GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
În anul Domnului 1788, o armată turcească a urcat până la schitul Nucet, unde au distrus biserica, chiliile și i-au omorât pe călugări... E vorba de 1788, în plin Iluminism european, într-o epocă de profunde transformări, când Revoluția franceză bătea la ușă, când Constituția americană proclama egalitatea în drepturi, când Mozart schimba mentalități. Iar turcii, ce-mi făceau?
Poate nu știți ce înseamnă schitul Nucet și unde este el... Păi, azi, tocmai din cauza barbariei celor care se laudă cu Antalya sau mai știu eu ce borcan cu formol, schitul Nucet se numește mânăstirea Stânișoara... Datorită stânei de oi stabilită pe ruinele fumegânde, vreme de mai bine de două decenii, acolo, la poalele muntelui Cozia... Căci, pe la 1810, când schimnici de la muntele Athos au reconstruit lăcașul creștin, doar ciobanii, în transhumanța lor milenară, se mai încumetau să calce pământul însângerat.
Pentru mine, Cozia are ceva miraculos. De altfel, misterul plutește, acolo, purtat de Olt, în defileul îngust al munților, de milenii. Nu degeaba, romanii au clădit pe malul râului castrul Rândunicii, nu degeaba, ultimul mare voievod român a ctitorit cea mai veche mânăstire, zice-se, pe ruinele unei așezări creștine a lui Negru Vodă, învăluitul în ceața legendei descălecător al Țării Românești. Dacă Mircea își avea cetatea de scaun la Curtea de Argeș sau la Târgoviște, gândiți-vă ce greu îi era să ajungă pe malul Oltului. Chiar și azi e dificil acest traseu și, totuși, voievodul s-a preocupat intens de ctitoria sa... Mai ales că, în 1396, când e datată, Mircea era înlăturat temporar de la domnie.
Iar un traseu inițiatic, ce merită făcut, măcar la câțiva ani o dată, este acela, lung de peste 20 de kilometri (știam asta, dar, iată, la mai bine de șase veacuri de la fundarea mânăstirii Cozia, tehnologia spațială dotează banalele telefoane cu aplicații care măsoară numărul pașilor) este cel care te poartă de la complexul hotelier, prin satul Păușa, pe drumul forestier, până la mânăstirea Stânișoara, apoi, mai departe, spre celălalt lăcaș de refugiu din calea laicului, mânăstirea de la Turnu. Bine, se poate și invers, dar nu recomand, peste o anumită vârstă... Plus că, din nu știu ce superstiție mistico-matematică, sunt adeptul cercurilor în sens trigonometric…
Punct de start, complexul hotelier de la Cozia. Drumul te poartă pe malul Oltului, către izvoarele terapeutice, apoi, pe lângă piscina deschisă de la terasa Camelot, ca să urci spre șosea, pe lângă fostul loc de camping, de sub pod – azi, proprietate privată. Podul peste Olt este prilej de belvedere a unei panorame de zile mari, cu vârful Cozia în fundal. Iar de aici, după ce traversezi calea ferată și centura Călimăneștiului, pătrunzi pe drumul neasfaltat al Păușei, care, după primele sute de metri de sat ancestral, dezvăluie viloaie anacronice, grupate nefiresc, de-o parte și de alta a căii pietruite, căci, nu-i așa, românul mai degrabă îți cumpără Range Rover, decât să își asfalteze drumul până în poartă...
Deși, până nu demult, de la bariera ce anunța intrarea în Parcul Național Cozia, accesul autoturismelor era interzis, în anul de grație 2015, acest detaliu a devenit desuet. Deci, din cinci în cinci minute, căci erau Rusaliile, mare sărbătoare, trebuia să sari într-o parte, ca într-un dans șamanic și să inspiri cu nesaț praful fin ridicat în văzduhul limpede și ecologic de carele moderne...
Chiar și așa, drumul este fabulos; te poartă în altă lume – ba chiar îți amintești cum, cu 12 ani înainte, când l-ai parcurs prima oară, niște oi te-au însoțit de la baraj până la cabana Valea Mărului, popas la mijlocul distanței, doar pentru ca, de acolo, să fi însoțit de un câine vagabond, dar cât de supus instinctelor de prieten al omului, instincte dobândite acum vreo zece mii de ani, doar ca să treacă de teritoriul câinilor de la stână, care, de altfel, l-ar fi sfâșâiat pentru obrăznicia de a trece pe acolo.
Căci, deși, poate, călătorul este obosit când ajunge la Valea Mărului, nu trebuie să uite că abia de acolo începe urcușul, prin defileul râului, prin pădurea ancestrală, prin canionul săpat de milenii, că te și miri unde este apa care l-a dăltuit – jos, mult mai jos, dar opera i-a rămas acolo, precum un Moise al unui zeiesc Michelangelo. Și, la un moment dat, drumul se ramifică; partea sa dreaptă urcând, mai departe, prin pădure, iar pe stânga – bine, după ce ocolești mașinile parcate, de parcă ar fi în București, pe banda întâi – iese din umbra copacilor, pe coasta abruptă, cu vârful Cozia în dreapta, doar ca să ajungi, după câteva minute, la intrarea în mânăstire. Care este jos, foarte jos... Deasupra, pe stânca verticală, vezi Cascada și cărarea pieptișă spre culme, iar în vale, de o frumusețe nepământeană, biserica. Bine, construcția este relativ recentă, de la începutul veacului trecut, căci, se pare, un blestem a planat aici, după ce hoardele otomane au pângărit-o – oare ce demon i-a mânat pe cărările abrupte și ascunse de codrii seculari? – căci, la puțin timp după reconstrucție, un incendiu a pus-o din nou la pământ. Sau, poate, soarta ei este soarta acestui popor bătut de... soartă?
Anul acesta nu i-am văzut pe călugări, era slujba de Rusalii și biserica era plină de turiști. Cert e că schimnicii de aici sunt severi – știam asta din anii precedenți – și nu dornici de vizitatori. De altfel, acesta a fost și motivul retragerii lor aici, sub Cozia, acum mai bine de trei veacuri, așa că de ce să le deranjăm noi singurătatea? De aceea, după ce am umplut sticla cu apa de la fântână, am coborât pe traseul spre cealaltă mânăstire de retragere, Turnu... Drumul către ea este mult mai frumos și sălbatic. Coboară, la început, prin spatele Stânișoarei, către un fir de apă și o pădure ce te duce cu gândul la sălașul hațegan al dinozaurilor pitici, izolați pe o insulă tropicală din marea Thetis, doar ca să îl traversezi pe el, pe râu, pe un buștean pus acolo dinadins și să începi să urci, abrupt – că te și întrebi cum e posibil, doar nu ai rătăcit drumul, căci Turnu e în vale și doar nu mergi spre vârful Cozia!
Urcușul sucombă brusc într-un loc de belvedere, indicat, sec, printr-o inscripție: urcați aici ca să vedeți natura! Adică pe un ștei înălțat din potecă, prin cine știe ce misterios proces geologic. Bun așa, noroc tot cu acel proces, care, prin hazardul naturii, a construit trepte din piatră, că, altfel, aveai toate șansele să îți rupi gâtul – unde erau același formațiuni din rocă, de pe malul Mării Cantabrice, care te îndemnau la o aceeași belvedere, dar, în care, oameni harnici au dăltuit trepte adevărate, ca să nu îți creeze valuri suplimentare de adrenalină?
Din fericire, bonusul pe care îl primești aici, în munții Coziei, pentru curajul de a te cățăra – cu dilema firească, cum vei coborî, căci, se știe, întotdeauna este mai ușor să urci, decât să cobori – este binemeritat: o priveliște de vis, un colț de natură primordial, încă neatins de grapele țapinarilor... Plus amintirea haioasă, de acum patru ani, când, pe aceleași pietre, te-ai întâlnit cu două familii tinere – iar comentariilor încurajatoare ale părții masculine le-ai ascultat purtate de ecoul stâncilor – când partea feminină te-a întrebat cât mai e până la Stânișoara, iar tu ai răspuns că nu mult; urmează un coborâș blând, apoi, peste râu, un urcuș vioi și gata, cam vreo douăzeci de minute... Abia atunci, văzând tristețea din ochii celor doi bărbați, dar și tăișul ca de LASER din privirea celor două cuconițe, am înțeles că sinceritatea frustă nu este, întotdeauna, cel mai bun argument...
Anul acesta, însă, întâmplările au fost mai domoale. De la stânci, drumul, practic, coboară prin pădure, preț de mai bine de o oră. Dar coborârea este fermă, de aceea am spus că e mai bine să vii dinspre Stânișoara spre Turnu și nu invers, precum prietenii noștri de acum patru ani. De altfel, la unul din popasurile de lemn, se odihnea un cuplu cam pe la a doua tinerețe. Am intrat în vorbă, după ce ne-am dat binețea montaniardă (apropo, tot mai puțini cunosc această tradiție) și ne-au întrebat cât mai e până la Stânișoara. Gândind că și ei vin de la Turnu, le-am răspuns, cu un ton optimist, că mai au cam jumătate din drum, dar că partea grea a trecut. Din nou, am văzut cum el înghite în sec și cum ea rostește, cu oarece jenă, că ei vin de la Păușa. Am crezut că nu am înțeles și că, poate, aveau de gând să meargă spre Turnu, adică la vale. Nu, spre Stânișoara, mi-a răspuns ea, calm, săgetându-l cu privirea pe companionul ei. Care s-a simțit obligat să intervină, timid, cum că ei au părăsit drumul forestier pe traseul de creastă spre Stânișoara, care traseu a fost destul de greu. Am înțeles ce se întâmplase: probabil că, undeva, poate din neatenție, poate din lipsa marcajelor, au apucat-o pe cărarea care unea, de fapt, Turnu de vârful Cozia. Oricum, cu blândețe, le-am spus că au ocolit mânăstirea și că, dacă vor să ajungă la ea, mai au ceva de urcat, dar că, să privească partea frumoasă a zilei: au fost martorii unui traseu unic, pe care puțini turiști apucă să îl cunoască...
Am coborât, apoi, prin pădurea deasă, pe un drum pe care îl știam pietruit cu pietre mari, de râu, dar care, anul acesta, a fost nisipos – probabil de la ploile diluviene de anul trecut – dar, oricum, mai plăcut mușchilor picioarelor, și așa întinși la maxim de efortul celor aproape 20 de kilometri de până aici.
Iar coborârea la Turnu, această mânăstire ciobită inițial în stâncă de pustnici retrași încă din veacul al XV-lea de la Cozia, speriați de laicitatea vecinătăților – mă tot întreb ce ar fi făcut aceștia la vederea „decentelor” ținute ale pelerinilor începutului de veac XXI – a fost o încununare cu lauri, printre veneticii veniți aici cu mașinile. Ce știau aceia, sau chiar bătrânul localnic care m-a rugat să îl duc cu mașina la vale, de bucuria strigată prin tot acidul lactic a străbaterii unui traseu inițiatic?
Iar întoarcerea, pe malul Oltului, prin cele două tuneluri, pe lângă Arutela, castrul roman, vizavi de mânăstirea marelui Voievod, a fost un triumf echivalent cu cel simțit de Edmund Hillary, când a atins, pentru prima oară, Chomolungma...
Trimis de makuy* in 06.06.15 00:18:32
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în CĂLIMĂNEŞTI-CĂCIULATA.
8 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (makuy*); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
8 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Dacă se poate, https://www.youtube.com/watch?v=yfe-tLFqIP8
Mulțumesc
@makuy - superb articolul, inspirată alegerea coloanei sonore
Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu).
minunată lectură, perfectă pentru o zi relaxantă de sămbătă,
@makuy - 20 de km intr-o zi? Toata admiratia! M-or tine pe mine picioarele? Zici ca nu-i asa greu traseul? Mai spune-mi si mie odata, cu un ton optimist, asa cum le-ai spus si calatorilor pe care i-ai intalnit. Pentru ca pozele tale sunt extraordinare. Cum sa nu-ti doresti sa ajungi pe acolo?
@Aurici -
Da, da Chiar puțin peste 20! Dar traseul nu e greu, dacă e făcut în sens trigonometric, adică din Păușa, pe drumul forestier, atenție, fără derapaje, precum ale cuplului cu pricina, apoi Stânișoara (nu uita, reumplerea sticlelor cu apă) și poteca spre Turnu. Invers, zău! , e greu.
Ce nu am povestit eu aici, este povestea celor doi tineri care, într-o ținută mai degrabă de oraș și pe la un nefericit 3 PM, vroiau să urce spre Stânișoara, dinspre Turnu. Adică, atunci când i-am întâlnit, erau chiar la ieșirea pe cărare, dinspre Turnu. Nu am fost de loc diplomat când, uitându-mă la domnișoară, le-am sugerat că nu e tocmai cea mai bună alegere, la ora aia, să urce, preț de 2 ore, mai ales că ar fi trebuit să și coboare... El m-a privit urât, dar, cred, ea l-a convins, după primul sfert de oră de urcat pieptiș, să se întoarcă. Dacă am greșit, Dumnezeu să mă ierte...
@makuy - Multumesc pentru raspuns. O sa ma incumet si eu, sper cat mai curand. Suntem amatori de drumetii si pentru ca am ajuns sa mergem a 2-a, a-3-a oara prin aceleasi locuri (in general cat mai aproape de Bucuresti), am ajuns la concluzia ca trebuie sa mai largim cercul.
N-ai gresit deloc. Am intalnit si noi destui oameni care merg pe munte pentru palmares sau cine stie. Sotul meu are si o vorba despre cei carora li se intampla ceva pe munte, dar nu e loc s-o spunem aici.
Multumesc inca o data pentru detalii.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Feb.2017 Ce sa faci în Căciulata în vacanţă — scris în 03.07.17 de nrs † din CRAIOVA - RECOMANDĂ
- Nov.2016 Manastirea Stanisoara si cascada Lotrisor — scris în 11.11.16 de Chloe din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- May.2016 Zona Perisani din Tara Lovistei — scris în 11.11.16 de zlatna din RâMNICU VâLCEA - RECOMANDĂ
- Aug.2015 Zile cu soare in Caciulata, la picioarele Muntilor Cozia! — scris în 16.08.15 de noi doi din TIMISOARA - RECOMANDĂ
- Jun.2015 Pentru bunici cu nepoti — scris în 20.06.15 de anabella1 din BUCUREşTI - RECOMANDĂ
- Sep.2014 Cãciulata – Staţiune deloc sau foarte puţin promovatã. Cu maşina în vizitã la mânãstiri. — scris în 24.03.15 de vega06 din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Sep.2014 Cãciulata – Staţiune deloc sau foarte puţin promovatã. Cu maşina pe trasee turistice. — scris în 22.03.15 de vega06 din BUCURESTI - RECOMANDĂ