ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 02.09.2019
--- F ---
GR. VÂRSTĂ: > 60 ani
DIN: Piteşti
ÎNSCRIS: 06.04.10
STATUS: PRETOR
DATE SEJUR
MAY-2019
DURATA: 2 zile
colegi
"ECHIPA" A INCLUS:
53 ADULȚI

GRAD SATISFACȚIE
SERVICII:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ
CAZARE [camere etc]:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ
BUCĂTĂRIE ŞI MASĂ:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ
CADRUL NATURAL:
90.00%
Mulțumit, mici obiecții
DISTRACŢ. / RELAXARE:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ

NOTA MEDIE REZULTATĂ
90.00%
OBS: Spre deosebire de GRADUL de SATISFACŢIE (care se selectează de autor si se exprimă in procente, 0 - 100 %), MEDIA se calculeaza AUTOMAT, ca notă de la 1 (foarte slab) la 10 (excelent)

AUTORUL ar RECOMANDA
această destinaţie unui prieten sau cunoscut

Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov [Diveevo]

NB: Articol selectat ca fiind „de interes editorial crescut— (1) la momentul publicării, nu existau impresii recente în rubrica curentă; — (2) depășește pragul minim calitativ & cantitativ necesar unei astfel de selecții. Voturile FB/FU, B/U sunt de valori semnificativ mai mari.

Popas în nemurire: Mănăstirea Diveevo, casa pământească a Sfântului Cuvios Părinte Serafim de Sarov

Ilustrație video-muzicală
TIPĂREȘTE URM de aici

Dacă ar fi să mai adaug câteva cuvinte review-ului anterior publicat, cred că cele mai potrivite ar fi cele care să evoce chemarea lăuntrică din sufletul și conștiința mea de a merge și a-l cunoaște mai îndeaproape pe Sfântul Cuvios Părinte Serafim de Sarov, chiar pe pământul pe care și pașii lui l-au străbătut.

Auzisem și citisem multe despre acest mare mărturisitor al luminii Sfintei Treimi, despre mulțimea nemaiîntâlnită a minunilor cu care Sfinția sa răspunde în toată vremea rugăciunilor ce i se adresează, dar nu aceste cunoștințe au fost cele ce mi-au aprins dorul și nostalgia care m-au determinat a purcede la drum.

Poate părea neverosimil, dar cel care m-a ispitit cu ideea acestei călătorii a fost însuși Sfântul Serafim de Sarov: chipul său privind din icoane m-a captivat mereu cu nemaiîntâlnita blândețe, zugrăvită, dar și exteriorizată de penelul pictorului, ca în nicio altă icoană înfățișându-i pe Sfinții lui Dumnezeu. Aceste virtuți harice, blândețea și bunătatea, duhul veseliei și bunăvoinței au caracterizat întreaga viață a alesului lui Dumnezeu, Serafim de Sarov, cel pentru care nu existau oameni păcătoși și oameni virtuoși, ci doar frați și surori, unii plini de râvnă, alții rătăciți pe drumul întoarcerii la patria mamă, Paradisul ceresc. Trebuia să-l cunosc mai îndeaproape și să-l cinstesc fățiș pe acest om sfânt, a cărui dragoste neistovită pentru semeni s-a lucrat în atâtea faceri de bine în timpul vieții, dar și după moarte.

Am simțit că trebuie să răspund acestei chemări, atunci când am intrat în posesia programului unui pelerinaj în Rusia și am văzut că Mănăstirii Sfântului Serafim de Sarov i se rezervase un popas mai lung, o zi și jumătate, timp suficient socoteam eu, spre a fi mai aproape de cel mai iubit dintre sfinții pământului rus. Cu alte cuvinte, m-am înscris în acest pelerinaj numai și numai pentru că titlui lui (”Rusia – la Sfântul Serafim de Sarov”) suna ca o chemare care îmi spunea: acum este momentul, nu-l pierde, căci nu știi dacă vei mai avea vreme și ocazie ca să-l cunoști atât de aproape pe cel care a strălucit pe firmamnetul ortodoxiei nu ca un erudit al învățăturii hristice, ci mai ales ca un model aproape de neegalat pentru trăirea acestei învățături cât mai aproape de sensurile ei dumnezeiești!

Chemarea Sfântului Serafim de Sarov poposește în fel și chip în inimile credincioșilor. O colegă de călătorie îmi mărturisea cu lacrimi de bucurie: ”Mi-am văzut visul cu ochii! În noaptea ce urmase vizitei mele în mănăstirea Sfântului Nectarie din insula Egina, acum câțiva ani, am visat un bătrân cu barbă și plete cărunte, ușor gârbovit și îmbrăcat în rasă preoțească, care mi-a spus: Vino și pe la mine, căci te voi ajuta! Aveam un mare necaz pe atunci și cu speranța rezolvării lui mă dusesem să mă rog Sfântului Nectarie. După ce m-am trezit, mi-am amintit cu acuratețe visul de parcă îl trăisem aevea. M-am gândit că mi se arătase chiar Sfântul Nectarie, dar mi-am dat seama că el nu m-ar fi chemat să vin la el, căci abia ce părăsisem sfânta sa mănăstire. Nici înfățișarea cuviosului părinte nu semăna cu cea a Sfântului Nectarie. Convinsă că bătrânul cu pricina a fost un om al lui Dumnezeu, căci altfel nu mi-ar fi promis ajutor, când am ajuns acasă am început să caut pe Internet chipuri de sfinți, așa cum au fost ei înfățișați în icoane. Și am dat peste icoana Sfântului Serafim de Sarov, în poziția aceea în care schițează semnul binecuvântării. Era exact chipul și postura părintelui care îmi apăruse în vis și atunci l-am recunoscut. Aș fi vrut să dau îndată curs îndemnului său de a veni la el, dar la acel moment, o călătorie în Rusia era prea costisitoare pentru mine. Așa că m-am rugat Sfîntului Serafim să mă ajute în problema care mă măcina la acea vreme, promițându-i să economisesc banii necesari pentru pelerinajul ce urma să mă ducă la moaștele lui, spre a-i mulțumi direct pentru ajutorul dat. Și iată că mi-am ținut promisiunea! ”.

Cerând binecuvântare pentru pelerinajul ce urma să-l fac, părintele meu duhovnic mi-a mărturisit că și domnia sa avea mare dragoste și smerenie către Sfântul Serafim de Sarov, căruia se ruga încă de pe băncile seminarului pentru ajutor la examene, dar și în viața de cleric, niciodată rugăciunile sale nerămânînd fără răspuns.

Oricarea ar fi rațiunile pentru care pelerinii aleg să viziteze Mănăstirea Diveevo, locul unde sunt găzduite moaștele Sfântului Serafim de Sarov, important de știut este că nicun drum nu este lipsit de folos, credincioșii, și nu numai ei, se întorc mai bogați spiritual, mai plini de putere în demersurile lor duhovnicești și mai sănătoși trupește. Pe toți, Sfântul Serafim de Sarov îi întîmpină nevăzut cu urarea pe care o adresa semenilor săi încă de pe când era în viață: ” Bucuria mea! Hristos a înviat! ”. Sfântul simțea bucuria împărtășirii cu semenii pe care îi întâlnea, a marelui eveniment celest care a deschis omenirii calea mântuirii! Și minune! La Diveevo trăiești într-adevăr o stare de permanentă bucurie, chiar de euforie, de dragoste pentru toată lumea și pentru tot lucrul plămădit de Cuvântul lui Dumnezeu, o stare care te face să uiți de neputințe, de nevoi, de amărăciunile vieții. La Diveevo nu te mai doare nimic, nu mai ești obosit, nici nerăbdător sau neînțelegător cu cei din jur, doar acolo ai o senzație de mulțumire și confort sufletesc, iar provocările de orice fel le treci cu bunăvoință, fără efort și de multe ori în pofida obișnuințelor cotidiene.

Așa am trecut și noi, cei ce eram cazați la Casa de oaspeți din localitate, peste neajunsurile legate de condițiile de cazare atât de precare. Am primit totul ca pe o cuvenită penitență și cu înțelegere pentru străduința evidentă a gazdelor de a răspunde cât mai bine solicitărilor noastre. N-a contat nici cât au reușit ei în acest demers, nici cât ne-am străduit noi să ne mulțumim cu puțin, important a fost că, în pofida inevitabilelor comentarii, nimeni nu s-a supărat și nici nu a învinovățit organizatorul pentru calitatea serviciilor achiziționate.

Înainte de a rememora vizita la Diveevo, spre informarea cititorilor și o mai bună înțelegere a celor ce vor urma, cred că se cuvin spuse câteva cuvinte despre biografia Sfântului Cuvios Părinte Serafim de Sarov. Povestea vieții sale, cu multe episoade paranormale și pline de minuni dumnezeiești merită a fi aflată pe îndelete și pe de-a-ntregul. Și pentru că acest articol nu poate reproduce în toată amplitudinea sa toată această epopee duhovnicească, vă recomand lectura articolului de la adresa doxologia.ro/viata-sfant/ ... erafim-de-sarov sau bisericaculunaoradea.ro/s ... fim-de-la-sarov

În plus, voiesc a cita câteva cuvinte din Predica despre Sfântul Serafim de Sarov, adresată din exil poporului rus în 1933 de către cunoscutul teolog și filozof orthodox, Serghei Bulgakov, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la moartea Preacuviosului: ” Preacuviosul Serafim este aproape contemporanul nostru, apropiat și înrudit nouă prin patria terestră, prin limbă și prin toate datinile. Minunat și însemnat este faptul că, în vremurile noastre, s-a dovedit posibila apariția lui - după cum și el învăța totdeauna, prevenind de la părerea greșită că numai în vremurile îndepartate, din vechime, puteau să apară cuvioșii lui Dumnezeu. Nu numai prin cuvânt, ci prin sine însuși, el ne încredințează că Dumnezeu în toate timpurile iși arată harul Său celor ce doresc să-L primească prin fapte de credință și dragoste, prin strădania inimii și a voinței”.

Și acum, înainte de a porni împreună pe drumul rememorării, să facem o scurtă incursiune în istoria mănăstirii Diveevo!

A fost înființată în anul 1780, de către o aristocrat bogată, care după călugărie a devenit Maica Alexandra și prima egumenă a acestei mănăstiri de maici.

Până la construcția Bisericii din piatră Kazanskaia (1767), ctitorită spre cinstirea icoanei omonime, făcătoare de minuni, a Maicii Domnului, mănăstirea era modestă prin dimensiune și sobor de maici slujitoare.

Apoi, obștea a început să crească, devenind unul din așezămintele cele mai spiritualizate din acea zonă, alături de mănăstirile Sarov și Sanaksar, aflate la 12, respectiv 40 kilometri depărtare spre sud. Cele trei mănăstiri s-au aflat într-o deplină comuniune de natură spirituală, slujind Domnului după canoanele Sfântului Munte Athos, dar și umană, ajutându-se reciproc în toate nevoințele lumești. În temeiul acestei frățești colaborări, înainte de moartea sa, Maica Alexandra a cerut egumenului mănăstirii Sarov, Pahomie, să ia sub protecția sa obștea de călugărițe de la Diveevo, ceea ce s-a și întâmplat.

În anul 1794, pe patul de moarte, starețul Pahomie de la Sarov a încredințat părintelui ascet Serafim, cel ce avea să fie canonizat în 1903 ca Sfântul Serafim de Sarov, misiunea păstoririi maicilor de la Diveevo. Această amplă lucrare de îndrumare și sprijin duhovnicesc s-a realizat însă în întreaga sa amplitudine, abia după treizeci de ani, perioadă în care Părintele Serafim s-a făcut părtaș de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului Isus Hristos, trăind într-o asceză absolută, răbdând nevoințele lumești și urcând cu râvnă toate treptele viețuirii isihaste: de la simpla ascultare în Mănăstirea Sarov, la traiul în deplină singurătate în mijlocul pădurii (”sihăstria de departe”), de la asumarea desăvârșită a nevoinței tăcerii (nu a rostit nicio vorbă timp de trei ani), până la jertfa de sine ca stâlpnic (a viețuit 1000 de zile pe o stâncă, într-o continuă rugăciune și contemplare) și zăvorât (timp de cincisprezece ani a stat încontinuu în chilia sa, fără să primească pe nimeni și fără să se arate cuiva).

În timpul păstoririi sale s-au vădit din plin harismele suprafirești (darul profeției, înainte-vederii, tămăduirii) cu care Domnul îl binecuvântase pe Părintele Serafim. Izvoare scrise (cărți și cotidiene ale presei din acea vreme) consemnează că de mai multe ori, Maica Domnului a binecuvântat cu însăși prezența sa, comunitatea monastică de la Diveevo. De aceea, Mănăstirea Diveevo a fost și este considerată al patrulea loc de pe pământ în care Maica Domnului este egumeniță, după Mănăstirile Marea Lavră și Iviron din Muntele Athos și Lavra Pecerska din Kiev.

În anul 1825, după ce se retrăsese în ”pustia de aproape” – un loc pustiu de lângă izvorul ce azi îi poartă numele, la chemarea măicuțelor din mănăstirea aflată în vecinătate, sfântul s-a implicat neobosit în întreaga activitate a comunității de maici de la Diveevo: după modelul Mănăstirii Maicii Domnului din Suzdal, a împărțit-o în două, despărțind fecioarele de văduve, astfel încât obiceiurile dobândite statornic de femei în viața casnică să nu contamineze puritatea și curăția tinerelor fete ce nu cunoscuseră bărbat. Apoi a ordonat și a disciplinat viața duhovnicească a obștii, instituind un nou canon monahal, reguli de viețuire aspre, cărora multe dintre viețuitoare nu le-au putut face față, astfel că, luminat de Maica Domnului, pentru maicile cele mai sporite duhovnicește, Sfântul a mai înființat o mănăstire, zisă ”a Morii”, în imediata vecinătate a primei mănăstiri.

Tot sub povața duhovnicească a Părintelui Serafim au fost construite și sfințite în 1829, respectiv 1830, alte două biserci alăturate trupește Bisericii Kazanskaia, una spre răsărit (biserica de sus cu hramul Nașterea Domnului), celaltă spre apus (biserica de jos, cu hramul Nașterea Maicii Domnului). Ctitori au fost ucenicul Sfântului Serafim, Mihail Madurov și sora sa Elena Vasilievna. Tânărul Madurov devenise discipolul Sfântului și l-a slujit până la moarte, după ce acesta făcuse cu el o minune, vindecându-l de o boală necunoscută care îi paralizase picioarelor. În semn de recunoștință, Madurov își înstrăinase întreaga avere, iar rodul tranzacției îl cedase spre folosul obștii de la Diveevo. La fel a făcut și Elena, sora sa cea mai mică, cu partea de avere ce-i revenea, după care s-a călugărit în aceeași mănăstire devenind pentru slujirea ei exemplară, cârmuitoarea maicilor de la Mănăstirea Morii.

După același tipar testamentar al Sfântului Serafim de Sarov, tipar inspirat într-una din aparițiile Maicii Domnului, prin care construirea lăcasurilor de cult din perimetrul mănăstirii trebuia să se realizeze numai în linie dreaptă și aliniate la suficientă distață unul în spatele celuilalt, în anul 1848, la 15 ani după adormirea Cuviosului Părinte, a fost începută şi construcţia Catedralei „Sfânta Treime”și a impresionantei sale clopotnițe, dar lucrările au fost terminate abia douăzeci și șapte de ani mai târziu, în anul 1875.

În aceeași perioadă s-au zidit Stăreția, incluzând în același corp de clădire biserica și casa de oaspeți Maria Magdalena și Trapeza, care cuprindea și Biserica Alexandru Nevsky.

Mult mai repede a fost construită Catedrala Schimbarea la Față, începută în 1907 și finalizată în 1916. Ea a fost amplasată în spatele Catedralei Sfintei Treimi, dar puțin lateral, nerespectând astfel regula liniei drepte. Multă vreme destinul aceastei biserici a fost parcă stigmatizat de această călcare de poruncă: deși finalizată 100%, iclusiv pictura interioară, biserica nu a fost târnosită și nu s-a slujit în ea vreme de mai bine de 80 de ani. Venise vremea revoluției bolșevice și a prigoanei ateiste, iar biserica, deși a scăpat de rănile dinamitării și ale buldozerelor, a fost grav pustiită. Abia în anul 1998, după câțiva ani de renovare, noua catedrală a fost sfințită și redată credincioșilor spre închinare.

Și după moartea Sfântului Serafim în 1833, viața Mănăstirii a continuat în pace, cu respectarea tipicului și canoanelor instituite de acesta.

Însă zile negre aveau să vină după instaurarea regimului comunist ateu, după cum însuși Sfântul Serafim proorocise. În 1927, mănăstirea a fost închisă, iar cele aproape 1000 de maici viețuitoare au fost împrăștiate, multe dintre ele împărtășind viața nemiloasă și dură din lagărele de muncă sovietice. Mănăstirea a fost pustiită, catedrala SfântaTreime a fost în parte dărâmată, iar ce a mai rămas din lăcaș a devenit pe rând centru de detenție, orfelinat și depozit al Institutului de Cercetare pentru armele nucleare ale Uniunii Sovietice, institut care a funcționat (și încă mai funcționează) în orașul învecinat Sarov. În acest timp, trăind în lume ca oricare dintre mireni, comunitatea de maici de la Diveevo și-a îndeplinit în taină jurămintele monahicești.

Mănăstirea a fost redeschisă în 1990 și îndată s-a început reconstrucția catedralei vechi, astfel încât, în vara anului 1991 aceasta a primit moaștele Sfântului Serafim de Sarov, care și azi odihnesc în paraclisul din partea stângă a bisericii.

La moartea sa în 1833, rămășițele pământești ale Cuviosului Părinte Serafim fuseseră înhumate în laterala sudică a Catedralei Adormirea Maicii Domnului din Mănăstirea Sarov. Săvârșindu-se aici multe minuni, câțiva zeci de ani mai târziu, deasupra mormântului s-a zidit o capelă, pentru închinarea în tihnă a numeroșilor pelerini. Ea a fost înglobată în trupul bisericii Sfântul Serafim de Sarov, care a fost zidită și târnosită cu ocazia canonizării Sfântului, în 1903. Atunci, moaștele au fost mutate în racla de aur dăruită de însuși țarul Nicolae al II-lea, participant și el la ceremonie. Racla a fost așezată apoi deasupra mormântului, unde a rămas spre cinstirea miilor de pelerini, până în 1927, când mănăstirea a fost închisă, iar moaștele au fost ridicate pentru a fi duse într-un muzeu al ateismului („Muzeului Antireligios al Artelor" din Moscova), pierzându-li-se urma.

Au fost regăsite din minunată întâmplare, abia după schimbarea regimului bolșevic, în noiembrie 1990, în Muzeului Religiilor şi Ateismului din Petersburg. Niciun document nu arăta cum moaștele ajunseseră acolo, așa încât s-a presupus că un credincios pios care avusese acces la sfintele moaște le-a păstrat la sine, iar la momentul potrivit le-a adus în locul unde puteau fi recunoscute oficial și redate semenilor. Eu cred că acel om era un păstrător al credinței creștine, dar și un captiv încă în ideologia comunistă, pentru că altfel ar fi trebuit să aducă sfintele moaște nu la muzeu, ci la o mănăstire, oricare ar fi fost ea.

Între timp Sarovul ajunsese oraș închis, dată fiind activitatea sa în domeniul cercetării și tehnologiei nucleare, iar Mănăstirea Sarov, distrusă în mare parte și transformată în laborator de cercetare nucleară a primit stigmatul contaminării radioactive, încât înaltele autorități bisericești au decis să ducă sfintele moaște la Mănăstirea Diveevo, pe care Cuviosul Părinte o păstorise duhovnicește până la moarte. În iulie 1991, după o amplă procesiune prin țară, moaștele au fost aduse și depuse în Catedrala Sfintei Treimi din Mănăstirea Diveevo. Se împlinise astfel proorocia Sfântului Serafim de Sarov, pe când era în viață, precum că el se va muta cu moaștele sale in Diveevo.

Maica Alexandra, întemeietoarea mănăstirii, a fost și ea canonizată, împreună cu cele mai îmbunătățite slujitoare ale obștei de la Diveevo: 10 maici au primit cununa de sfințire, iar moaștele lor sunt păstrate în racle individuale în bisericile Kazanskaia și Nașterea Maicii Domnului, cinstite de credincioșii pelerini, ca fiind izvorâtoare de mir și binefăcătoare pentru cei ce se roagă acolo.

Împreună cu grupul din care făceam parte, dar și cu incredibil de multe alte grupuri de pelerini sosiți fie individual, fie organizat, am trecut și eu dincolo de porțile Mănăstirii din Diveevo în dimineața celei de-a patra zi a pelerinajului nostru din Rusia. Țintă ochită, țintă lovită, căci nu din întâmplare ne aflam acolo, ci dintr-o socoteală premeditată, aceea de a suprapune vizita noastră cu marea sărbătoare Izvorul Tămăduirii, care se prăznuia chiar în acea zi. Mulți dintre noi veniseră la Diveevo cu mari speranțe de vindecare, pentru că e considerat un loc în care se petrec zi de zi minuni, așa că nu era de colea să nu profităm și de binefacerile rugăciunilor speciale adresate în această zi Maicii Domnului pentru tămăduirea neputințelor noastre.

Era ora 6,00 a unei dimineți senine, incredibil de luminoase, pe cerul căreia se desenau doar câțiva nori albi și pufoși, străpunși fără milă de traiectoriile dezordonate ale zburătoarelor din înălțime. Poate de aceea, prima imagine a mănăstirii, cu magnifica clopotniță din prim plan, mi s-a părut atât de maiestuoasă, încât aproape involuntar mi-am plecat capul smerită, ca și cum dincolo de porți aveam să pășesc într-un tărâm celest de care nu eram vrednică.

Înainte de a trece dincolo de porțile clopotniței, am admirat în trecere Biserica Kazanskaia, cu cele două biserici zidite în răsăritul și apusul ei, făcând practic corp comun. Construcțiile nu sunt atât de impozante precum suratele lor de dincolo de porțile clopotniței, dar sunt pline de minuni și taine, precum povestesc creștinii binecuvântați în acel loc cu adevărate miracole.

După vizitarea ansamblului monastic de dincolo de clopotniță, m-am întors și eu la Kazanskaia, pentru a mă închina și a cinsti moaștele celor 10 măicuțe care s-au învrednicit a purta cununile de sfinte și care sunt expuse în racle în cele două biserici închinate Maicii Domnului. Pentru că n-aș vrea să mai revin cu istorisirea la momentul desfășurării cronologice a evenimentelor, voi face aici o scurtă relatare despre vizita și folosul ei în aceste sfinte lăcașuri.

Atmosfera în interior este una de adâncă pioșenie. În lumina scăzută a zecilor de lumânări aprinse de credincioșii cinstitori, sfintele icoane și raclele cu moaștele sfintelor maici strălucesc stins. Niciun pelerin nu vorbește, ci se roagă în taină; nu se fac fotografii; în tăcerea calmă se aud doar psalmodierile măicuței care în picioare stând, citește Psaltirea. Acest ritual se împlinește aici fără niciun fel de pauză, toată vremea, ziua și noaptea, măicuțele schimbându-se din două în două ore. Este o regulă la care Sfântul Serafim de Sarov ținea foarte mult și care n-a fost întreruptă decât în vremea persecuției bolșevice, tot așa cum uitată a fost vremelnic porunca Sfântului Serafim, ca veșnic și fără întrerupere să se ardă o lumânare în Biserica Nașterii Domnului (biserica de sus) și o candelă anume în Biserica Nașterii Născătoarei de Dumnezeu (biserica de jos), impuneri de respectarea cărora, spunea Sfântul, depindea buna păzire și protecție a sfântului lăcaș. Și într-adevăr, mulți ani mai târziu, atunci când candela Maicii Domnului s-a stins din porunca unui ierarh neinspirat, au venit zilele opresiunii sovietice.

N-am știut unde arde lumânarea închinată Domnului Isus Hristos, nici unde este candela Maicii Domnului moștenită de la Sfântul Serafim de Sarov, căci în biserici sunt nenumărate icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiecare cu candela sa. Presupun doar că aceea s-ar afla suspendată la înălțime fie în fața icoanei ”Kazanskaia”, copie a celei originale, adusă de maica Alexandra pe cînd era stareță la Diveevo, fie în fața icoanei făcătoare de minuni ”Umilenie” (și ea prezentată în copie), cea la care, se spune, s-ar fi rugat Preafericitul Serafim toată viața. Mai este acolo un triptic de icoane cu tema Deisis (Mântuitorul cu Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul la dreapta și la stânga Sa), despre care se știe că a fost dăruit bisericii de însuși Sfântul Serafim de Sarov. Și el ar putea fi cinstit cu arderea perpetuă a candelei moștenite de la Sfinția sa.

Mulți ar dori să ia ulei din candele, nădăjduind în calitățile lui harice, dar aceasta este cu neputință, căci nu poți împieta cu astfel de gesturi atmosfera de sfințenie ce domnește pretutindeni. De altfel, nici nu e nevoie, pentru că spre ieșirea din biserica Kazanskaia se află un mic pangar, la care slujesc niște… măicuțe moldovene! Vorbesc și românește, sunt cu totul binevoitoare și bucuroase de întâlnirea cu conaționalii, ajutând cu sfaturi și recomandări. De la ele poți cumpăra ulei sfințit prin ardere în candela Maicii Domnului sau în cea a Sfântului Serafim de Sarov. Bineînțeles că se pot cumpăra și alte lucruri sfințite, în special icoane, tămâie și lumânări. Cei cunoscători și încrezători, pot solicita acolo și câteva firimituri de pământ recoltat de la mormintele maicilor canonizate, ale căror moaște odihnesc în biserică, pământ care s-a dovedit a fi tămăduitor.

Ghida noastră, care se bucura de mare trecere la măicuțele de la Kazanskaia, a căpătat o pungă întreagă cu fragmente din țărâna prelevată de la mormintele monahiilor canonizate, pe care a împărțit-o tuturor pelerinilor noștri. Domnia sa ne-a povestit că de câte ori vine la Diveevo, cumpără pliculețe cu pământ și le duce celor din țară, care în mod explicit le solicită, pentru că mulți s-au convins că sunt cu totul binefăcătoare și tămăduitoare. De obicei, de cu seară, se pune un vârf de cuțit cu acest pământ într-un pahar, se umple cu apă și se lasă până dimineața. După rugăciunile de dimineață, se bea apa, lăsând pământul depus în pahar. Se umple iar cu apă acest pahar, care se consumă în dimineața următoare după același ritual, și așa în fiecare zi. Același pământ poate fi folosit cel puțin o lună sau mai mult, pănă ce se disipează.

Doamna ghidă cunoștea din proprie experiență calitățile binefăcătoare ale acestui nebănuit panaceu: ne-a spus că în casa domniei sale, fiecare membru al familiei consumă un pahar pe zi de apă astfel sfințită și că bolile i-au ocolit de multă vreme sau au fost iute trecătoare. Mai mult, apa s-a dovedit tămăduitoare și în cazul cățelușei sale, care era pe moarte, diagnosticată fiind cu o tumoare canceroasă. Nu mai mânca nimic, bea doar apă. Sperând într-o ultimă încercare de vindecare, doamna a cerut sfatul preotului duhovnic, dacă este îngăduit a da apă sfințită câinelui său spre a fi tămăduit, fără a călca porunca Domnului reprodusă în versetul biblic: ”Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă. ” (Matei 7:1-6.) Și a primit această dezlegare, căci și câinele este opera lui Dumnezeu și trebuie protejat, nu-i așa? Efectul a fost miraculos: în câteva săptămâni tumoarea a dispărut, câinele trăiește și acum!

În ce mă privește, încă nu a venit ceasul să caut eu însămi la puterile tămăduitoare ale pământului luat de la Biserica Kazanskaia, pentru că, minune! , după întoarcerea de la Diveevo, nu m-a mai încercat nicio durere!

În sfârșit, să ne îndreptăm spre nestemata Mănăstirii Diveevo: impunătoarea Catedrală a Sfintei Treimi, a cărei imagine plină de măreție întâmpină călătorul îndată ce iese de sub galeria colopotniței. Exterior, este zugrăvită în culoarea turcoaz, nu este pictată, dar are multe ornamente, conferite prin designul arhitectonic. Are două niveluri, o turlă centrală și alte patru mai mici, amplasate simetric la întretăierea punctelor cardinale.

Accesul se face de obicei prin ușile de bronz frontale din partea de vest a catedralei, dar și prin ușile laterale din nord și sud, mai ales atunci când e mare afluență de pelerini, așa cum a fost și-n acea zi de praznicul Izvorului Tămăduirii. De altfel, acest aflux al credincioșilor, similar ca amploare celui de la Iași în zilele sărbătorii Sfintei Parascheva, nu e o raritate la Diveevo, ci un fapt obișnuit și aproape intrat în cotidian.

Din pricina acestei aglomerații, intrând în catedrală în timpul citirii acatistului Sfântului Serafim de Sarov, n-am putut să contemplu în primă instanță decât partea de sus a bisericii, căci la nivelul ochilor vederea îmi era obturată de mulțimea credincioșilor deja aflați acolo. Înălțând brațele și sfidând interdicțiile, am făcut în mare grabă câteva fotografii cu imensul candelabru și cu iconostasul, rămase încă gătite de la marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Două locuri de închinăciune se cuvin a fi cinstite cu deosebire în Catedrala Sfânta Treime: unul este paraclisul din dreapta naosului, acolo unde este chivotul în care este adăpostită icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ”Umilenie” (Smerita) , cea la care s-a rugat toată viața Sfântul Serafim de Sarov și în fața căreia a și murit (este de fapt o copie și ea făcătoare de minuni a celei originale, care se află, după unele informații, în capela Patriarhului Kiril al Rusiei); celălalt este paraclisul din stânga naosului, unde se află racla cu moaștele Sfântului Serafim de Sarov. În fața altarului, între cele două paraclise, mai sunt și alte relicve sfinte la care credincioșii se pot închina: o altă copie făcătoare de minuni a icoanei Kazanskaia și chivotul cu câteva dintre obiectele personale ale Sfântului Serafim de Sarov.

La inițiativa ghidei și a preotului însoțitor, care au apreciat lungimea mai rezonabilă a cozii din stânga bisericii, cea care ducea spre racla cu moaștele Sfântului Serafim de Sarov, grupul nostru s-a alipit acesteia și a reușit cam în jumătate de oră să se închine la sfintele moaște. Momentul este intens spiritual și nu poate fi descris în cuvinte.

Vreau să spun că toată acea aglomerație de oameni este perfect gestionată de mai mulți bărbați, angajați probabil ai unei firme de securitate (judecând după uniformele pe care le purtau) și care cu autoritatea care nu admite replică, asigurau liniștea și accesul ordonat al închinătorilor la sfintele relicve. Oamenii stăteau disciplinați la coadă în ordinea sosirii, inclusiv cei cu copii mai mici, nu vorbeau între ei și nici nu comentau atunci când străinii, printre care și noi, se foiau ieșind din rând, apoi revenind, vorbind când mai în șoaptă, când ușor mai tare, ori ignorând discret interdicția de a fotografia și filma. Totuși, am surprins pe fețele unora, nu puțini, o expresie vădită de dezaprobare și indignare. Niciodată n-au exprimat-o prin grai, ci doar printr-o privire mustrătoare.

Ne-am alipit apoi cozii din partea dreaptă. Aici afluența era mult mai mare, fiind vorba de fapt de două cozi despărțite de o coloană zidită și un grilaj, dincolo de care grupurile se reuneau formând o singură coadă. Astfel, înaintarea spre icoana Maicii Domnului ”Umilenie” era mult mai anevoioasă și mai lentă. În plus, după criterii neștiute de noi, în acest loc păreau a avea prioritate grupurile organizate de pelerini ruși: însoțiți de câte o monahie de-a locului și cu concursul direct al supraveghetorului, intrau de-a dreptul în fața cozii, fără ca cineva să protesteze. În felul acesta, nu-i de mirare că după mai bine de jumătate de oră de așteptare, grupul nostru se cam destrămase, unii ajunseseră mai în față, alții rămăseseră în urmă, iar eu și vreo alte două colege de călătorie ne aflam abia la jumătatea rândului.

Când a început a doua Sfântă Liturghie a zilei (prima se desfășoară la prima oră a dimineții în biserica Kazanskaia), pelerinajul la cele două locuri de închinăciune a fost stopat și, fără a se desprinde din cozile deja formate, cei prezenți au continuat să participe la sfânta slujbă. Excepție au făcut o parte din credincioșii aflați dincolo de grilajul din paraclisul de pe partea dreaptă, acolo unde mai mulți preoți au continuat să-i spovedească pe cei doritori. Și preotul nostru însoțitor de grup, căruia primisem dezlegare a ne spovedi, se afla la rându-i în acea parte a bisericii, împlinind deja ritualul spovedaniei, după modelul locului, adică fără prea multă intimidate și fără timp mai îndelungat pentru o convorbire duhovnicească între mirean și preotul duhovnic. Mărturisirile erau scurte și se derulau cu repeziciune, încât până la sfârșitul Sfintei Liturghii, cred că jumătate din cei prezenți în biserică apucaseră să se spovedească. Și cred asta, pentru că din cauza mulțimii, ritualul împărtășirii de la finalul slujbei, a durat aproape o oră, în ciuda faptului că mai mulți preoți săvârșeau simultan Taina Sfintei Împărtășanii.

Voind și noi a ne împărtăși cu Sfintele Taine în acea zi, am părăsit coada dinspre icoana ”Umilenie”și ne-am îndreptat cu greu către duhovnicul nostru. A trebuit să trecem printr-o mare de lume și cu toate că nu știam limba și nu puteam explica coerent scopul înaintării noastre forțate spre fruntea cozii de pe acea parte a catedralei, nimeni nu ne-a apostrofat, nici nu s-a uitat urât la noi, ci, înțelegând că suntem străini, cu o bunăvoință neașteptată ne-au făcut culoar de trecere și chiar ne-au ajutat lămurindu-i pe alții să ne facă loc. Mă minunam de-a dreptul de această toleranță, gândind, poate cu păcat, că în bisericile noastre o astfel de întâmplare ar stârni dojeni de genul: Ce te înghesui doamnă? Nu vezi că nu e loc? Vino la timpul potrivit dacă ai ceva anume de făcut!

Și ca să nu ne dezmințim că suntem români, dar și pentru a evita străpungerea din nou a mulțimii, după spovedanie nu ne-am întors la locul din care plecasem, ci am rămas în zona de dincolo de grilaj, unde am urmărit slujba Sfintei Liturghii, atât de frumos acompaniată de corul îngeresc al măicuțelor de la Diveevo. Din acel loc mai erau 3-4 metri până la icoana ”Umilenie” și în cazul în care se relua ritualul închinării, nădăjduiam să fim printre primii care se vor închina. Ceea ce nu s-a întâmplat, pentru că îndată după finalul Sfintei Liturghii a urmat împărtășirea credincioșilor. Ceremonia a fost ușor diferită de cea practicată în bisericile noastre ortodoxe: vreo patru preoți au ieșit din Altar, fiecare purtând câte un potir cu Sfintele Daruri și înșirându-se de-a lungul iconostasului, fiecare i-a împărtășit pe cei ce s-au întâmplat să se afle în zona lor.

Credincioșii ruși nu se împărtășesc ca noi, ținând o lumânare aprinsă în mâna stângă, ci, spunându-și numele, încrucișează mâinile pe piept și înclină capul în semn de smerenie, exact în poziția în care Sfânta Fecioară Maria este înfățișată în icoana ”Umilenie”. Întrucât există un protocol între Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Română, prin care enoriașii de ambele etnii au dreptul să participle la slujbe și să fie împărtășiți în oricare din cele două biserici surori, cu condiția respectării cutumelor locale, și noi ne-am împărtășit după obiceiul credincioșilor ruși, adică fără lumânare și încrucișând mîinile pe piept.

Tot în spiritul tradiției rusești, celor ce s-au împărtășit li se oferă o bucată de anaforă și li se dă să bea un păhărel cu apă caldă. După ce le ingerau, fiecare primea cuvenitele urări de bine din partea celor din jur. Când mi s-au adresat și mie, în primul moment n-am înțeles ce-mi spuneau și eram gata să explic că ”ia inastraneț, ne panimaiu pa ruski” (eu sunt străină, nu înțeleg rusește), dar când am recepționat printre altele cuvântul ”zdarovie” (sănătate), pe care mi-l reaminteam foarte bine din anii de liceu, am realizat că mi se adresau urări de bine și atunci, înclinându-mă ca toți ceilalți am spus cu recunoștință ”spasiba” (mulțumesc).

Ceremonia împărtășirii a decurs în liniște și în deplină ordine, iar bucuria se citea pe fețele tuturor. Pentru mine și pentru colegii mei de călătorie bucuria aceasta era cu atât mai mare cu cât aveam sentimentul că primisem Sfântul Sânge și Trup al Domnului Isus Hristos chiar din mâna Sfântului Serafim de Sarov, sau cel puțin avându-l alături. Și cred că într-adevăr, ”batiușka Serafim” era acolo nevăzut, bucurându-se de bucuria noastră, a tuturor. O asemenea bucurie duhovnicească n-am mai trăit decât atunci când m-am împărtășit în Biserica Nașterii Domnului din Betleem, sub ochii Maicii Domnului Betlemița, tot alături de o comunitate de pelerini ruși, dar purtând flacăra speranței în mâna stângă, o lumânare pe care o mai aprind și azi la marile praznice împărătești.

Dar această bucurie mi-a fost puțin umbrită, pentru că nu am reușit să mă închin și în fața icoanei ”Umilenie”. După încheierea slujbei, supraveghetorii au închis grilajele metalice care ghidau pelerinii către locurile de închinăciune, iar lumea a început să iasă din biserică. Câteva măicuțe s-au ivit de niciunde și au început să deretice și să facă ordine, grăbind enoriașii spre ieșire, așa încât n-am avut de ales decât să părăsim și noi incinta. Ușile au fost închise, iar accesul interzis. Am aflat mai apoi că aceasta este rutina cotidiană în Catedrala Sfintei Treimi, lăcașul fiind astfel pregătit pentru slujbele de seară. Am fi putut reveni după amiaza pentru cuvenita închinăciune, dar având în vedere că programul nostru din acea zi încă nu se sfârșise, la sfatul părintelui însoțitor am amânat acest ritual pentru dimineața zilei următoare.

În fața catedralei, printre credincioșii veniți cu sutele, eu și colega mea de cameră n-am reușit să zărim pe niciunul dintre membrii grupului nostru. Nu era decât ora 11, mai era o oră jumătate până la momentul fixat de ghidă pentru reunirea grupului, așa că am purces la a investiga partea imediat vizibilă din imensul complex monastic. Am început cu Catedrala Schimbarea la Față a Mântuitorului, ale cărei trepte de intrare ne-au condus în pronaosul bisericii, amenajat în întregime ca pangar, dar unul cu produse mai deosebite, mai de calitate, dar și mai scumpe, comparativ cu cele din oferta celor două chioșcuri din fața Catedralei Sfintei Treimi. Accesul în naos era și aici oprit, așa că ne-am așezat și noi la rând ca să cumpărăm câte ceva.

După ce mi-am ușurat portofelul cu vreo trei mii de ruble, am avut neșansa să trăiesc un moment neplăcut, dar peste care am trecut cu îngăduință, nu numai pentru că nu știam rusește și nu aveam cum să port un dialog cinstit, dar mai ales pentru că nu voiam să se stingă în mine bucuria și veselia ce mă inundase după Sfânta Împărtășanie.

Am văzut că vis-à-vis de standul pangarului credincioșii ruși stăteau la rând ca să primească câte o sticluță cu ulei, alta cu apă și după cererea fiecăruia, câte o punguliță cu mai mult sau mai puțin pământ roșu precum o cărămidă fărămițată. Nu aveam habar ce har purtau acele daruri, dar eram conștientă că au puteri binefăcătoare, că altfel nu s-ar fi înghesuit atâta lume să le primească. Ne-am așezat și noi la coadă, iar când ne-a venit rândul peste vreo 10 minute, călugărița care servea, înțelegând că suntem străine, ne-a făcut semn să ne îndepărtăm și în ciuda insistențelor noastre a refuzat să împărtășească și cu noi din darurile pe care le împărțea celorlalți. O tânără care stătea la rând ne-a explicat în engleză că trebuie să cumpărăm mai întâi două sticluțe și o punguliță de la pangar și abia apoi să revenim pentru a primi acele sfințenii, care s-au dovedit a fi ulei sfințit de la candela ce arde deasupra moaștelor Sfântului Serafim de Sarov (de fapt câteva picături adăugate peste uleiul dintr-un chivot de argint, din care, printr-un robinet se umpleau micile recipiente de plastic), agheasmă și pământ de pe Kanafka, drumul din jurul mănăstirii, pe care se spune că-l străbate în fiecare zi însăși Maica Domnului.

Așa că am mai stat o dată la rând la pangar, am cumpărat cele necesare, am revenit la cealaltă coadă și când iarăși ne-a venit rândul, am fost primite cu același refuz, ba și cu o ploaie de cuvinte mânioase (dojeni or fi fost?!) din care n-am priceput nimic. Și cum nu știam ce-ar mai fi de făcut, am renunțat cu totul și ne-am văzut de drum.

Ne-am întors în parcul din incinta mănăstirii, încă decorat pascal cu frumoase ghirlande luminoase și cu imense ouă îmbrăcate în covor de flori sau de beculețe colorate. Am făcut un scurt popas în fața grupului statuar al familiei țarului Nicolae al II-lea, canonizată ca martiră la 4 august 2000. Ultimii romanovi au avut o legătură deosebită cu Mănăstirea Sfântului Serafim de Sarov: au participat la canonizarea Sfântului în 1903 și s-au învrednicit de o minune mijlocită de Părintele Serafim. În familia lui Nicolae nu se născuseră decât patru fete, nefiind astfel binecuvântată cu nașterea unui urmaș la tron. După cum se povestește, în ziua canonizării Sfântului Serafim, împărăteasa Alexandra s-a scăldat în izvorul tămăduitor al sfântului și s-a rugat acolo pentru nașterea unui prunc de sex bărbătesc. Rugăciunea ei s-a împlinit un an mai târziu, când l-a născut pe țareviciul Alexei.

Am hoinărit apoi până la ultima ctitorie a ansamblului monastic, Biserica Buna Vestire, o zidire a zilelor noastre, a cărei construcție nu a fost încă finalizată. Edificiul era îmbrăcat în schele, făcând practic imposibil accesul în apropierea sa. Ne-ar fi plăcut nu atât să purcedem în interior, cât să vedem măcar câteva din vestitele cărămizi din zidire, care sunt însemnate cu numele donatorilor. Biserica a fost construită prin contribuția a mii de ruși, care venind la Diveevo, au cumpărat una sau mai multe cărămizi, le-au ”semnat” și le-au donat lăcașului în vederea folosirii lor la zidirea noii biserici închinate Maicii Domnului. Curând, acele nume vor fi acoperite cu tencuială, dar se vor păstra în veci în cartea vieții, ca nume de ctitori.

Ne-am întors în zona clopotniței în jurul orei 12. Tocmai la momentul potrivit, ca să ne desfătăm de sunetul orologiului plasat în înaltul clopotniței, care marchează sferturile de oră prin intonarea metalică a rugăciunii ”Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pre noi! ” Și pentru că nu zăream niciun cunoscut, ne-am îndreptat spre Biserica Kazanskaia, despre care am povestit mai sus.

În sfârșit, la 12,30 grupul nostru s-a reunit în zona clopotniței. Ne-am îndreptat cu toții spre Casa de oaspeți și Trapeza situată dincolo de poarta de intrare. Unii au mâncat, alții doar s-au primenit în grupul sanitar de la subsolul clădirii. Printre aceștia din urmă m-am numărat și eu, așa încât nu pot da detalii despre calitatea serviciilor și mâncarea oferită la trapeză. Luând în considerare buna impresie ce mi-a făcut-o grupul sanitar, dar și opiniile favorabile ale celor ce s-au desfătat cu prânzul, pot spune totuși că merită a lua masa la trapeza mănăstirii, prețurile fiind modeste, iar mâncarea gustoasă, dar în porții mici. Pentru cei interesați, pot adăuga că mai există o trapeză în incinta ansamblului mănăstiresc, lângă stăreție, la care de asemenea pelerinii pot lua masa.

În jurul orei 14,00 toți eram îmbarcați în autocar. Un drum de doar 10 – 15 minute avea să ne aducă la Izvorul Sfântului Serafim de Sarov, cel de la care mulți dintre noi sperau să se întoarcă dacă nu vindecați, măcar ușurați în durerile și suferințele lor trupești.

În jurul mănăstirii sunt mai multe izvoare considerate tămăduitoare (izvorul Sfântului Serafim de Sarov, izvorul Maicii Domnului de lângă satul Kremenki, izvorul Sfântul Pantelimon, izvorul Sfântului Mihail, izvorul Sfintei Alexandra, prima egumenă a mănăstirii de la Diveevo). Toate au format prin acumulare mici lacuri în care creștinii se cufundă, indiferent de anotimp, cu credința că baia le va aduce vindecare.

Fiind prăznuit în acea zi Izvorul Tămăduirii, sărbătoare închinată Maicii Domnului ca lucrătoare a harului lui Dumnezeu spre tămăduirea credincioșilor, mai toate izvoarele erau asaltate de creștini. Chiar în apropierea casei de oaspeți la care eram găzduiți se afla lacul cu ape tămăduitoare al Sfântului Pantelimon, lângă care s-a construit o biserică din lemn și alte câteva acareturi pentru primirea pelerinilor. Dimineața, pe când treceam prin vecinătatea lui, locul era plin de lume, începuse Sfânta Liturghie în mica biserică și deja câțiva curajoși înnotau în apele lacului.

Noi n-am mers decât la izvorul Sfântului Serafim, numit mai înainte izvorul Teologului, pentru că era străjuit de o icoană a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. La acest izvor a zărit--o Părintele Serafim pe Maica Domnului, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan și tot acolo a primit cuviosul porunci de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu privire la construirea mănăstirii Diveevo. Mai apoi, când sfântul a îndrăznit să-I ceară Maicii Domnului să binecuvânteze apa izvorului cu harul tămăduirii de boli, a primit nu numai răspuns bun la cererea sa, ci și promisiunea că se va da izvorului o binecuvântare mai mare decât cea a apelor de la scăldătoarea Vitezda de la Ierusalim. Și așa a și fost, mulțimi de oameni au primit tămăduire de cele mai diverse boli, doar scăldându-se în apa izvorului sau a lacului acumulat lângă el. Ne-o mărturisesc miile de scrisori și daruri votive trimise mănăstirii Diveevo ca semn de recunoștință al celor ce au fost astfel tămăduiți.

Cu nădejde cu emoție și cu credință am parcurs scurtul drum până la izvor: nădejde că problemele noastre trupești și sufletești, mai mici sau mai mari, vor fi rezolvate cu bine, emoție pentru că urma să ne scăldăm într-o apă cu desăvârșire rece (4 grade, constant, pe tot parcursul anului), credință că nimic rău nu ni se va întâmpla, ci dimpotrivă, vom fi binecuvântați cu vindecarea neputințelor noastre.

Am fost debarcați într-o mică parcare prăfuită, la o depărtare de circa 200 metri de izvorul Sfântului Serafim. În acea zonă se află un mic talcioc cu cinci-șase magazinașe deschise, în care se practică un comerț primitiv, ca în bazarele orientale: mărfurile sunt atârnate peste tot, clientul este atras cu insistență să cumpere îndată ce a îndrăznit să-și arunce privirea pe un produs, tocmeala este motorul tranzacției. Și totuși, toate grupurile de pelerini fac un mic popas acolo, măcar pentru a-și cumpăra o cămașă de pânză albă pentru îmbăiere. Noi am fost tentați și de alte mărfuri, chiar dacă unele dintre ele s-au dovedit a fi de proveniență… chinezească: niște rochii din vâscoză cu imprimeuri foarte drăguțe, lungi și cu glugă, tocmai potrivite mersului la biserică și nu numai; șaluri din cașmir cu model oriental; lumânări roșii, albe sau cafenii, cum nu vezi în România și de o calitate excepțională, pentru că nu fumegă și nu curg la topire; recipiente din plastic de diferite capacități pentru transportul apei ce urma să o luăm de la izvorul Sfântului Serafim.

Am ajuns și la izvor. Zona este frumos amenajată, iar auriul lemnului din care au fost confecționate podețele, bisericuța cu hramul Sfântului Serafim de Sarov și cabinele de îmbăiere, vorbesc despre o lucrare a lor de dată recentă. Bineînțeles că era lume multă și cozi lungi la cele șase cabine de îmbăiere. Ne-am așezat și noi cum se cuvenea, la rând, de-a valma printre femeile rusoaice. Pentru bărbați erau rezervate primele două cabine, dar acolo coada era mult mai mică, pentru că aceștia, în mare majoritate, preferau să evite coada, scăldându-se direct de pe malul lacului. Poate de aceea părintele nostru însoțitor a fost primul din grup care s-a scăldat în lac. A ieșit din cabină cu ochii strălucind de fericire, mărturisindu-ne că baia este cu adevărat binecuvântată, trupul parcă a întinerit.

Cabinele nu sunt prea încăpătoare. Fiecare dintre ele acoperă o platformă de lemn în formă de patrulater, cu laturile cam de 2,5/2 metri, plasată deasupra apei și în care s-a practicat un decupaj de 1/1 metri, prin care coboară direct în apă o scară cu trepte și balustrade metalice.

În mod obișnuit, în cabină încap doar două persoane, dar noi, vrând să fim mai operative și să câștigăm timp, am intrat câte patru. Astfel, spațiul fiind extrem de mic, a fost foarte greu să ne dezechipăm cu totul, să îmbrăcăm cămașile albe nemaipurtate vreodată (eu totuși mi-am îngăduit a folosi aceeași cămașă cu care m-am scăldat în Iordan) și după ce ne-am îmbăiat, să ne ștergem și să ne reechipăm ținând departe cămășile și prosoapele ude. Dar cu răbdare și cu înțelegere totul a decurs firesc, iar apele lacului ne-au primit pe rând cu mare dragoste!

Și totuși, îmbăierea nu se face la întâmplare, ci după un anumit ritual, pe care ni l-a dezvăluit ghida noastră, școlită de mulți ani la pravila de învățătură a măicuțelor de la Diveevo: înainte de a intra în apă, este bine să spui fie și în gând câte o rugăciune după priceperea ta, una către Maica Domnului și una către Sfântul Serafim de Sarov, cerând ce voiești, dar și mulțumind. Apoi se coboară în apă pe treptele scării, cu spatele spre lac și ținându-te de balustrade. Primul contact cu apa sloi de rece este într-adevăr neplăcut. Dar pe măsură ce cobori treprele scării și apa te cuprinde tot mai mult, foarte repede te obișnuiești cu răceala ei. Când ai ajuns pe ultima treaptă, îți faci semnul crucii zicând ”Doamne, miluiește-mă pe mine păcătosul” și, ținându-ți respirația, la fel de repede te scufunzi cu totul în apă, inclusiv cu capul. Faci asta de trei ori la rând. Este util să-ți protejezi cu degetele urechile și nasul ca să nu-ți intre apă în ele, căci altfel vei avea o neplăcută senzație acustică. La ieșirea din apă, nu uita să mulțumești din nou Maicii Domnului și Sfântului Serafim pentru binecuvântatele lor daruri.

Baia este cu adevărat miraculoasă: îndată ce am ieșit din apă, senzația de bine și de confort mi-a monopolizat simțurile. Atâta bucurie și satisfacție îmi inundase sufletul încât mă simțeam capabilă să zbor! Mă simțeam cu adevărat vie și puternică și cu tot simțul măsurii, pot spune că niciodată nu mi-a fost mai bine ca în acea după-amiază de la Diveevo: mi-a trecut durerea articulară pe care o adusesem de acasă, mi s-au dezmorțit picioarele suferinde de îndelungata ședere în picioare din acea zi și tot trupul meu parcă a înflorit. Acea minunată senzație, dublată de bucuria împărtășirii cu Sfintele Taine ale lui Hristos, m-a copleșit atât de mult, încât am simțit-o multe zile după aceea, iar azi, doar vorbind despre acel moment al completei bucurii, mă îndulcesc de amintirea ei și-mi doresc s-o mai retrăiesc măcar o dată.

Și ceilalți au mărturisit aceleași minunate senzații, dar două dintre tovarășele noastre, ambele trecute de 65 ani, cu deosebire au primit darul vindecării. Una dintre ele venise de la Cluj, singură, fără însoțitor, așa cum s-ar fi cuvenit pentru ajutorarea neputinței sale. Nu știu de ce boală suferea, dar știu că nu putea să stea mult timp în picioare. Din această cauză, călătorea mai mult într-un cărucior ortopedic, pe care îl manipula cu propriile mâini. Totuși, părea să aibă nevoie de ajutor doar când era să urce sau să coboare din autocar sau pe alte scări. Și cealaltă doamnă avea probleme de locomoție, mergând tot timpul în niște galoși cu fermoarele desfăcute și târșâindu-și pașii ca un robot. Practic, nu prea putea să-și îndoiască picioarele pentru a păși, iar când era nevoie să urce trepte, fără excepție trebuia sprijinită de cineva. Ambele persoane veniseră la Diveevo cu nădejdea vindecării, dar când a fost să intre în apă, amândouă s-au codit dintr-o întemeiată teamă: oare puteau îndura contactul cu o apă extrem de rece, a cărei temperatură era atât de aproape de cea de îngheț? Ei bine, doamna ghidă și organizatoarea grupului din Pitești au încercat să le convingă că nimeni nu a murit și nici nu s-a îmbolnăvit făcând baie în acel lac, ba mai mult, dacă aveau credință adevărată, aveau și șansa vindecăriii. Au intrat împreună în cabină și le-au ajutat să se îmbăieze. La ieșire, în afară de postura plină de vioiciune, nimic nu părea să le fi ameliorat starea sănătății, dar a doua zi, cu toții am remarcat schimbarea în bine: doamna de la Cluj putea să urce singură pe trepte și să meargă timp mai îndelungat fără ajutorul căruțului, doamna de la Pitești începuse să meargă normal, fără a-și mai târșâi picioarele. Era cu adevărat o minune și când vezi așa ceva e cu neputință să nu-ți aduci aminte de cuvintele Mântuitorului adresate slăbănogului vindecat la scăldătoarea Vitezda: ”Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ție ceva mai rău. ” Cu alte cuvinte, să nu uităm că bolile sunt plata păcatelor noastre!

Cu capul înfășurat în prosop am pornit mai apoi să iau apă tămăduitoare de la izvorul Sfântului Serafim, captat câțiva metri mai sus de malul lacului. Lume multă și acolo, dar mai multă operativitate în gestionarea situației: mai mulți bărbați colectau pe rând apa în găleți, de unde fiecare se servea după dorință. Am umplut și eu în pet de un litru jumătate, cu gândul să-l duc celor de acasă. Dar cum bagajul meu se îngrășase între timp din cauza cumpărăturilor și chiar dacă nu atingea greutatea maximă admisă de compania de zbor, oricum nu mai avea nici rezerve de volum, iar apa n-o puteam transporta în bagajul de mână, am băut-o pe parcursul următoarelor zile, ca și pe cea de la alte izvoare binefăcătoare, reușind astfel să nu mai fac nici cheltuieli cu achiziția de apă potabilă.

Ne-am reunit iarăși la autocar și am pornit cu toții spre casa noastră de oaspeți, pentru a ne schimba de hainele ude. A fost un adevărat asediu asupra celor două toalete, care cu greu au făcut față celor 53 de nerăbdători pelerini, dar bucuria acelei zile ne-a făcut să trecem cu bunăvoință peste orice neajuns.

La ora 18,30 ne-am ocupat iarăși locurile în autocar și ne-am întors la mănăstire, căci la ora 20 urma să participăm la procesiunea care se face zi de zi pe Kanafka - drumul, sau mai bine zis aleea dublată de un șanț exterior, care înconjoară spațiul vechii mănăstiri, după porunca dată Sfântului Serafim de însăși Fecioara Maria. El a povestit fiicelor sale duhovnicești că acest drum este binecuvântat prin trecerea zilnică pe el a Maicii lui Dumnezeu și că atâta vreme cât va exista, mănăstirea va fi ferită de catastrofe și rele întâmplări, iar cei ce se vor ruga acolo cu inima curată, vor primi răspuns bun la cererile lor. Mai mult, s-a păstrat credința inspirată tot de cuvintele Sfântului Serafim, cum că în ziua Sfârșitului lumii, cei ce vor fi prinsi în interiorul perimetrului înconjurat de șanțul Kanafkăi, vor fi salvați de moartea năpraznică.

Kanafka are o vechime de aproape 200 de ani. Șanțul a fost săpat de măicuțele de la Diveevo timp de trei ani, exact după dimensiunile poruncite de Maica Domnului, Sfântului Serafim: lungime de aproximativ 800 metri, adâncime și lărgime cam de 1 metru jumătate. Azi, șanțul este consolidat cu traverse metalice, iar pământul care a fost excavat a supraînălțat drumul Maicii Domnului pe interior și a fost amenajat ca o alee frumos pavată, mărginită pe ambele laturi și pe toată lungimea de garduri din fier forjat.

Procesiunea Drumul Maicii Domnului are loc în fiecare seară, indiferent de anotimp sau de vremea de afară, totdeauna în același sens, niciodată cu întoarcere, punctul de pornire și cel de sosise fiind bine semnalizate pe indicatoare. Drumul este străbătut de alaiul monahiilor purtând icoana Maicii Domnului, urmat de credincioșii care doresc să se alăture convoiului întru cinstirea Maicii lui Dumnezeu și cu speranța împlinirii cererilor lor. Bineînțeles că drumul poate fi parcurs și în afara procesiunii monahale, în orice moment al zilei. Singura condiție este ca cei ce străbat acest drum de la un capăt la altul, să împlinească în întregime canonul de rugăciune Bogorodicinaia, care impune rostirea de 150 de ori, în gând sau cu voce șoptită, a rugăciunii: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-Te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”, urmată după fiecare 10 astfel de invocări, de o rugăciune personală, după trebuințele fiecăruia.

Începuse să se întunece când am pornit și noi la drum. Fără măicuțe, căci într-un târziu, pe când le așteptam, am aflat că procesiunea lor avusese deja loc în timp ce noi ne aflam la izvorul Sfântului Serafim, programul normal schimbându-se datorită obligațiilor ritualice legate de praznicului Izvorul Tămăduirii.

Din cauza întunericului, de-a lungul drumului n-am văzut mai nimic din ce era în jurul nostru, chiar dacă aleea este iluminată. Și poate așa a fost mai bine, căci vrând – nevrând ne-am putut concentra pe rugăciune. Tehnica zilelor noastre s-a dovedit a fi foarte utilă, pentru că în întunericul ce se lăsase, cei ce nu cunoșteau rugăciunile pe de rost, au putut să se folosească de telefoanele mobile. Mersul pe Kanafka trebuie să fie agale, dar ritmic, astfel încât să sfârșești canonul de rugăciune chiar când ajungi la capăt. Acolo este o cruce mare de piatră la care toți se închină în semn de mulțumire și o mică fântână circulară străjuită de trei îngeri de granit. Lângă gardul Kanafkăi este delimitată o mică zonă din care credincioșii recoltează pământ, sfințit zice-se de pașii Maicii Domnului și ai Sfântului Serafim. Și se mai zice că acel pământ, presărat sau pus în punguțe în colțurile casei, este un bun păzitor și apărător al tuturor trăitorilor din acel cămin.

Așa s-a sfârșit ziua cea mai plină de bucurii din pelerinajul nostru. Ne-am întors la cazare și după ce ne-am împachetat bagajele, ne-am culcat îndată, căci mulți voiau să revină la mănăstire cât mai de dimineață, pentru a fi pregătiți de plecarea anunțată pentru ora 10 a zilei următoare.

Printre ei mă aflam și eu, dar și colega de cameră. Voiam să ne mai închinăm o dată la moaștele Sfântului Serafim și să-i mulțumim pentru bucuriile cu care încununase râvna noastră de a-l cinsti chiar la el acasă. Dar mai mult ca orice, voiam să sărutăm icoana făcătoare de minuni Umilenie, a cărei închinare o ratasem în ziua precedentă.

Ei bine, multe piedici mi s-au ridicat în cale în acea dimineață. În primul rând, ne-am trezit fără voie cu jumătate de oră mai târziu decât ne programasem. Am plecat spre mănăstire abia la ora 7 și, deși mai făcusem de două ori drumul pe jos până la mănăstire, iar traseul nu era cine știe ce de complicat, deși clopotnița vizibilă din orice punct ne era un reper sigur către care să ne îndreptăm, am reușit să ne rătăcim pe nenumăratele ulițe cu izbe în diverse culori (da, după înfățișare, Diveevo e o așezare rurală săracă, nicidecum un oraș) și am ajuns la mănăstire pe la 7 jumătate. În catedrală era la fel de multă aglomerație și nu mai aveam nicio speranță că voi duce la bun sfârșit cele ce-mi propusesem. Stând așa la rând, cu cât se apropia ora 8,00 (ora începerii Sfintei Liturghii, când după experiența zilei trecute, închinarea la sfintele relicve era oprită), cu atât simțeam că îmi pune cineva piedică să ajung la icoana Maicii Domnului. Și cine putea fi, decât însăși Preasfânta Fecioară Maria! Oare o supărasem cu ceva fără să-mi dau seama? Și atunci am început să mă rog în gând pentru iertarea presupusei mele greșeli, sfârșindu-mi rugăciunea cu buna împăcare de sine: ”Maica Domnului, voiesc din inimă să-ți sărut icoana, dar facă-se voia ta și nu a mea, după bună plăcerea ta. ”. Ei bine, îndată lucrurile au început să se schimbe în bine: Sfânta Liturghie a început abia la 9, iar în acel răstimp de numai o oră, printr-o înlănțuire de întâmplări favorabile mie, am reușit să mă închin și la icoana făcătoare de minuni, dar și la racla cu moaștele Sfântului Serafim de Sarov. Ba chiar renunțând la slujba Sfintei Liturghii am făcut încă o dată Drumul Maicii Domnului, reușind astfel să descopăr puțin și fața nevăzută în seara trecută a complexului mănăstiresc, care se întinde și dincolo de șanțul Kanafkăi.

Ultimul dar din partea Sfântului Serafim de Sarov l-am primit în aeroport, la întoarcere, unde părintele nostru însoțitor ne-a împărțit fiecăruia câte o bucată de prescură din cele căpătate la Diveevo, după tradiția păstrată de la părintele Serafim, care nu lăsa niciun pelerin ce venea la el sau pe care îl întâlnea din întâmplare, fără să-i dăruiască un pesmet, pe care îl însemna în formă de cruce cu ulei din candela sa.

Ei bine, am scris atâta, încât poate mulți se vor plictisi de această lectură prea lungă. Dar am scris cu sufletul și cu credința că relatarea mea va fi îndemn pentru mulți spre a călători căutându-l pe Dumnezeu ca Ziditor și pe Sfinții Săi ca vrednici solitori și ajutători pentru noi. Și dacă nu este și nu va fi așa, mă mâhnesc dându-i dreptate Sfântului Serafim de Sarov, care spunea: ”Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unui grup de oameni, nu trebuie să vorbești despre lucrurile sufletești, mai ales dacă între ei nu observi nicio dorință de a asculta asemenea lucruri ”.

Cu toate astea, pentru cei interesați mai în amănunt de istoria trecută și contemporană a Mănăstirii de la Diveevo, recomand documentarul de la adresa: youtube. Sigur vă va plăcea!

Citește și CONTINUAREA aici

---
Trimis de mariana.olaru in 02.09.19 14:49:58
Validat / Publicat: 02.09.19 19:51:11
VIZUALIZĂRI: 890INFO ADIȚIONALE
  • Nu a fost singura vizită/vacanţă în RUSIA.
SESIZEAZĂ
greșeală / conținut, limbaj
Adn. FAVORIT
5 ecouri scrise, până acum, la acest articol

NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (mariana.olaru); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo sau ale administratorilor.
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.

Puteți VOTA acest articol: voturi de valoare mărită

PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 55200 PMA (din 42 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.

ECOURI la acest articol

5 ecouri scrise, până acum

webmasterX [02.09.19 19:50:19] »

Mutat în rubrica "Mănăstirea Sf. Serafim de Sarov [Diveevo], [ALTE ZONE]" (nou-creată pe sait)

webmaster [02.09.19 20:10:30] »

Articol selectat ca fiind „de interes editorial crescut

— (1) la momentul publicării, nu existau impresii recente în rubrica curentă;

— (2) depășește pragul minim calitativ & cantitativ impus unei astfel de selecții.

Voturile FB/FU, B/U sunt de valori semnificativ mai mari.

(Eventualele voturi exprimate anterior selecţiei au fost «convertite» în unele de 1300 PMA, respectiv 600 PMA)

Yolanda [03.09.19 08:23:38] »

@mariana. olaru: E greu sa scrii un comentariu la un asa review. Pe lânga rabdarea de a citi cu atentie, procesarea acestui tip de informatii necesita o stare anume, o deschidere a sufletului pentru a primi ceea ce ne daruiesti: o experienta deosebita într-un spatiu spiritual de exceptie!

mariana.olaru [03.09.19 13:59:06] »

@Yolanda:

Dragă Yolanda, din punctul meu de vedere ai perfectă dreptate în tot ceea ce afirmi în cuprinsul ecoului tău! Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase și-ți doresc să ai mereu inima deschisă și multă înțelegere asupra tuturor, a celor care trăiesc, simt și gândesc la fel ca tine, dar și a celor ale căror preocupări și năzuințe nu rezonează cu ale tale! .

webmaster [03.09.19 15:02:12] »

Cu scuze pentru întârziere

Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu).

Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

ROG REȚINEȚI:
  • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul articolului (review-ului) de mai sus
  • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine linkul ADAUGĂ IMPRESII NOI
  • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
    (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
2 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
mariana.olaru, Yolanda

    SOCIALs
Alătură-te comunității noastre

AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

[C] Copyright 2008-2020 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
AmFostAcolo® este marcă înregistrată
pagină generată în 0.141027927399 sec
ecranul dvs: 1 x 1