Reviewul meu nr. 300 e despre valuri alb-albastre, ape turcoaz și nisip roz

TIPĂREȘTE

„Ia-ți pensula și acuarelele, pictează paradisul, apoi cufundă-te în el”.

Nikos Kazantzakis

Bun îndemn, mi-am zis atunci când am găsit acest citat din Kazantzakis, tocmai potrivit de pus drept motto la cel de-al 300-lea review al meu pe AFA, review care - întâmplător sau nu - e despre Grecia. Și mai precis, despre Creta...

OK, dar ce te faci atunci când ești lipsit nu de har, ci de orice fel de îndemânare de a trasa o linie care să aducă, măcar îndepărtat, cu ceva sau cineva? :-?? Ce te faci atunci când, ca și mine, ai avut toată viața ta de școlar probleme la orele de desen din care nu te-au scos decât verișoara ta cea talentată ori colegii de clasă binevoitori (băieți cu toții, ce coincidență ;)), care de-a lungul anilor ți-au manufacturat cu drag atâtea planșe? Recunosc, am obținut note satisfăcătoare la această materie prin fraudă; tare urât din partea mea!

Of, tare mi-am dorit să pot picta și eu, mai ales după ce, crescând, am ajuns să prețuiesc enorm artele frumoase, să citesc despre ele, să vânez opere faimoase prin muzee, pe străzi, prin piețe.

N-a fost să fie! :(

Deci cum să fac să pictez paradisul? Căci de văzut, l-am văzut! Și m-am cufundat în el!

Prin poze, cum altfel? Și prin cuvinte, un domeniu la care parcă-parcă mă pricep ceva mai bine. :) Să-i dăm drumul, așadar, la povestire.

Paradisul despre care voi face acum vorbire se află pe coasta de vest a Cretei și deși cuprinde 2 (două) bucăți, vi-l prezint la pachet, pentru simplul motiv că le-am cunoscut în aceeași zi.

El, paradisul, se cheamă Falassarna și Elafonissi, locuri des pomenite și descrise aici, pe AFA, la care mă încumet să adaug niște impresii personale, plus poze multe și - sper eu - mai edificatoare decât orice o mie de cuvinte, cum se zice.

Pornim deci din Agia Marina spre vest cu Fiețelul închiriat. Avem la dispoziție două variante: cea mai rapidă e New National Road (E45), șoseaua care, în nordul insulei, leagă Kissamos în vest de Sitia în est, trecând pe lângă orașele Chania, Rethymno și Heraklion. Deocamdată, deși e anunțată drept autostradă, șoseaua e în mare parte cu o singură bandă pe sens, dar înțeleg că se intenționează lărgirea pe toți cei 330 km ai săi.

A doua variantă, Old National Road, se prelinge pe țărm, străbătând localitățile întâlnite în cale și oferind panorame superbe. La dus rulăm pe acesta, pentru ca la întoarcere să ne grăbim spre „casă” pe E45.

Ținta intermediară este orășelul Kissamos, aflat la vreo 30 km vest de Agia Marina, dar până să ajungem acolo trecem prin Platanias și alte stațiuni estivale, înșirate ca niște mărgeluțe pe malul mării: Gerani, Maleme, Tavronitis, Kolymbari, toate bine echipate pentru a satisface doleanțele turiștilor.

După Kalidonia drumul o ia nițel „pe răgălie” prin niște munțișori (prin comparație cu ceea ce aveam să descoperim ulterior), prilej însă să ne bucurăm privirile cu câteva sătuce drăgălașe pe care le zărim în depărtare. Traversăm apoi întreg Kissamos, dar fără a ajunge în portul de unde aveam să ne îmbarcăm în ziua următoare în croaziera către Gramvousa și Balos, căci la ieșirea din oraș, un indicator plasat un pic prea discret ne îndrumă la stânga spre Falassarna.

Ne conformăm și după încă vreo 10 km de drum ceva mai îngust și crăpat ici-colo, dar încă practicabil, ajungem la Platanos, un sat ce pare să fi prosperat mulțumită apropierii de plajă: câteva taverne, magazine și vile cu camere de închiriat își fac apariția. Depășim taverna Spilios și purcedem să urcăm - pantele (încă) nu sunt atât de abrupte cât să-mi dea palpitații, dar n-am idee ce mă așteaptă... :(

Ceva serpentine și gata!, în față ni se așterne panorama mării, cu o livadă de măslini în vârf de deal, o „pădurice” de solarii la bază, iară în dreapta și în stânga câteva stânci golașe ce încadrează golful.

Falassarna, bine te-am găsit! E cazul să bifăm „valurile alb-albastre” din titlu.

Nu le scap nicio clipă din ochi, chiar dacă facem mai întâi un tur foarte scurt, și nu fiindcă ne-am grăbi, ci pentru că mare lucru nu e de văzut aici în afara plajei, Falassarna nefiind practic o stațiune. Remarc totuși două sau trei mici hoteluri și ceva mai multe cafenele și taverne. Și animație aproape egală cu 0 (zero) ! O mână de turiști trăgând cu nesaț în piept aerosolii... :D și cam atât.

Și totuși în multe ghiduri Falassarna e prezentată drept una dintre cele mai frumoase plaje cretane. Descopăr repede secretul: e preferată de o anumită categorie de vizitatori, amatorii de sporturi nautice. Pentru ei, aici e paradisul: valurile puternice și vântul, care înțeleg că nu prea se odihnește niciodată, asigură condiții optime pentru practicarea de surfing, paragliding, paratriking, parakiting și tot felul de alte „para-” cu iz misterios pentru mine.

Cum nu ne numărăm printre deținătorii unei condiții fizice de invidiat și nici aventuroși nu prea suntem din fire, nu ne dăm în nicio drăcie de-aia de zboară :), ci ne mulțumim să studiem plaja lungă, lată, cu nisip nemaipomenit de fin, și excelent amenajată: șezlonguri și umbrele de stuf, cabine de schimb și pentru salvamari, dușuri, coșuri de gunoi.

Pășim pe covorașul de lemn ce duce către mare și admirăm în trecere niște ditamai bolovanii acoperiți de un strat gros din nisipul suflat de vânt. Priviți (și pozați) în contrejour, jur... că au un aer aproape selenar.

Marea Libiei nu are aici cine știe ce nuanțe formidabile, e de o culoare ceva mai deschisă la țărm și mai întunecată în depărtare. Spectacolul e însă dat de valurile înspumate ce se izbesc cu forță de stânci, ca și de surferii care le iau în piept sub îndrumarea unui nene de la centrul de parașutism aflat pe plajă. Ne vârâm și noi picioarele în apa care se adâncește brusc, nu mi se pare rece, dar deja la doi-trei metri de mal simt forța valurilor care mă trag în larg, așa că renunț la ideea de a face baie. Fac în schimb poze, multe poze, locul are ceva în el, o magie, și pot să înțeleg de ce e preferat de cei ce vor liniște absolută, rupere totală de lume.

Nu e și cazul nostru, noi suntem mai conservatori, ne plac distracțiile mai cumințele...=)) Bem așadar un frappé la terasa goală pușcă... (e totuși final de sezon) și o luăm din loc. Nu înainte de a-i chestiona pe cei doi băieți de la bar, foarte drăguți și amabili, cu privire la starea drumului către Elafonissi. E OK, ne asigură ei, deși ne privesc ușor sceptici.

Peste 10 (zece) minute aveam să înțeleg de ce. ;)

De cum ieșim iar la șoseaua așa-zis principală, drumul ne poartă șerpuind pe țărm, pe lângă golfuri pe care le găsesc pe hartă sub nume precum Sfinari, Kambos sau Stomio. Distanța de la Falassarna la Elafonissi nu e mare, probabil în jur de 30 km, dar o parcurgem într-o oră, cu tot cu două popasuri absolut necesare, căci simt cum mă roade răul de mișcare.

Șoseaua, îngustă, peticită, dar din fericire pustie - căci ce nebuni s-ar supune de bunăvoie unui asemenea calvar?!! :-?? - urcă și coboară, urcă și coboară în ac de păr, și la fiecare cotitură am senzația că mă rostogolesc în gol. Mai încet! îi tot strig lui Adrian, săracul, care nu depășește 40 km/oră și îmi arată din cinci în cinci minute, încântat (sau doar ca să-mi distragă atenția), ba o stâncă ciudată ca formă, ba un pâlc de măslini sălbatici. Dă-l naibii de peisaj, of Doamne, aici o să-mi las oasele, cine m-a pus?!! :((:((:((

Chiar și așa, înspăimântată cum sunt, cu inima cât un purice, tot mă amuz când văd din loc în loc indicatoare de localitate, și după 20 de metri suntem înștiințați că s-a terminat satul. Bine-bine, dar unde sunt casele? :-?? Cum unde? Jos, în prăpastie. Mă întreb cum se descurcă oamenii ăia de au ales să locuiască în asemenea pustietate.

În fine, după peripețiile unui drum de munte care părea că nu se mai termină, ne stabilizăm pe o zonă joasă și ceva mai plată, semn că ne apropiem de destinația finală. Așa și este, dar mai întâi trecem pe lângă Mănăstirea Chrysoskalitissa, cunoscută (și numită) astfel după cele 90 de trepte, una din ele fiind, zice-se, din aur („chryso” în grecește), vizibilă numai celor cu credință în suflet. În mod normal m-aș fi oprit s-o văd măcar de afară, însă mă simt așa de stoarsă de vlagă, încât abia aștept să mă prăbușesc pe un șezlong și să închid ochii.

Nicio șansă însă pentru un dram de odihnă, atât de meritată, căci după încă un kilometru sau doi ne înscriem pe un drum de pământ prăfuit și coborâm spre plajă. Lăsăm Fiatul în parcarea fără plată, încăpătoare și surprinzător de aglomerată, plină inclusiv cu autocare, trecem pe lângă niște tarabe cu flecuștețe (colaci, șlapi etc.) și o construcție improvizată, cu rol de bar, și iată!

Elafonissi ne așteaptă cu brațele deschise!

De cum văd plaja mă cuprinde o euforie pe care nu reușesc și nici nu vreau s-o stăpânesc sunt fericită aici e paradisul meu cu ape turcoaz verzui azurii bleu albastre ce amintesc sau cel puțin așa umblă vorba de exoticele Maldive habar n-am dacă-i așa ori nu de mânecă mă trage nisipul roz înspumat ca un cappucino care desparte întinderea nesfârșită a mării de laguna cu apă până la genunchi unde mă bălăcesc și eu Adrian râde ai dat în mintea copiilor și ce dacă chiar văd o grămadă de țânci pe mal fac castele aleargă ca nebunii de colo-colo se zbenguie au și unde plaja e enormă are terase-baruri și șezlonguri cu umbrele 7 euro fără consumație ce să-i faci e totuși Elafonissi plaja a mai instagramată din Creta trag și eu poze la foc continuu ba cu aparatul foto ba cu telefonul cum se nimerește surprind o chestie de-aia para- nu știu cum verde dă bine în fundal în stânga sunt munți în dreapta ridicături de pământ cu pâlcuri de vegetație arsă de soare cerul e presărat cu nori pufoși ce zi perfectă nici măcar o adiere poate că am avut noroc colțul ăsta sud-vestic al insulei citisem că e bătut zdravăn de vânturi tăioase dar nu și acum tratație specială pentru mine simt o simt cu toată ființa mea intru în apă dau alene din brațe fac pluta ca să privesc cerul în voie îmi vine să cânt dar mă abțin totuși ar fi prea de tot ies și mă arunc pe un șezlong dar nu închid ochii n-am cum prea e minunat peisajul din jur nu mă mai satur de atâta frumusețe mai intru o dată în apă ies intru din nou pierd șirul băilor ce contează...

Au! Ce paragraf lung și obositor, oare l-o mai citi cineva în afară de mine? Și unde sunt semnele de punctuație?!! :-?? Le-am uitat, le-am rătăcit, le-am pierdut furată de poveste, tocmai eu, pedantă până la sânge, așa cum mă știți unii din voi...

Dă-le încolo de virgule și puncte și semne de întrebare și de exclamație, să exclamăm în sinea noastră, să ne bucurăm de tot ce a creat natura, e cel mai iscusit constructor din câți există...

Ce aș putea să mai adaug? Nimic, poate doar să vă invit să priviți pozele.

După-amiaza vine totuși repede, ne luăm rămas bun de la Elafonissi, iubita mea :* , ce plăcere că te-am cunoscut, nu știu dacă ne vom revedea cândva, ce știu e că te voi păstra în amintire, ți-am rezervat un loc de cinste într-un sertăraș al minții mele.

Revenind la chestii (doar un pic) mai prozaice, la întoarcere o luăm pe drumul bătătorit de mașini și autocare ce trece prin Elos, un sat-orășel simpatic. Deși șoseaua nu urcă și coboară la fel de vertiginos ca cea pe care am rulat la dus, nu scap de munți și de spaimă: străbatem Cheile Topolia și jos se vede albia râului Tyflos, unde legenda zice că ar fi sălășluit niște zâne. Talos (un gigant din bronz creat fie de Zeus, fie de Dedal sau Hefaistos la porunca lui Big Boss peste zei) venea aici ca să se odihnească într-o peșteră și să le asculte muzica divină. Să fi fost, de fapt, foșnetul frunzelor legănate de vânt? Cine știe?

Cert e că pe șosea dăm din loc în loc de taverne și de tonete cu „Family traditional products”, adică miere, ulei de măsline și raki. Iar la un moment dat ne intersectăm cu o turmă de capre kri-kri.

Bună, fetelor! :)

Mă delectez cu priveliștea satelor cu case albe și acoperișuri roșii, a munților împăduriți, a livezilor de măslini, și după vreo 40 km de pante și cotituri mai blânde totuși cu stomacul meu, dăm în New National Road și parcurgem cu 100 km/oră cei 20 km care ne despart de Agia Marina. Facem o oprire la Lidl, înainte de intrarea în Platanias, pentru o aprovizionare mai serioasă.

Ajunși acasă la Kalimera Hotel, mă declar prea obosită ca să ies să iau masa „în oraș”, sau prea copleșită de cele văzute, așa că încropim rapid o cină cu salată grecească și vin, pe care le savurăm pe terasă, privind visători apusul care se lasă peste mare.

̶ Măi, daʼ frumoasă mai e Creta asta! zice Adrian.

Îi dau dreptate, cum nu?!! Văzusem paradisul (chiar dacă nu-l pictasem eu, neisprăvita de mine =)) ), îl privisem cu ochii larg deschiși, îi ascultasem muzica, îi adulmecasem miresmele și mă cufundasem în el.

Există paradisul pe pământ, eu îl descoperisem pe al meu; fiecare din noi are paradisul său, nu trebuie decât să-l căutăm. Și uneori îl găsim mai aproape decât ne-am fi putut imagina.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1960 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI