Cagliari - calcar vechi și aurit de soare

TIPĂREȘTE

Sosirea în portul Cagliari era anunțată pentru ora 8 dimineața. Dormisem ca un bebeluș, legănată de tangajul discret al vasului și sperasem să mă trezesc devreme, ca să am timp să urc pe puntea de sus, de unde să asist la toate manevrele de acostare. Am sărit din pat și am ieșit glonț pe balcon; soarele se ridica din mare, depășise deja de-o palmă linia orizontului și n-am apucat să mă întind bine, că am și zărit una din balizele ce marchează intrarea în port! „Tati, trezirea, am ajuns!”

Bine, din momentul în care vasul intră în port și până la oprirea definitivă a motoarelor mai trece cam jumătate de oră, fiind necesară parcurgerea mai multor etape de poziționare și ancorare. Așa că a fost vreme suficientă să mergem la micul dejun, ba chiar am nimerit o masă cu view! :) Am mâncat repejor, ne-am energizat cu câte o cafea și pe cai; orașul ne chema cu mii de brațe întinse!

Mai pășiserăm cândva pe tărâm sard, dar în partea de nord a insulei, zona Alghero. La un sfârșit de septembrie, acum 5-6 ani, împreună cu copiii, am petrecut o săptămână fermecată, venită după o perioadă cruntă – 2 zile am zăcut pe plaja din fața hotelului, pentru următoarele am închiriat o mașină și am bifat o parte din împrejurimi.

Deși obiectivul (sperat de mine în secret) a fost Arhipelagul La Maddalena, n-am reușit totuși să ajungem acolo. Ar fi însemnat un drum de 4-5 ore dus și încă pe-atâta întors, iar îmbarcarea din portul Palau se făcea la ora 9; a trebuit să admit că un asemenea demers necesita o doză prea mare de nebunie și alta de inconștiență, așa că l-am lăsat pentru altădată.

Insula e în mare parte muntoasă, chiar și în vecinătatea țărmurilor, drumurile sunt intens virajate, așa că distanțele chiar scurte necesită mai mult timp decât ți-ai închipui inițial. În 4 zile n-am apucat să „facem” decât sfertul nord-vestic și doar pe lângă mare. Am concluzionat că Sardinia e un mic continent mai degrabă, probabil că-ți trebuie câteva săptămâni bune ca s-o vizitezi cu simț de răspundere; sau mai multe sejururi, mai realistic vorbind.

De data asta, pentru doar câteva ore, îi venise rândul capitalei Cagliari. Fuseserăm sfătuiți ca în timpul mersului pe mare să ne închidem datele mobile, dar acum, că eram deja în port, le-am deschis din nou și am putut constata că ne aflam în partea stângă a acestuia. În fiecare seară ți se strecoară în cabină un mic buletin informativ editat pe vas și citisem deja că nu vom avea voie să străbatem pe jos distanța de la navă și până la ieșirea din port (situație similară celei din aeroporturi), dar că vom beneficia de transfer gratuit. Aveam să admirăm și acum, dar și în zilele următoare, oraganizarea perfectă a acestor servicii conexe! Nici n-am acostat bine, că au și început să apară, pe doc, unul după altul, autocare destinate excursiilor organizate, huttle-bus-uri, taxiuri!

Autobuzul ne-a dus doar câteva sute de metri, până în dreptul unei zone-tampon, un cort uriaș transformat în magazin duty-free. De aici am cumpărat o hartă a orașului, pe care principalele obiective turistice sunt figurate prin desene sugestive, iar pe partea opusă sunt descrise într-o frază sau două, în 5 limbi: italiană, spaniolă, engleză, franceză și germană. Avea să ne folosească și ea, alături de aplicația GoogleMaps, care ne e prietenă de nădejde de 2-3 ani încoace.

La ieșirea din port, este o parcare uriașă, străbătută de o zonă marcată ca o trecere de pietoni, lungă de 2-300 m, care duce chiar la prima intersecție importantă. Am traversat laolaltă cu alți turiști, care păreau că știu unde merg, poate chiar mai fuseseră pe aici????. Ne-am oprit însă imediat după aceea preț de câteva minute, din două motive: 1. să admirăm și să pozăm frumoasa clădire din fața noastră și 2. să ne facem un plan de bătaie. Cu clădirea ne-am lămurit repede – era vorba de Primăria orașului, edificiu de început de secol 20, despre care aveam să citesc ulterior că „îmbină în mod fericit goticul spaniol cu Art Nouveau-ul italian”. Nici orientarea în spațiu nu ne-a dat prea multe bătăi de cap. În stânga se zărea gara, în dreapta începea Via Roma, zis și lungomare, faleza, cum ar veni. Noi aveam treabă mai degrabă în față și am hotărât să facem un circuit, în sensul acelor de ceasornic.

Am luat-o pe lângă Primărie, pe Largo Carlo Felice, o arteră lărguță ce urcă ușor, preț de câteva sute de metri, până în Piazza Yenne, centrată de o statuie (nu ne-am apropiat, să vedem pe cine reprezintă). Am înțeles că aici e un fel de punct 0 al orașului, de unde pleacă microbuzele hop on – hop off, de exemplu. Noi am cotit-o însă în stânga, pe Via Azuni, spre inima vechiului cartier Stampace, obiectivele principale fiind Grădina Botanică și Amfiteatrul Roman, aflate una în coasta celeilalte.

După doar câteva minute a trebuit să ne oprim din nou, căci ne-a ieșit în cale Chiesa di Sant’Anna, discretă și elegantă, decorată cu mici elemente baroce și cu două turle gemene dispuse simetric de-o parte și de alta a intrării. Am urcat cele câteva trepte și am pătruns. Eram singurii oaspeți, dimineața încă era tânără, așa că am putut admira în voie interiorul fluid, luminos și mai ales ansamblul statuar din altar, înfățișând-o pe Sfânta Ana ocrotindu-și copila, pe viitoarea Fecioară Maria. Am citit și câteva cuvinte despre acest lăcaș, ce a fost ridicat în stil baroc-piemontez în sec. 18, pentru a înlocui o biserică mai veche, care data din sec. 13. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost grav deteriorată de bombardamente, fiind reconstruită ulterior.

Via Azuni se înfundă într-un alt edificiu creștin catolic, Chiesa di San Michele. De fapt, am realizat că-i tot biserică doar când ne-am apropiat suficient, de departe fațada sa frumos decorată părea mai degrabă de vechi palat. În spatele micului portic, am descoperit intrarea bisericii în dreapta; în stânga, dincolo de un grilaj metalic, spațiul aparținea... spitalului militar! Misterul s-a elucidat când am citit că biserica făcea parte inițial dintr-un complex mânăstiresc, ridicat de călugării iezuiți în sec. 16; vechile „chilii” ale novicilor adăpostesc astăzi saloane și săli de tratamente.

Biserica este construită în plan octogonal, tipic stilului baroc, cu 6 capele radiale. Interiorul m-a impresionat mult, o adevărată bijuterie – filigranuri în calcar alb, picturi și sculpturi valoroase, dar mai ales altarul din marmură policromă, având în centru statuia Arhanghelului Mihail, încadrată de îngeri. Superbul amvon sculptat provine însă de la o biserică mai veche, închinată Sf. Francisc, care a fost demolată în sec. 19. În 1535, când împăratul Carol al V-lea a vizitat Cagliari, a urmărit slujba din acest amvon; de atunci a fost numit „amvonul lui Carol”.

Ieșind din nou afară, am luat-o în stânga, pe sub un portic ogival, „săpat” în Torre degli Alberti – aparținând vechilor fortificații pisane, în prezent însă perfect integrat într-un șir de locuințe. (M-a fascinat mereu ideea de a trăi în astfel de clădiri seculare, deși cred că nu-i ușor deloc, prea puțin adaptate cerințelor moderne...) Am cotit-o în dreapta, pe Via Sant’Ignazio, ce urcă și tot urcă, mărginind o latură a Grădinii Botanice.

Intrarea la Grădină a costat 5 euro de persoană; sfârșitul lui octombrie nu cred că-i cea mai bună perioadă s-o vizitezi, dar totuși nouă avea să ne placă (de fapt, după cum văzuserăm pe hartă, speram să putem ieși prin partea opusă direct în dreptul amfiteatrului roman, dar n-a fost deloc așa, grădina are doar o singură „gaură”, ori n-om fi nimerit-o noi pe cealaltă!). Întinsă pe aproximativ 5 hectare, fondarea sa (1864) i se datorează prof. Patrizio Gennari, al cărui bust de bronz avea să ne întâmpine pe aleea principală.

Cuprinde peste 2000 de specii de plante, unele unice climatului sard, altele aduse de peste mări și țări. Ne-a impresionat în mod deosebit un ficus uriaș, cred că cel mai mare pe care l-am văzut vreodată, necesită proptele ca să nu i se prăbușească ramurile seculare; îl găsiți figurat și pe GoogleMaps. În apropierea lui, sub un perete stâncos, s-au păstrat rămășițele unei vechi fântâni din vremea romanilor. Am admirat și o colecție inedită de plante pomenite în Biblie; în dreptul fiecăreia stătea scris citatul ce face referire la planta respectivă. Din păcate, unele erau deja uscate sau cu frunzele căzute, vara îmi imaginez că-i mult mai frumos. Totuși, eu nu refuz niciodată o plimbare cât de scurtă printr-o grădină botanică sau un parc, mă revigorează și mă umple de liniște...

Ca să ajungem la Amfiteatrul Roman, am ieșit din grădină pe unde am intrat și ne-am continuat ascensiunea pe lângă zidul ce o împrejmuiește. Ruinele amfiteatrului le-am găsit în curs de reabilitare, n-am putut pătrunde în incintă, dar am putut citi informațiile de lângă vechea intrare și l-am putut fotografia.

Este considerat cel mai important edificiu public din Sardinia romană, construit în sec. 1-2 d. Hr. prin escavarea dealului Buon Cammino, blocurile de calcar extrase fiind mai apoi folosite la ridicarea impresionantei scene, cu înălțime de 20 m. Gradena elipsoidală (88/72 m) putea adăposti până la 10000 de spectatori, iar arena era destinată mai multor tipuri de „spectacole”: lupte între oameni și animale sălbatice (venationes), execuții sau lupte de gladiatori (munera).

Pe partea nordică, s-a descoperit o galerie lungă de 95 m, unind arena cu o cisternă subterană uriașă, care pare să fi funcționat ca închisoare. Pe unul din pereți s-a păstrat un graffito ce reprezintă o navă, probabil desenat de vreun amărât condamnat să moară în arenă.

Chiar peste drum de teatrul roman se întind domeniile cappucinilor, incluzând o grădină și biserica fostei mânăstiri (în care am vrut să intrăm, dar n-am putut, am găsit-o închisă).

Ne aflam în zona cea mai înaltă din oraș și, descoperind pe hartă, nu departe, un punct care se cheamă Belvedere del Viale Boun Cammino, ne-am imaginat că o să beneficiem de ceva priveliști frumoase și ne-am îndreptat într-acolo, după ce am traversat o șosea cu mai multe benzi, foarte circulată (dar cu treceri de pietoni și semafoare). Într-adevăr, Via Belvedere ne-a condus pe o mică esplanadă, chiar deasupra Grădinilor Publice – un parc uriaș, încadrat de Galeria de Artă Contemporană și de Pinacoteca Națională. Dincolo de acest parc se întinde marea de acoperișuri multicolore ale orașului – partea sa nouă. Se poate coborî până acolo, dar nu eram neapărat interesați, mai repede voiam să ne întoarcem și să pătrundem cumva în Castello, cartierul istoric, miezul vechiului Cagliari.

Am găsit niște scări în capătul esplanadei și le-am coborât, apoi am continuat pe Via Fiume, care ne-a condus, la rândul ei, până la Porta Cristina. Ne-am oprit puțin vis a vis de aceasta, să admirăm orașul de jos, de data asta partea dinspre mare; ancorată în port, am redescoprit-o cu bucurie și pe gazda noastră, nava de croazieră MSC Divina, picotind sub razele călduțe ale dimineții! :)

Se cuvine să facem un mic popas istoric, pentru a înțelege mai bine ceea ce vom întâlni în următoarele minute. Pe vremea fenicienilor, Cagliari se numea Caralis și era unul dintre cele mai importante centre de comerț din Marea Mediterană. Stăpânii s-au tot schimbat, au venit romanii, vandalii, bizantinii, pentru ca în 1216, zona cea mai înaltă a orașului să fie dăruită Republicii Marine a Pisei. Pisanii au început a fortifica orașul, construind ziduri groase de apărare de jur împrejur, precum și turnuri circulare sau rectangulare în poziții stategice. Parte dinn aceste ziduri încă se mai păstrează, unele integrate în construcții ulterioare, precum și câteva din turnurile defensive: San Pancrazio în nord sau Turnul Elefantului în sud (aveam să le admirăm și noi în curând).

Astfel, pe creștetul stâncii înalte de aproximativ 100 m, Castello avea să devină una din cetățile cele mai râvnite, dar cel mai greu de cucerit din zonă, așa cum rezultă și din cuvintele Căpitanului Corrado Lancea de Castromaynardo către Regele Aragonului: „Bene et munitus muris et turribus sic quod est quasi impugnabilis.” („Apărată de ziduri înalte și turnuri, cetatea este aproape de necucerit.”). Totuși, catalanii aveau să preia Sardinia și Cagliari deopotrivă, în 1326, intervenind destul de puțin asupra vechilor fortificații pisane de-a lungul anilor.

În primele decade ale anilor 1800, fortificațiile districtului Castello încep să-și piardă însă rolul defensiv; o parte din ele au început a fi demolate, pentru a face loc altor construcții civile, altele însă s-au păstrat, încercându-se a li se oferi un rol decorativ. S-au restaurat bastioanele și turnurile de apărare, s-au înfrumusețat porțile și s-au creat noi structuri, integrate în cele vechi. De exemplu, Porta Cristina, cea în fața căreia stăteam noi acum (și ne uitam ca... ????). Monumentala poartă de piatră, cu un design inspirat din cel al Portei Angelica din Vatican, a fost construită pe locul unei mici ieșiri de urgență, destinată a uni Piazza Arsenale cu dealul Buon Cammino. Inițial s-a chemat Porta della Regina sau Porta di Santa Cristina, după Regina Maria Cristina, soția Regelui Carlo Felice; dealtfel, a fost decizia supremă a acestuia ca monumentul să fie numit, în final, Porta Cristina.

Am trecut pe sub arcul său, după ce am așteptat puțin, ca semaforul să se înroșească pentru mașini și ne-am trezit într-un spațiu destul de strâmt, încadrat din toate părțile de clădiri vechi de piatră. Piazza Arsenale aparținea cândva vechiului stabiliment militar din vecinătate, aspectul său actual datând doar de la începutul secolului trecut. Am găsit locul împânzit de pietoni (între care un grup de turiști, ascultând explicațiile ghidului), dar și de autoturisme, în încercarea de a străbate zona veche, spre dreapta, sau spre nord, pe sub Porta San Pancrazio, aflată imediat lângă turnul omonim. În stânga se află Citadella dei Musei, cu alte cuvinte Muzeul Arheologic al orașului (pe care am decis să-l salutăm din mers).

Am sperat însă să ne putem cocoța în Torre di San Pancrazio, dar n-a fost chip, nu se vizitează, l-am găsit sprijinit de schele metalice pe una din laturi, în proces de reabilitare. Cred și eu, la venerabila sa vârstă, i-o tot fi... Am virat în dreapta, împreună cu șuvoiul uman în care ne amestecaserăm. Străduța pietruită coboară ușor, printre clădiri vechi, cu aspect auster, destul de bine întreținute. Între ele se face la un moment dat o breșă în stânga, amenajată ca o mică terasă, oferind vederi frumoase asupra orașului de jos; tot aici, la capătul unei platforme suspendate, se găsește unul din ascensoarele ce fac legătura între dealul Citadelei și restul urbei.

Am trecut în continuare pe lângă Palatul Regal, construit de aragonezi în sec. 14, în prezent sediu al prefecturii Cagliari. Acum îmi pare rău că n-am intrat, o parte a lui se vizitează și am văzut ulterior fotografii cu interioarele foarte frumos decorate.

Ne-am oprit însă alături, la vecina Catedrala Santa Maria. Construită în stil medieval de pisani, în sec. 13, pe locul unei mai vechi basilici închinate Sfintei Cecilia, a suferit mai apoi renovări succesive, cea mai importantă aparținând genovezilor, între anii 1669 și 1702. Singura care păstrează forma originală este turla rectangulară, iar fațada actuală, de factură romanică, în stil pisano-lucchez, datează din 1930. Interiorul este împărțit în 3 nave, separate între ele prin 2 rânduri de coloane și mi s-a părut luminos și chiar vesel într-o oarecare măsură, probabil datorită desenului podelei și presbiteriului, un joc geometric plăcut de marmură albă, roșie, verde și gri. În criptă n-am coborât, se plătea suplimentar (1 euro, parcă), am citit doar că adăpostește Sanctuarul Martirilor, cu 179 de sarcofage, conținând relicve ale martirilor locali.

Imediat lângă catedrală se găsește Antico Palazzo di Citta, vechia primărie, cum ar veni. În holul de la intrare ne-a încântat tavanul casetat, impodobit cu mici picturi pe lemn, dar mai departe n-am pătruns, nu știu dacă se poate vizita. Am coborât în schimb în Piazza Carlo Alberto, centrată de statuia acestuia și mărginită de terase și magazine cu suveniruri. Ne-a cam furat agitația din jur și la fel, am urmat șuvoiul de oameni ce se prelingea ușor la vale, pe sub vechi porticuri îmbrăcate în iederă... Dacă ne-am fi oprit un pic să ne uităm pe hartă, am fi observat că de la catedrală ar fi fost mai bine să o ținem tot înainte, pe Via del Duomo, am fi trecut prin Porta dei Due Leoni și am fi ajuns în final la Bastionne di Saint Remy, unul din obiectivele de marcă ale vechiului Cagliari. (Când ne-am amintit de el, era prea târziu...)

În fine, noi am coborât deci, furați de peisaj, am dat într-o străduță cu multe cafenele etalate pe o terasă lungă, cu vedere frumoasă la marea de acoperișuri și la port. Am recunoscut, în stânga, silueta robustă a Torre dell’Elefante, mult asemănătoare cu a fratelui său, San Pancrazio. Ambele turnuri au fost construite în primii ani ai sec. 14, de către pisani, făcând parte inițial din sistemul de apărare al cetății. Aragonezii le-au folosit mai apoi și ca închisori, locații de depozitare și chiar drept locuințe destinate servitorilor. Am trecut prin tunelul arcuit; am ridicat ochii și ne-a trecut un fior de spaimă când am zărit vechea închidere de lemn, prevăzută cu colți metalici ucigători! Brr!...

Citisem pe un blog un articol mai vechi în care autoarea povestea că urcase în turn, pe niște trepte înguste și destul de instabile, de lemn. Noi l-am găsit în curs de restaurare, ca și pe fratele său geamăn. Ne-am lămurit însă de unde îi vine numele, când am descoprit elefănțelul de calcar, fixat pe unul din zidurile dinspre mare. N-am reușit să-i aflu semnificația...

Un șir de trepte ne-a prilejuit întâlnirea cu Chiesa di Santa Chiara, o biserică mică, dar frumoasă și, desigur, foarte veche (sec. 14). Altarul de lemn aurit poartă în centru o superbă statuie, numită Madona del Loreto; uimitoare expresia sfintei, atitudinea sa, delicatețea pe care o transmite mânuța copilului Iisus, mângâind obrazul mamei!... Biserica deține și un mic muzeu, cu câteva relicve vechi. La plecare, doamna ce îngrijește locul ne-a rugat să ne trecem numele într-un caiet, împreună cu țara de unde venim și ne-a sugerat că ar fi binevenită o mică donație; am făcut-o cu plăcere.

Am mai rătăcit un pic pe străduțe, am nimerit și în zona de shoppping, dar nu ne prea interesa aspectul. La spartul târgului am dat și de Centrul de Informații Turistice, ne-au mai dat o hartă și niște pliante și ne-au confirmat faptul că în Cagliari cam văzuserăm ce era de văzut, iar de alte chestii mai îndepărtate nu prea mai aveam timp. De exemplu, Castello di San Michele, aflat pe o stâncă împădurită, în partea de nord-vest a orașului, sau obiectivele din est, accesibile doar cu mașina: Chiesa Bonaria, Mercato di San Benedetto (cea mai mare piață acoperită din Italia), Parco Regionale di Molentargius (unde pot fi admirați flamingo cu picioare roșii, în anumite perioade ale anului), promontoriul stâncos Sella del Diavolo sau Spiaggia del Poetto, o întindere de câțiva kilometri de nisip auriu și ape limpezi. Poate altădată, dacă om mai ajunge prin zonă...

Am ieșit așadar în lungomare și am pornit-o înapoi, către port. Aveam să ne luăm rămas bun de la romanticul Cagliari câteva ore mai târziu, urmărind de la bordul navei cum profilul său, aurit de razele apusului de soare, se topește ușor-ușor în linia orizontului...

---

VIZUALIZĂRI: 4167 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI