Cenacoli fiorentini

TIPĂREȘTE

Povesteam aici despre experiența noastră la Mănăstirea Măgura Ocnei. Cazați acolo, am luat masa în trapeză, alături de măicuțe, un număr de zile. Cum mâncarea de post nu este tocmai preferata mea, am folosit timpul mai mult pentru a studia picturile de pe pereți, la loc de cinste fiind o Cină de taină, care ocupa zidul din fața ochilor noștri. Am reîncărcat trei dintre pozele de atunci (le-am postat și anul trecut).

În 2016 am vizitat Milano și nu puteam rata prilejul de a vizita Santa Maria delle Grazie, mănăstire al cărei refectoriu găzduiește Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci – Cenacolo Vinciano; am pus și două dintre pozele pe care le-am făcut atunci.

Întâmplarea a făcut ca, deși aceste excursii au fost la șase ani distanță una de alta, fotografiile să ajungă într-un același folder pe calculator. Comparându-le, mi s-a trezit apetitul de a afla mai multe despre viața monahală (s-au suprapus și niște lecturi de la acea vreme), precum și despre istoricul reprezentării Cinei cele de taină în refectoriile mănăstirilor catolice și ortodoxe. Nu bănuiam că voi avea ocazia de a beneficia de lucrurile astfel aflate.

Dar ocazia a apărut, în 2018. Am fost cazați câteva zile în Bologna și, plecând de acolo, am vizitat și alte orașe. Văzuserăm Florența în 2010, când am stat o săptămână, dar – fiind relativ aproape – nu se putea să nu ne facem drum din nou. Am găsit încă din țară, pe site-ul Trenitalia, bilete promoționale la Frecciarossa, trenul de mare viteză care te duce de la Bologna la Florența în mai puțin de jumătate de oră. Doar 9 euro/sens/persoană, dar nereturnabile și fără posibilitatea de a schimba data. Abia în Italia am realizat ce greșeală făcusem – urma să vizităm Florența într-o luni. Consultând site-urile locurilor în care doream să intrăm, am constatat că toate erau închise lunea: în 2010, copilul era mic, deci am intrat cu măsură prin muzee ????; ei bine, acum erau deschise fix cele pe care le văzuserăm deja.

Aveam nevoie de o schimbare rapidă de plan, și aceasta a venit de la un pont găsit pe Tripadviser: era promovat un tur ghidat Cenacoli fiorentini. Cam scump pentru buzunarele noastre – dar m-am aventurat să preiau eu rolul ghidului. Evident, ajungând acasă și informându-mă mai atent, am constatat că se putea mai bine. Pun, aici, la dispoziția altora informațiile pe care le-am adunat. Cele mai bune surse sunt: it.wikipedia.org/wiki/Cen ... coli_di_Firenze, florencevillage.com/en/it ... e-cenacles.html, ultimacena.afom.it. Am folosit și alte materiale, dar nu am fost foarte grijuliu în a le ține evidența.

TRADIȚIA

Termenul „Cenacolo” derivă din latinescul Cenaculum, care înseamnă ceva de genul: a mânca așezat la masă. În timp, cuvântul s-a specializat pentru a desemna încăperea în care Isus a stat, alături de apostoli, la ultima sa cină, în timpul căreia a instituit taina Euharistiei și a anunțat apropierea momentului Patimilor sale; în aceeași încăpere, Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor în ziua de Rusalii. Ulterior, Cenacolo a ajuns să fie folosit aproape exclusiv pentru a indica picturile reprezentând Cina cea de taină.

Spațiul care găzduiește o astfel de pictură nu este biserica unei mănăstiri, ci refectoriul ei – adică locul în care călugării iau masa; în ortodoxie, termenul echivalent este cel de trapeză. Ace (a) sta este o încăpere dreptunghiulară, mai mult lungă decât lată (raportul uzual este 5:1), de-a lungul pereților lungi întinzându-se două mese paralele; în trapeză, în capătul opus intrării se pune încă o masă scurtă, de-a latul, care e locul starețului și a persoanelor de cinste. Masa se ia de către toată comunitatea odată, în tăcere; un călugăr citește din Viețile sfinților, prezentând patimile sfântului prăznuit în calendar. Rânduielile de la noi sunt prezentate, pe larg, la ro.orthodoxwiki.org/Trapez%C4%83; cele de la catolici nu diferă prea mult.

Refectoriul este un loc sfințit, de mare importanță pentru viața monahală. Mai mult, cei care sunt găzduiți în mănăstire, pelerini de rând sau oameni de seamă, iau masa tot aici, deci încăperea trebuie să aibă, în același timp, un aspect solemn și grandios. Așa a apărut tradiția pictării pereților și s-a stabilit un set de reguli în acest sens. La început, erau reprezentate Cina cea de taină, Patimile Domnului și Învierea, dar aceste ultime episoade au fost excluse treptat, începând cu secolul al XV-lea, rămânând doar masa lui Isus cu apostolii – scenă care ocupa întregul zid de pe latura scurtă opusă intrării în refectoriu.

În reprezentarea ultimei cine, actorii principali sunt ​​Isus, Ioan, Petru și Iuda – pe ei se concentrează atenția artiștilor și cea a privitorilor, ceilalți nouă apostoli fiind, mai mult sau mai puțin, figuranți. Scena este cea descrisă de Ioan Evanghelistul în

Ceea ce diferențiază un Cenacolo de altul este măiestria pictorului în a reprezenta sentimentele personajelor: de la surpriză la neîncredere, neliniște, bănuirea confraților, îndoială de sine. Apoi, contează compoziția: Ioan doarme la pieptul lui Isus, sau este implicat cumva în acțiune? ; Iuda este deja izolat de ceilalți apostoli sau nu? (în cinele timpurii, el stă de cealaltă parte a mesei, abia odată cu Leonardo da Vinci este înfățișat alături de toată lumea); cum sunt grupate personajele (inițial, solitare; ulterior, în perechi; la Leonardo, în grupe de câte trei) și cum interacționează ele? Iarăși, contează felul în care opera dialoghează cu spațiul în care se află. Și multe altele, nu mă pricep atât de bine.

CENACOLI FIORENTINI

Cum Florența a dat, în secolele XIV-XV, tonul în pictura europeană (și nu numai în pictură, desigur), cele mai multe Cenacoli aici pot fi găsite, iar multe dintre cele din afara orașului sunt datorate tot unor pictori florentini. Dacă sunt văzute în ordinea în care au fost realizate, Cenacoli se constituie într-un curs de istoria picturii: poate fi urmărită evoluția reprezentării chipului uman, a compoziției unei lucrări, a perspectivei și integrării operei în spațiul care o găzduiește, a materialelor-suport (cele mai vechi sunt fresce, apoi apar pânze), a vopselurilor și culorilor etc.

Cenacolo Vinciano din Milano (1495) este triumful suprem al artei (dar eșecul total al tehnicii: metoda aleasă de Leonardo pentru realizarea frescei a făcut ca, după numai 50 de ani, aceasta să fie, deja, iremediabil degradată; astăzi, mai puțin de 20% din vopseaua întinsă de da Vinci se mai află la locul ei). Istoria Cenacoli se împarte în două perioade: înainte și după Leonardo. Acesta, florentin fiind, a văzut cu siguranță frescele realizate înainte de 1495 și s-a raportat la acestea – chiar dacă, uneori, polemic. Pe de altă parte, capodopera sa a devenit instantaneu un reper, în epocă circulând numeroase copii și schițe, iar toți artiștii de după au fost influențați de geniul său.

Aceste lucrări au fost comandate de călugării anumitor ordine și au rămas, veacuri de-a rândul, accesibile numai lor, zidurile ascunzându-le de privirile neinițiaților. Cucerirea Italiei de către Napoleon a adus cu sine ideile iluministe; la începutul secolului XIX, multe mănăstiri au fost desființate. O a doua etapă a secularizării s-a desfășurat după 1860, odată cu crearea statului național italian. Cenacoli au fost redescoperite, împreună cu multe alte opere de artă găzduite în mănăstiri. În Florența, în aproape fiecare biserică s-a înființat câte un muzeu, mai mic sau mai mare, gratuit sau cu bilet, pentru a prezenta publicului comorile sale (bineînțeles, cele care au rămas pe loc, pentru că multe au fost mutate în muzee din Italia, Franța și restul lumii, sau au fost furate și împodobesc tot felul de colecții particulare ascunse prin buncăre).

Astăzi, cei curioși pot vedea cu ochii lor aceste fresce. E nevoie doar să știe unde se află, de picioare bune și de 8 + 4 + 2 = 14 euro pentru trei dintre ele, restul fiind gratuite.

Poziționarea Cenacoli di Firenze este următoarea (citeam undeva că ar fi 13, eu am identificat doar 12):

La nord față de Dom: Museo Nazionale di San Marco, Chiesa Sant’Apollonia, Cenacolo di Fuligno (toate sunt destul de aproape de centru și apropiate între ele)

La vest de dom: Santa Maria Novella, Chiesa di San Salvatore in Ognissanti (ambele, aproape de centru)

La sud de Arno: Basilica di Santo Spirito (aproape de Ognissanti), Chiesa di San Giovanni Battista della Calza (pe lângă Porta Romana, spre sud), San Bartolomeo a Monte Uliveto (ceva mai departe, către vest)

La est față de Dom: Santa Croce (central, găzduiește două Cenacoli), Chiesa del Sacro Cuore și San Michele a San Salvi (ceva mai departe, despărțite de calea ferată, care poate fi trecută printr-un pasaj subteran)

Cele mai vechi sunt lucrările din Santa Croce și Santo Spirito (sec. XIV), care ar trebui văzute primele. (Dar... este o problemă: Santa Croce este deschisă și după-amiaza, în timp ce majoritatea celorlalte sunt deschise doar până la amiază, se închid la interesanta oră 13:50.) Apoi, din a doua jumătate a sec. XV sunt Sant’Apollonia, Ognissanti, San Marco și Cenacolo di Fuligno. Celelalte sunt mai recente ????, din prima jumătate a sev. XVI.

Se plătește la Santa Croce (8 euro), San Marco (4 euro) și Santo Spirito (2 euro). De altfel, aceste biserici adăpostesc și alte opere de artă, numărul lor fiind proporțional cu prețul biletului. Trebuie și timp mai lung de vizitare (minim câte două ore pentru primele, deși la San Marco aș fi stat mult mai mult, a devenit preferata mea). Ognissanti este, de asemenea, ofertantă – și mai puțin cunoscută.

Există o logică în ordinea pe care am ales-o în prezentarea ce urmează: întâi – ce am văzut cu ochii mei, așezat cronologic. Din păcate, am făcut poze foarte proaste în acea zi, așa că am mai folosit imagini de pe net chiar și pentru locuri în care am fost.

SANTA CROCE

Biserica-muzeu este deschisă Luni-Sâmbătă 9:30-17:30, Duminică 14-17:30, prețul biletului fiind 8 euro. Este ticsită cu picturi și sculpturi remarcabile și, în același timp, este locul de veci al câtorva mari personalități: Michelangelo, Galilei, Alfieri. (Există și un monument în memoria lui Dante – care, însă, se odihnește în Ravenna, în exil.) Pe AFA, Santa Croce a fost prezentată, pe larg, de către dna Mihaela Voicu, aici: vezi impresii (sper ca domnia sa să nu se supere că intru peste domeniul în care este expertă????).

În fostele chilii și în refectoriul mănăstirii franciscane s-a înființat, în 1900, Museo dell' Opera di Santa Croce. A suferit mari distrugeri la revărsarea râului Arno din 1966 (într-una dintre pozele atașate se poate vedea cât de sus au ajuns apele, până la 5 metri față de sol), fapt care a dus la închiderea sa – a fost redeschis abia în 1975. Distrugerile au fost enorme, iar cel mai mult au avut de suferit chiar cele două Cine de taină aflate în acest muzeu.

Prima este cea veche reprezentarea a motivului, datând din 1333. S-a crezut, mult timp, că a fost pictată de Giotto, însă experții au ajuns la concluzia că aparține, de fapt, celui mai important discipol al său, Taddeo Gaddi. Este doar o parte a frescei de pe peretele refectoriului, deasupra sa fiind un arbore al vieții, precum patru scene din viețile sfinților. Desenul este destul de rigid și de convențional, reproducând „la literă” momentul descris în Evanghelia după Ioan: Isus înmoaie pâinea pe care i-o va da lui Iuda, care stă izolat, cu spatele către privitor. Iar Ioan doarme de-a binelea și este singurul apostol care atinge pe cineva, restul fiind atent separați. Mai multe detalii pe visitflorence.com/what-to ... anta-croce.html.

Poza mea, făcută la vizita din 2010, este mișcată rău. Am încărcat-o pentru că, în ea, sunt vizibile două semne pe pereții laterali (dar lipite de cel din spate), cam la nivelul unde începe coroana arborelui vieții. Ele marchează înălțimea la care a ajuns apa la inundația din 1966. Se poate vedea care este starea de conservare a părții superioare a frescei, față de partea sa inferioară – și asta, în ciuda restaurării celei din urmă, care a durat aproape 10 ani.

O soartă similară, ba chiar mai rea, a avut Cenacolo delle Murate, al doilea dintre cele aflate în muzeu. În 1966, restauratorii au considerat că este prea riscant să intervină, cu tehnicile de la acel moment. Fresca a stat în depozit 40 de ani, restaurarea sa începând abia în 2006. Aflu că a fost expusă din nou în 2016, la 50 de ani de la inundații – nu am văzut-o, pentru că în 2018 nu am mai intrat la Santa Croce.

Fresca aparține lui Giorgio Vasari, unul dintre cei mai importanți artiști ai sec. XVI și primul critic și istoric de artă. A fost realizată în 1546, la comanda Eleonorei din Toledo, pentru refectoriul mănăstirii Murate, care a fost desființată în timpul lui Napoleon; fresca a fost desprinsă și adusă la Santa Croce.

Comparând cele două lucrări, se vede că cei două sute de ani scurși de la Cina lui Taddeo Gaddi până la cea a lui Vasari nu au fost degeaba. Cred că face toți banii să poți admira aceste două fresce în paralel, trecând privirea de la una la cealaltă. M-am mulțumit să fac treaba asta privind fotografii.

L. E. Santo Spirito și Santa Apollonia găzduiesc, fiecare, câte două Cenacoli. Mi-am dat seama, în această dimineață, de câteva erori de documentare / în activitatea mea de ghid. Voi reveni în episodul viitor.

---

VIZUALIZĂRI: 780 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI