu trebuie sa-l ratati daca sunteti prin zona, doar pentru ca, precum multi, multi altii, si eu AmFostAcolo!!! Va multumesc pentru ca m-ati citit.

Cu mult drag pentru voi, in speranta ca v-am fost de folos,

Ileana

---

VIZUALIZĂRI: 10811 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI