Muzeul de Istorie şi Etnografie Târgu-Neamţ

TIPĂREȘTE

Strada Ștefan cel Mare nr. 37, Târgu-Neamț

Program 10:00-18:00 (aprilie-septembrie) și 9:00-17:00 (octombrie-martie)

Luni este închis.

Taxă de vizitare muzeu: elevi, studenți și militari - 2 lei / individual și grup adulți - 3 lei

Taxă de fotografiere și filmare: 10 lei

După ce am vizitat Casa Memorială a poetei Veronica Micle, custodele ne-a întrebat dacă vrem să intrăm și în muzeul de peste drum. Grădina din fața muzeului este înconjurată de personajele lui Creangă, în mijlocul ei aflându-se o fântână. Pe peretele de la intrarea în muzeu găsim inscripția Între iunie 1853 – iunie 1993, aici acum 140 de ani, și-a deschis porțile Şcoală Domnească, ctitorită de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, cu sprijinul Mânăstirii Neamțului, fiind declarat monument istoric.

Din 1976 muzeul este transferat în acest sediu, noua expoziţie fiind inaugurată la 1 decembrie 1978. În perioada 1985-1986 expoziţia de bază a fost reorganizată şi s-a axat pe meşteşugurile tradiţionale din zona de nord-est a judeţului Neamţ. Actuala expoziţie permanentă a fost deschisă în 2012 şi aduce în prim plan atât aspecte de ordin istoric şi arheologic, dar şi un bogat patrimoniu etnografic specific zonei submontane a Neamţului.

Odată intrați ne-a izbit un miros greu, de vechi (cu care te obișnuiești), semn că clădirea ar putea beneficia de mai multă atenție din partea Consiliului Județean Neamț. În holul de la intrare aflăm mai multe despre istoria clădirii: școala afost construită pe locul fostei biserici Sf. Dumitru și că în primul an de studiu existau 3 clase primare cu 100 elevi, iar primul director și dascăl a fost Isalia Teodorescu (Popa Duhu) evocat de Ion Creangă, unul dintre elevii săi, ca fiind, un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuțe, scurt la stat, smolit la față, cu capul pleș, mergând cu pas rar, încet și gânditor… ”.

Sălile de la parter sunt destinate istoriei zonei, mărturiilor arheologice. O serie de vestigii, de la cele mai vechi timpuri până la epoca metalelor, sunt expuse în mod cronologic, fiind obiecte reprezentative pentru toate culturile arheologice atestate în zona de nord-est a judeţului Neamţ, de la cele neolitice (Starčevo-Criş şi cultura ceramicii liniare), eneolitice (Precucuteni şi Cucuteni) şi până la cele ale epocii bronzului (cultura Noua).

Un loc central îl ocupă vestigiile provenite din situl de la Lunca-Poiana Slatinii, unde a fost documentată cea mai veche exploatare a unui izvor de apă sărată din Europa. De asemenea, ceramica pictată a culturii Cucuteni este bine evidenţiată prin diferite tipuri de vase, reprezentările antropomorfe şi zoomorfe etalate aici sunt edificatoare pentru religia şi credinţele comunităţilor cucuteniene. Sunt aduse în atenţie piese ceramice, unelte de piatră şi os, piese metalice reprezentative epocii bronzului.

Există și o sala destinată perioadei de la începutul epocii fierului şi până în perioada constituirii statului medieval Moldova unde întâlnim piese metalice și recipiente ceramice specifice civilizaţiei dacice, panouri cu imagini, texte şi hărţi reprezentative pentru etapele menționate.

Este reconstituită o locuinţă de la Davideni, aşa cum a fost identificată în cursul săpăturilor, situl arheologic aflat pe malul drept al râului Moldova, în punctul, La izvoare-Spieşti” și prea puţin mediatizat în rândul opiniei publice. Importanţa acestei aşezări nu derivă doar din faptul că este un obiectiv istoric, ci mai ales că aparţine unei perioade importante a trecutului nostru şi anume aceea a formării poporului român. Săpăturile de la Davideni au scos la iveală mărturii arheologice importante. Trebuie menţionat că s-au găsit urmele a 75 de locuiţe şi anexe gospodăreşti, instalaţii pentru foc, gropi menajere, dar şi piese arheologice variate. În aceste locuinţele au fost descoperite şi valoroase piese de factură creştină. Pe lângă unii piepteni de os sau fragmente ceramice care au pe suprafaţa lor incizate semne creştine, mai amintim şi un fragment dintr-o piesă de podoabă, o fibulă de bronz, care are ca decor un chip uman, presupus a fi chipul Mântuitorului Hristos. Această reprezentare pare să fie cea mai veche din spaţiul aflat la răsărit de Carpaţi.

Lucrările de restaurare ale Cetăţii Neamţ din vara anului 1965 au permis descoperirea unui important tezaur monetar, alcătuit din 166 monede de argint. Emisiunile monetare sunt datate în secolul XVII şi au fost emise de regii Poloniei, Germaniei şi de ducatele germane. Cea mai veche monedă este din anul 1622 şi are valoarea nominală de 1 groş şi a fost emisă de Sigismund al III-lea pentru Polonia. Cele mai recente monede din tezaur au fost emise în anul 1698 de Lepolod I pentru Austria. Acumularea monetară se eşalonează pe o perioadă de 76 de ani, fapt caracteristic pentru tezaurele monetare medievale care se întindeau pe o perioadă de timp şi mai mare, deoarece moneda de argint constituie o valoare intrinsecă şi îşi păstrează puterea de circulaţie.

În tezaurul de la Cetatea Neamţ predomină monedele austriece şi poloneze. Monedele austriece au fost emise de Leopold I pentru Ungaria şi au fost bătute în localităţile Kremnitz, Baia Mare, Pressburg şi Kaschau. Monedele poloneze au circulat în Moldova încă din secolul XV, ajungând ca în secolul XVII să aibă o putere de circulaţie foarte mare. De asemenea, sunt prezentate câteva monede prusiene și două monede suedeze, care au pătruns în Moldova odată cu emisiunile poloneze.

În momentul apariţiei, într-o perioadă de maximă criză pentru România, nimeni nu îşi putea imagina că un petec minuscul de hârtie care valora doar 10 bani va face cunoscut numele României în toată lumea. Şi, totuşi, bancnota românească de 10 bani, emisă în 1917, a intrat în Cartea Recordurilor ca cea mai mică bancnotă din lume. Propriu-zis, este aproape cât un timbru şi avea o valoarea monetară extrem de mică. De altfel, tipărirea ei este un paradox şi pentru specialişti, având în vedere uriaşa inflaţie din România anului 1917.

Cât costă o bancnotă de 10 bani? După 1990, bancnota de 10 bani a fost oficial înregistrată de World Records Academy, drept cea mai mică bancnotă din lume. Dacă în 1917, valora exact 10 bani, astăzi pe site-urile de cumpărături online, colecţionarii pot să procure bancnota cu preţuri cuprinse între 20 şi 100 de lei.

La etaj fierăritul, olăritul, păstoritul, agricultura sunt doar câteva dintre îndeletnicirilor care pot fi identificate în ansamblul activităţilor cotidiene arhaice şi care au asigurat nu doar bunuri de consum, ci şi produse destinate schimburilor şi comercializării.

În cadrul meşteşugurilor tradiţionale, prelucrarea fierului a avut o importanţa crescută. Meşterii fierari îşi desfăşurau activitatea într-un spaţiu aflat în afara locuinţei, într-o construcţie special amenajată în care se află instalaţia și uneltele folosite pentru prelucrarea metalelor. Pe lângă vatra pe care se încălzea sau se topea metalul, din fierărie nu lipsea foiul sau foalele de suflat, necesar pentru obţinerea unei temperaturi înalte, precum şi nicovala, care constituia suportul de modelare a diferitelor piese din fier. Cleştii și ciocanele sunt alte unelte caracteristice atelierului de fierar, la care se adaugă stanogul (pripon) şi bocul pentru potcovit. Dintre produsele obţinute în atelierele de fierarie, se remarcă în special uneltele agricole (sape, seceri, hârleţe, fiare de plug, coase), unelte pentru tăierea şi prelucrarea lemnului (topoare, bărdițe, sfredele, țapine), dar şi potcoave pentru cai şi boi, precum şi numeroase obiecte folosite în activităţile casnice (cuie, amnare, cuţite, încuietori).

Meşteşug cu o vechime milenara, olaritul se remarcă printr-o mare varietate de forme şi decoruri. Confecţionarea vaselor din lut era o îndeletnicire practicată doar de anumite persoane, care stăpâneau modul de preparare a argilei, modelarea vaselor cu ajutorul roţii olarului, dar şi arderea acestora în cuptoare special amenajate. Cea mai răspândită era ceramica folosită pentru depozitarea şi prepararea alimentelor, dar se întâlneau şi vase de lut cu rol decorativ. Pentru înfrumuseţare, acestea se pictau cu diferite culori (alb, roşu, negru, galben, verde) şi motive florale sau geometrice, iar unele erau smălţuite.

Creşterea animalelor este domeniu de activitate puternic influenţat de specificul anotimpurilor. Astfel, în activitatea pastorală, se înregistrau următoarele momente: primăvăratul, vârâtul, tomnatul şi iernatul. În anumite cazuri, se practica şi transhumanța: în perioada rece a anului, o parte a turmelor de oi coborau din munte către zonele joase, unde iernau, iar primăvara se întorceau pe păşunile alpine.

Un loc important în economia tradiţionala a fost deţinut de activităţile agricole, lucrul pământului fiind una dintre ocupaţiile de bază care implica participarea majorităţii membrilor comunităţilor săteşti. Uneltele folosite în agricultura tradiţională erau din lemn sau din lemn şi fier. Plugul, grapa, hârleţul, sapa, coasa, furca, ţepoiul, care treptat s-au perfecţionat şi au contribuit la o anumită creştere a productivităţii. Specifice zonei montane și submontane sunt porumbul şi cartoful, iar în zonele mai joase, se cultiva grâul, orzul, ovăzul şi plantele textile (în special cânepa).

În Ţesăturile şi portul tradiţional sunt reunite numeroase piese etnografice care pot fi considerate reprezentative pentru ceea ce a însemnat prelucrarea tradiţională a fibrelor textile, realizarea diferitelor ţesături. Costumul tradiţional, în special cel purtat de femei şi bărbaţi, este menit să impresioneze nu doar prin calitatea lucrului şi cromatică, ci şi prin diversitatea componentelor sale.

Îndeletniciri cu vechime, torsul și ţesutul au constituit activităţi de bază în cadrul meşteşugurilor textile. Pentru a putea fi ţesute sau împletite, fibrele naturale erau mai întâi toarse. Această operaţiune se făcea cu furca de tors şi cu fusul, apoi în funcţie de întrebuinţare firele textile erau răsucite sau făcute gheme şi sculuri. Pentru a pregăti fibrele textile în vederea ţesutului se foloseau diferite instrumente specifice, precum: sucala, vârtelniţa, roata de răsucit, urzoiul.

Confecţionarea ţesăturilor se realiza cu ajutorul războiul de ţesut orizontal, numit şi stative. Această instalaţie era prevăzută cu diferite dispozitive de manevrare a celor două reţele de fire: urzeala şi bâteala. Ţesutul propriu-zis începea după finalizarea urzelii şi consta în introducerea în rostul acesteia a fibrelor de bâtealâ, care puteau fi simple sau răsucite, groase sau subţiri, vopsite sau în culori naturale. În stative se țeseau covoare sau scoarţe, dar şi pânza folosită pentru confecţionarea hainelor.

În cadrul meșteșugurilor tradiționale prin care se obțineau țesăturile, se utilizau diferite fibre naturale precum cânepa, inul, lâna, borangicul (mătase), bumbacul. Cultivate la câmp sau pe lângă gospodării, inul şi cânepa erau supuse unor procedee tehnologice complexe pentru obţinerea fibrelor necesare la tors şi ţesut. După recoltare, erau stânse în snopi, apoi, după uscare erau puse la murat, în iazuri, bălţi sau cursuri de apă pentru a putrezi partea lemnoasă. Urma apoi uscarea şi baterea snopilor cu meliţoiul şi cu meliţa, obţinându-se astfel fuiorul. După ce era pieptănat cu ragila şi cu pieptenii, caierul se torcea şi astfel se obţineau firele.

O altă materie primă intens folosită a fost lâna, care se prelucra în mai multe faze. După ce era tunsă de pe oi, se spăla cu apă fierbinte şi leşie, apoi era limpezită la rău şi pusă la uscat. Scărmănatul manual şi trasul cu pieptănuşii erau următoarele etape tehnologice, urmând ca apoi lâna să fie toarsă.

Cojocăria a deţinut un statut aparte, fapt argumentat de existenţa mai multor ateliere, dar și a unui număr mare de meşteri cojocari, creativitatea lor a generat produse extrem de variate, care se identifică prin croială, ornamentare, cromatică. Dintre piesele de îmbrăcăminte se remarcă diferitele tipuri de căciuli, pieptare, bondiţe, cojoace și surtuce. Cele mai importante ateliere și meşteri cojocari din zonele învecinate oraşului Târgu Neamţ. Acest meşteşug a început să decadă în a doua jumătatea a sec. XX.

Meşteşuguri de prelucrare a lemnului. Existenţa unor bogate zone împădurite a făcut ca îndeletnicirile privitoare la prelucrarea lemnului să deţină o pondere importantă în economia rurală tradiţională. Deoarece cele mai multe locuinţe tradiţionale erau construite din lemn, a fost bine pus în evidenţă meşteşugul dulgheriei, atât prin uneltele folosite, cât şi prin anumite elemente arhitectonice caracteristice. La începutul secolului al XIX-lea, odată cu intensificarea exploatărilor forestiere a apărut fierăstrăul de apă, numit gater sau joagăr. Folosind forţa motrice a apei, această instalaţie era utilizată pentru a tăia buşteni, din care se obţineau scânduri și dulapi, capacitatea lor de prelucrare fiind în funcţie de esenţa lemnului care urma să fie prelucrat.

Altă îndeletnicire legată de prelucrarea tradiţională a lemnului a fost rotăritul. Acest meşteşug cuprinde toate operaţiunile care au legătură cu confecţionarea carelor din lemn și nu doar a roţilor. Fiind o îndeletnicire complexă, rotarul trebuia să cunoască mai multe meserii, în special fierărie și dulgherie, deoarece era nevoie de confecţionarea diferitelor componente ale carului, dar și a şinelor din fier pentru roți. Principalele dispozitive și unelte folosite pentru confecţionarea roţilor și a carelor din lemn erau strungul, scaunul de rotărie, diferite tipuri de topoare, tesle, dălţi, cuţitoaie, sfredele. Roţile din lemn erau alcătuite din butuc, spiţe și obezi, iar pentru a fi mai rezistente, pe circumferinţa lor se aplica uneori o şină metalică.

Dogăria sau butnăria a constituit un meşteşug complex care cerea o pregătire temeinica şi care se remarcă prin diversitatea produselor obținute. În funcție de tehnologia de confecționare, vasele din lemn pot fi clasificate în două mari categorii: vase cioplite dintr-o bucată și vase realizate din doage. Pentru confecţionarea lor, dogarul folosea diferite esenţe lemnoase din stejar, cireş, frasin, fag, brad, pe care le prelucra cu ajutorul următoarelor unelte: tejgheaua sau masa dogarului, scaunul de cioplit, fierăstraie, cuţite, rindele, sfredele, ciocane, strung, compas.

Meşterii dogari confecţionau vase de lemn pentru folosinţa proprie, dar mai ales pentru vânzare. În atelierele de dogărie se lucra tot timpul anului, comercializarea lor având caracter sezonier, mai ales toamna.

Nu are nici de departe faima Cetății Neamțului, nici popularitatea de care se bucură Casa Memorială și Parcul tematic Ion Creangă, dar aici am descoperit istoria locului și frumusețea portului nemțean.

---

VIZUALIZĂRI: 1068 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI