Ținutul Neamțului – cetăți, mănăstiri și drumuri de poveste

TIPĂREȘTE

Pentru a treia zi din cele patru pe care eram hotărâți să le pierdem din viață vizitând ținutul Neamțului am ales zona Târgu Neamț. Motivele erau evidente: Cetatea Neamțului, Humuleștii lui Creangă, apoi urma s-o dăm pe spiritualitate creștin-ortodoxă, cu Mănăstirile Secu, Agapia și Văratec. Alegerea a fost oarecum influențată de experiența mea, pentru că mai bântuisem pe-acolo și mă pretindeam cunoscător al locurilor. Lumea a acceptat cu entuziasm propunerea mea; comentariile alea, în surdină, legate de ceva cu morții mei și cu crucile, le-am pus pe seama faptului că aveam de-a face cu niște oameni foarte pioși. N-am greșit, nu?

Acuma, pe bune, planul era simplu: plecare de la Pensiunea Panaghia după micul dejun și drum întins spre Târgu Neamț. Zis și făcut. Ne-am urcat, cumva grupați, în mașinile de le-aveam și am dat bice. Vremea era splendidă, cu soare din belșug și căldură numai bună de umblat. Nici măcar Ceahlăul nu mai era învelit în nori. Probabil că era și el curios să vadă ce-i de capul nostru.

De la Bicaz la Târgu Neamț, GPS-ul ne spunea, părintește și cu un optimism de invidiat, că vom face vreo 60 de minute. Nu părea un interval chiar atât de lung, mai ales că prima parte a drumului merge mână în mână cu Lacul Izvorul Muntelui, pe lângă care șoseaua șerpuiește de parcă ar încerca să nu deranjeze pe nimeni. Drumul trece prin pădure și, când te-ai obișnuit cu verdele copacilor, apare, dintr-odată, perspectiva lacului. Și ce perspectivă! Vă spun sincer, e genul de priveliște care te face să ridici involuntar piciorul de pe accelerație, nu din prudență, ci ca să nu treci prea repede pe lângă ea.

Ajunși la Poiana Largului, ne-am oprit fără nicio dezbatere democratică. Toată lumea a coborât aproape simultan și s-a repezit la fotografii. Este acolo un loc de belvedere chiar lângă șosea, iar tentația e imposibil de ignorat. Pe bune, aveam cu toții ochii cât nasturii de palton și încercam să cuprindem totul dintr-o singură privire. Evident, n-am reușit. Era pur și simplu prea frumos.

Apoi ne-am continuat drumul spre Târgu Neamț. Am mers agale, a plimbare, bucurându-ne de peisajul frumos, de satele curate prin care treceam, de casele cu flori la prispă și de străzile îngrijite. Mergi de drag, fără să simți că te grăbește ceva. Parcă și mașina înțelege că nu e cazul să se dea în spectacol.

Chiar la intersecția unde trebuie să alegi: Durău sau Târgu Neamț, dai de Piatra Teiului. Locul are o legendă tare frumoasă și mai este cunoscut și ca „Piatra Dracului” sau „Piatra Umblătoare” . În fapt, geologii sunt gata să sară pe noi și să ne explice, cât mai exact și mai științific, cum stau lucrurile. Și, probabil, au dreptate. Dar, hei, legenda vinde mult mai bine și, între noi fie vorba, este și mult mai plăcută la o cafea decât o lecție de geologie.

În fine, am ajuns la Târgu Neamț la o oră civilizată și ne-am dus, ață, spre Cetatea Neamțului. Dacă tot venisem până acolo, era clar cine urma să primească prima vizită.

Cetatea Neamțului

Cetatea Neamțului este, pentru mine, o locație deosebită. Stați liniștiți, n-o să încep să vă îndrug date istorice de le poate citi fiecare pe Wikipedia. Se pare că nu sunt singurul căruia îi place cetatea asta. Gândiți-vă că un tip care avea talentul de a transmite emoții prin versuri, Coșbuc de-l cheamă, a scris o poezie despre ea: „Sunt cu ceară picurate/ filele-n bucoavna mea/ dar citesc cum pot din ea. /Scrie-acolo de-o cetate/ care Neamțu se numea/ Și-au zidit-o, scrie-n cronici, / nemți, germani sau teutonici.” Vă jur, știu poezia asta pe de -a rostul, e tare frumoasă!

Cetatea domină orașul Târgu Neamț și așa și trebuie. Este un obiectiv istoric. Adică istorie din aia pe care o poți atinge cu mâna, nu doar s-o înveți pentru teză și s-o uiți după două săptămâni.

Am ajuns la baza drumului care urcă — și chiar urcă, nu glumă — spre Cetate. Ne-am grupat strategic la terasa de jos. Care o cafea, care un suc, iar cei care nu pătimeau conducând mașini și-au permis câte o bere. Un fel de ședință tehnică înaintea asaltului.

Apoi am pornit la deal. Am gâfâit un pic, că așa ne spuneau datele din buletin că trebuie să ne comportăm, dar am ajuns sus fără să fie nevoie să sunăm la 112 și fără să cerem oxigen suplimentar.

Sus, recompensa. Era Ziua Muzeelor din România, iar intrarea era extrem de gratuită. Am considerat că ar fi păcat să nu profităm și am abuzat fără remușcări de facilitate. Am hălăduit printre pietroaiele alea puse unul peste altul cât să formeze niște ziduri, zidurile o cetate, iar cetatea o mulțime de povești, legende și întâmplări.

Iar priveliștea de sus, de pe zidurile Cetății Neamțului? Face toți banii. Și, în cazul nostru, era chiar afacerea perfectă: nu ne costase pe niciunul, nimic, pozele ni le-am făcut unul altuia. Frumos era și faptul că erau foarte multe grupuri formate din copii, aduși cu școala. Da, printre altele, școala trebuie să ne învețe și să ne respectăm istoria și, de ce nu, să fim mândri de ea.

Acasă la Ion Creangă

Moldoveanul ăsta mucalit, de s-a lăudat cu copilăria lui de-o trăia în amintiri, a locuit chiar lângă Târgu Neamț, în Humuleștiul atât de drag lui. Dacă tot eram în zonă, am zis să dăm o fugă până la el. Cine știe, poate-l găsim acasă și ne poftește la o vorbă, la o cană cu apă rece și la vreo două-trei pozne de-ale lui Nică.

N-a fost să fie. Omul era plecat de ceva vreme, dar casa am găsit-o la locul ei, destul de chivernisită, frumos refăcută și pusă în valoare, așa cum și merită. Nu-i mare, nu-i somptuoasă și nici nu încearcă să impresioneze prin opulență. Tocmai asta îi dă farmecul. Te uiți la ea și parcă înțelegi mai bine de unde s-au adunat poveștile și personajele care ne-au făcut copilăria mai frumoasă.

Am avut drept însoțitor un tânăr muzeolog, foarte amabil, care ne-a oferit explicații multe și interesante, pe un ton plăcut, apropiat de public, fără să ne dea impresia că asistăm la un curs obligatoriu. Ceea ce, să recunoaștem, este o calitate.

Vă recomand să vizitați obiectivul. Chiar merită o oră și-un pic de zăbavă din partea voastră. Zic și io, nu trebuie să mă luați neapărat de reper. Doar mă bag și eu-n seamă. De data asta însă, cred că am dreptate.

Mănăstirea Sihla și Peștera Sf. Teodora de la Sihla

În fine, se făcuse în jur de ora 15 și mai aveam de văzut câte ceva prin Ținutul Neamțului. În varianta originală a planului trebuia să ajungem și la Mănăstirea Secu, doar că partea importantă a familiilor noastre — adică cea feminină, să fim bine înțeleși — a decis că facem un ștrap și mergem direct la Agapia și Văratec. Motivul era simplu: li se cam luase de mănăstiri. După câteva zile de concediu, fiecare are dreptul la propriul prag de saturație duhovnicească.

Ca să fie totuși și puțin ca mine, am manifestat interes și am cerut doar un mic ocol. Unul mic-mic, de vreo câțiva kilometri. Adică să mergem până la Mănăstirea Sihla și la Peștera Sfintei Teodora de la Sihla, aflate undeva la capătul unui drum care intră adânc în pădure.

Acuma, să vă spun de ce. Nu-s eu chiar atât de dornic de obiective sfinte încât să caut chilii și peșteri prin munți, dar locul unde sunt amplasate astea două merită din plin o plimbare. Până acolo se merge cam opt kilometri prin pădure, pe un drum forestier care te rupe, pentru o vreme, de lume și de griji.

Iar surpriza cea mare a fost drumul. Foarte frumos și, sincer, nesperat de bun. Noi am ajuns acolo după câteva zile ploioase și mă așteptam să testăm serios suspensiile mașinilor. N-a fost cazul. Am mers fără nicio problemă, bucurându-ne de pădurea care ne însoțea din toate părțile.

Hai să vă explic ce este cu fiecare. Până la Peștera Sfintei Teodora se poate ajunge pe două poteci. Prima te duce spre bisericuța cea mică de sub stânca Sihlei, cu hramul Schimbarea la Față, și de acolo mai departe spre schit. Cea de-a doua se îndreaptă spre drumul care leagă Mănăstirea Sihăstria de Schitul Sihla.

Noi am ales să ne plimbăm pe îndelete și să ne bucurăm de loc, că doar nu ne alerga nimeni din urmă. Pe poteca pietruită care coboară spre drum, în partea stângă, se află o stâncă înaltă și ascuțită. Dacă nu ești atent, ai putea trece pe lângă ea fără să-i dai prea mare importanță. Ar fi păcat, pentru că stânca ascunde o „albie” naturală în care se strânge apa. Tradiția spune că de aici își lua Sfânta Teodora apa pentru băut și pentru spălat.

Nu știu dacă locul impresionează mai mult prin poveste sau prin liniștea care îl înconjoară. Cert este că, pentru câteva minute, am uitat de telefoane, de mașini și de programul nostru turistic. Ceea ce, să recunoaștem, nu ni se întâmplă chiar în fiecare zi.

De la Peștera Sfintei Teodora se merge mai departe pe o potecă ceva mai abruptă, dar fără să vă speriați. Nu este genul acela de urcuș care să vă facă să vă întrebați de ce n-ați rămas la terasa de jos. Cu un minim de bunăvoință și un ritm omenesc, se parcurge foarte ușor.

Poteca duce către Biserica dintr-un brad un loc aparte, cu o poveste pe măsură, iar de aici mai sunt doar câțiva pași până la Mănăstirea Sihla, unul dintre cele mai importante așezăminte monahale din zonă.

Dincolo de semnificația religioasă a locurilor, mie mi-a plăcut foarte mult amplasarea lor. Toate aceste lăcașuri sunt în inima pădurii, înconjurate de natură din toate părțile. Și, chiar vorbind sincer, cred că natura și religia se împletesc aici într-un mod firesc și folositor. Liniștea pădurii parcă completează ceea ce încearcă să transmită locurile acestea.

Merită să le vizitați. Vă veți bucura ochii cu imagini foarte frumoase, cu păduri, stânci și poieni ascunse printre copaci și, bonus, nici măcar nu veți obosi prea tare pentru asta. Drumul este ușor, accesibil și vă lasă suficientă energie pentru celelalte obiective care vă așteaptă prin Ținutul Neamțului.

Agapia. Mănăstirea și, apoi, Casa lui Alexandru Vlahuță

După ce am terminat turul spre Mănăstirea Sihla, ne-am întors spre Agapia. V-am spus că drumul forestier te scoate aproape chiar în fața Mănăstirii Agapia, de parcă ar ști și el unde trebuie să ajungi.

Despre Mănăstirea Agapia s-a tot vorbit și s-a tot scris, cum, de fapt, și merită un asemenea așezământ. Motive sunt destule. Acuma, drept este că fiecare vine aici cu trăirea lui: unii din avânt de credință, alții doar din dorința de a vedea un obiectiv turistic deosebit. Și cred că tocmai asta este una dintre calitățile locului: are câte ceva de oferit fiecăruia.

N-o să insist prea mult. Am scris despre această mănăstire și cu alte ocazii. E doar păcatul meu că nu am atâta cultură și talent cât să vă conving pe deplin că Agapia merită privită cu mult respect, nu doar din punct de vedere religios, ci și cultural și istoric.

Vă amintesc doar că, pe lângă biserica propriu-zisă, în interiorul mănăstirii există un muzeu frumos, iar în imediata apropiere se află Casa Memorială Alexandru Vlahuță. Dar, dincolo de toate acestea, rămâne atmosfera locului. O plimbare pe aleile Agapiei te încântă cu frumusețea împrejurimilor și cu o liniște adâncă, din aceea care nu apasă, ci te face să mergi mai încet și să privești mai atent în jur.

Mănăstirea Văratic

De la Agapia la Văratec nu este mult, iar noi am ajuns acolo spre după-amiază, când lumina aceea blândă parcă făcea locul și mai frumos. Mănăstirea Văratec este unul dintre acele locuri care nu încearcă să impresioneze prin grandoare, ci prin armonie. Totul pare a fi așezat la locul lui: biserica, aleile, casele maicilor și grădinile îngrijite cu o răbdare pe care noi, cei obișnuiți să trăim cu ochii pe ceas, am pierdut-o demult.

Ne-am plimbat fără grabă prin incintă, bucurându-ne de liniștea locului. Apoi am ajuns și la mormântul Veronicăi Micle. Recunosc, acolo am zăbovit puțin mai mult. Dincolo de lecțiile de literatură și de povestea, uneori romanțată, a iubirii dintre ea și Eminescu, locul are ceva care te îndeamnă la reflecție. Te gândești că în spatele numelor mari din cărți au existat oameni adevărați, cu bucurii, speranțe și suferințe.

Am plecat de la Văratec mai liniștiți decât veniserăm. Iar pentru o excursie reușită, nici nu cred că poți cere mai mult.

Curtea Domnească Piatra Neamț

Am păcătuit vizitând Curtea Domnească pe drumul de întoarcere de la Văratec. Am vrut să închid, în mod simbolic și ușor forțat, cercul plimbării noastre prin Ținutul Neamț. Ideea, pe hârtie, suna bine. În realitate, am ajuns acolo pe la ora 19 și ceva, când lumina deja se stingea, iar oamenii din grupul nostru erau într-o fază de „am văzut destulă istorie pentru azi” .

De aceea cred că nu prea i-a mai impresionat nimic din Curtea Domnească. Nici biserica, nici turnul, nici atmosfera aceea cu aer de trecut serios. Toate păreau frumoase, dar filtrate prin oboseală. Iar Muzeul de Etnografie era oricum închis, ca să fie tabloul complet, deși am o bănuială că nici dacă era deschis nu mai producea vreo revoluție de entuziasm în grup.

Concluzia e simplă: nu sunt chiar organizatorul de excursii și plimbări pe care mi-l imaginez eu în mintea mea. În planuri ies excelent, în execuție… mai negociază realitatea cu mine.

Dar, hei, dacă din toată aventura asta vă rămâne măcar o idee despre ce se poate vedea în zonă și dorința de a reveni pe lumină bună, atunci tot nu e chiar un eșec. Doar un „final de tur” ușor obosit.

(În) Sfârșit

Acuma închei, review-ul și poveștile de vi le-am îndrugat depspre ținutul Neamțului.

Știu că v-am plictisit, dar, hei, pentru asta sunt recunoscut pe sait, deci, ce așteptări s-aveți? Uite, acuma vine și recompensa pentru voi, îmi iau o pauză de pe sait, dar, nu din motiv c-aș fi” mânios” ci, doar așa, că nu prea mai am despre ce scrie.

Deși, nu vă bucurați, în week-endul de tocmai ce-a fost am ajuns la Complexul Balnear de la Vizantea Livezi, nu mă poate răbda să nu vă scriu și despre. E dat în folosința din luna mai 2026, este într-o zonă foarte frumoasă și este decent. Dar, ca să vă intrig puțin, să știți că-i spune” Complexul Balnear Vizantea-Livezi” ! Ei, bine, se află în Vizantea Mănăstirească, pe str. Izvoarelor, nr 117. Nu-mi pasă dacă v-am făcut curioși, io plec! Haidi, pa!

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 77 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI