Unicat în România - Abaţia Cisterciană din Cârţa

TIPĂREȘTE

În drumurile mele spre vest şi prin ţară am trecut de nenumărate ori pe lângă satul Cârţa şi deşi ştiam, graţie review-urilor de pe AFA, că aici se află o interesantă Abaţie Cisterciană am amânat mereu o vizită aici. Anul acesta am făcut încă odată traseul Transfăgărăşean-Transalpina şi având mai mult timp la dispoziţie am ajuns şi la acest interesant obiectiv turistic din judeţul Sibiu, care m-a impresionat prin istoria sa bogată. O impresie deosebită mi-a făcut şi satul Cârţa cu casele sale frumoase, stăzi curate şi ordonate, şanţuri betonate şi străjuite de râuri de flori.

A fost destul de uşor să vizitez ansamblul fostei mănăstiri cisterciene, aflat la aproximativ 2 km din drumul european E68. Partea grea a fost când a trebuit să postez propriile impresii. Cele scrise anterior de colegii de site erau atât de complete, încât cu greu se mai putea veni cu alte noutăţi. M-am decis când am citit ecoul lui Dragoş, în care arăta că în 2014, la un an după restaurare, în incinta obiectivului nu erau panouri informative. De pe aceste panouri am cules unele informaţii care, alături de impresiile personale, sper să vă fie de folos într-o eventuală vizită la Cârţa.

Vizita noastră a început cu parcarea maşinii în faţa abaţiei (mănăstirii) cisterciene, lângă un mic părculeţ plin de verdeaţă şi flori. Ne-am îndreptat apoi spre poarta de intrare în curtea obiectivului. Aceasta era închisă, însă un mic afiş ne indica să ne adresăm la o altă intrare aflată cam în spatele mănăstirii, la nr. 110. Aici ne-a întâmpinat o doamnă între două vârste, am plătit cei 5 lei pentru intrare şi ne-a sugerat ca pe lângă ansamblul mănăstiresc să vizităm şi ”Casa Învăţătorului” , o casă tipic săsească, în care acum se află un mic muzeu etnografic şi un centru de informaţii turistice.

Pe lângă obiectele de muzeu vizitate – costume populare, vase, instrumente muzicale, monede aici am aflat lucruri interesante despre aşezarea primilor colonişti germani, cunoscuţi astăzi sub denumirea de saşi, în Transilvania. Aceştia au poposit pe aceste meleaguri la jumătatea secolului al XII-lea, sub domnia regelui Geza al-II-lea, li s-au dat teritorii, le-au fost asigurate privilegii economice şi politice. În afară de faptul că aceşti colonişti asigurau paza şi apărarea graniţelor de nord şi sud, ei aveau experienţă în diferite meserii şi agricultură, erau oameni harnici şi de-a lungul timpului au contribuit substanţial la dezvoltarea economică şi culturală a regiunii.

Regele Andrei al-II-lea ”prin „hrisovul de aur”, a confirmat privilegiile saşilor. Prin acest document li s-au acordat şi statutul de „naţiune politică unitară”, mai întâi în zona Sibiului, apoi s-au extins şi în teritoriile învecinate, Mediaş, Braşov, Ţara Bârsei etc. Cam în acest timp s-au stabilit şi călugării cistercieni, mai întâi la Igriş, Timiş şi apoi la Cârţa. La rândul lor şi aceşti călugări ”ciudaţi” ( călugări ţărani) au avut influenţe benefice în Transilvania; harnici, muncind din zori până în seară sub deviza ”Ora et labora” (”Roagă-te şi munceşte”), pricepuţi în morărit, fierărie, construcţii din piatră, cultivarea viţei de vie etc.

De la muzeu ne-am continuat vizita prin grădina mănăstirii, unde în partea de nord se află piatra de mormânt a lui Franz Pindur (1864-1904), un pictor şi grafician sas născut în zonă, autor a numeroase picturi şi gravuri ale ruinelor mănăstirii. Tot în partea nordică am ajuns la ruinele unor încăperi ale fostei mănăstiri, sala capitulară, biblioteca şi dormitorul comun. Aici se observă cu precădere îmbinarea unică de stiluri, ferestre gotice încorporate în arcadă romanică.

Intrăm în curtea mănăstirii, într-un decor verde presărat cu flori şi observăm în stânga Casa Parohială, probabil cea mai veche clădire locuită din Transilvania. Aici a fost cândva cantina vechii mănăstiri cisterniene. La începutul secolului IXX a locuit în aceasta casă un poet sas (biografia poate fi citită la centrul de informaţii de la muzeu), Victor Kastner. Tatăl său a fost paroh, iar locul său de joacă a fost printre ruinele acestei mănăstiri. În scrierile sale aminteşte des de frumoşii ani ai copilăriei petrecuţi aici. În faţa casei parohiale curge un mic pârâu cu apă curată, unde o veche moară cu trei ciocănele funcţionează şi astăzi.

Pe peretele de nord al mănăstirii se observă o firidă sau cea mai rămas din ea, care la prima vedere nu spune nimic dacă nu ar fi în faţa ei un panou informativ în limbile română, germană, franceză şi engleză. Conform tradiţiei, aici le era permis accesul doar călugărilor ştiutori de carte, iar în firidă se păstrau cărţile, ce erau citite pe un culoar în timpul zilei.

Pe final ajungem şi la locul de intrare în fosta biserică cisterciană pe o alee îngrijită străjuită de flori superbe. Înainte de a intra prin arcada naosului fostei basilice, admirăm arhitectura gotică a faţadei, apoi ne urcăm în Turnul-clopotniţă, de unde avem imagini panoramice frumoase asupra împrejurimilor. În naosul mare al fostei biserici cisterniene, care acum seamănă cu o curte interioară din cauza dărâmării acoperişului, se află mormintele, frumos îngrijite şi pline de flori, ale soldaţilor germani cazuţi în primul război mondial, iar pe porticul sudic statuia soldatului Roland, simbol al dreptăţii şi a justiţiei.

Prin parte estică a fostului naos se intră în Biserica Evanghelică , locul în care se ţin slujbele duminicale pentru mica comunitate de neoprotestanți din sat.Este un lăcaş simplu, cu un altar baroc, o orgă mare, veche de peste 200 de ani şi băncuţe de lemn pentru enoriaşi. La partea superioară a altarului se afla statuia lui Iisus Hristos jertfit pe cruce, străjuit în partea de jos de statuile sfinţilor Petru şi Pavel. În partea stângă se află o placă comemorativă a eroilor satului căzuţi în război. Pentru că mulţi dintre ei aveau nume asemănătoare, s-a trecut la sfârşit şi numărul de la casă. :)

Ieşirea din curtea mănăstirii s-a făcut tot prin partea din spate, prilej de a consuma ceva la terasa restaurantului de lângă muzeu.

Mănăstirea din Cârţa are şi o legendă care scoate în evidenţă lupta universală dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu (acum prin călugării cistercieni) şi Diavol.

Se spune că Diavolul nu a prvit cu ochi buni construcţia mănăstirii şi astfel a fost cuprins de mânie și invidie. Aşa că a intrat în competiţie cu cistercienii şi a început şi el construcţia unei clădiri asemănătoare pe malul celălalt al Oltului. Numai că el nu a înălţat construcţia spre cer, spre lumină şi adevăr, ci spre adâncurile pământului, în întuneric şi minciună, acolo unde îi este locul Călugării și Diavolul lucrau de zor, zi lumină, fiecare pentru a avea edificiul mai impunător, care să atragă mai mulți credincioși.

Această legendă explică existența în apropiere a unei mlaștini, despre care sătenii spun că ar fi fără fund pentru că s-ar afla pe locul mănăstirii pe care a săpat-o diavolul în pământ. Tot în acea mlaștină se spune că se aud bătând clopotele care au fost furate de tătari și aruncate în adâncuri.

Vacanţe cât mai frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 2134 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI