La Paris, în Motparnasee, în căutarea Sărutului lui Brâncuși.

TIPĂREȘTE

Cu gândul că se apropie ziua de 19 februarie, când marele nostru C-tin Brâncuși ar fi împlinit 143 ani, aș vrea să inserez câteva impresii din Parisul cutreierat de mine, în 2013 și 2014. Atunci am ținut morțiș să ajung la mausoleul familiei Bibescu, la locul de veci al lui George Enescu și cel de veșnică odihnă al sculptorului C-tin Brâncuși. Punct ochi, punct lovit!

În anul 2012 în Pere Lachaise am găsit destul de ușor piatra tombală a marelui Enescu, chiar nesperat de ușor. Așa cum în Florența fiind, căutam în Grădina Boboli străbunii noștri daci, pe care i-am reperat ușor tocmai datorită lor, care, simțindu-ne prezența în parc, ne-au călăuzit pașii telepatic spre ei, așa și în Pere Lachaise am găsit ușor locul de veci al marelui compozitor, aș zice, de ce nu, prin acordurile Rapsodiei sale, percepute doar de subconștientul nostru. Aiureală sau nu, important e, că am găsit repede ceea ce căutam.

Mai greu a fost cu Bibescu Vodă, care s-a cam lăsat căutat. Poate chiar nepoata sa Anna de Noailles, aflată și ea acolo, cu el, ne-a fost împotrivă, așa cum a fost și-n viața pământeană, de nu-și recunoștea originea română.

Nici în Cimitirul Montparnasse, în căutarea lui Brâncuși nu a fost prea ușor. De găsit, l-am găsit repede, dar unde să fie Sărutul? După ciorovăieli și dispute între noi, că e, că nu e, ne-am apucat de treabă și am făcut ordine pe mormântul său. Era în august și frunzele acopereau scrisul: Constantin Brâncuși 1876-1957/ Alexandre Istrati 1915-1991/ Natalie Dumitresco 1915-1997. Derută totală. Ce-i cu ăștia, aici? Dau telefon în țară cuiva care l-e știe pe toate. Da, sunt doi pictori, care l-au îngrijit până la moarte Am lăsat o bucățică din tricolor. A fost cred, cel mai frumos dar!

În anul următor, după o mai temeinică documentare, am pornit iar la Paris, în Cimitirul Montparnasse, în căutarea lucrării sale, Sărutul. Și dacă tot am venit, l-am salutat din nou pe autorul minunatelor lucrări Cap de copil, Cumințenia pământului, Muza adormită, Domnișoara Pogany, Măiastra, Rugăciunea sau Cocoșul. Și iarăși i-am făcut ordine și curățenie și pe ornamentul-coroniță pentru aprins lumina i-am oferit o bucățică din tricolor!

Portarul ne-a explicat apoi, cu degetele pe buze, că baiserul se află în altă aripă a cimitirului. Ne-a explicat unde anume și am pornit per-pedes, în grabă, în căutarea lui! Cu ajutorul unei familii de francezi, cărora le-am explicat ce căutăm și care nu știau de lucrare, ci numai de autor, am zărit conturul Sărutului, într-o margine, într-un colț îndepărtat, lângă un zid al cimitirului, loc destinat pe atunci, criminalilor și sinucigașilor.

Ne-am apropiat cu emoție și ne-am bucurat că am găsit una din operele de tinerețe ale lui Brâncuși. Lucrarea Sărutul străjuie mormântul tinerei rusoaice Tanioșka Rakevskaia, iubita doctorului Solomon Marbe, de origine român și bun amic cu Brâncuși. Numele fetei se deslușește greu, literele chirilice sunt ilizibile, chiar deteriorate și mușchiul crescut pe ele.

Taniușka, de familie nobilă, studentă la Paris, purtând sarcină s-a sinucis la vârsta de 23 ani. Aflând că familia vrea să-i facă un bust, doctorul l-a rugat pe Brâncuși să realizeze un monument pentru mormântul ei. Și l-a executat dintr-un singur bloc de piatră, o variantă a Sărutului din 1907, de trei ori mai înaltă, ce înfățișează îmbrățișarea eternă a două ființe, dincolo de moarte. Lucrarea a fost pusă pe mormântul Taniușkăi pe când Brâncuși avea 33 ani. Vârsta lui Christos. Atunci nici nu gândea că și locul său de veșnică odihnă, avea să fie tot aici, în Montparnasse, cu Sărutul Taniușkăi și nu în Hobița lui, acolo unde și-ar fi dorit.

Am admirat și am mângâiat singura lucrare brâncușiană, aflată în spațiu deschis, în afara țării. Am privit fotografia Taniușkăi. Frumoasă, enigmatică, cu ochii limpezi, am curățat-o de praf, am eliberat-o de plantele crescute în jur, am făcut ordine, am făcut fotografii, ca apoi să observăm o cameră (acum am înțeles că sunt trei) montată special pentru supravegherea permanentă a lucrării.

Sărutul stă de mai bine de 100 ani sub cerul liber. Nimănui nu i-a atras atenția, până când operele lui Brâncuși au căpătat valoare mondială. Acum este obiect de dispută între statul francez și moștenitorii Taniușkăi.

Urmăresc din 2002 această lucrare şi am observat că de la an la an se deteriorează, în sensul că pică efectiv bucăţi din ea. În zona muchiilor este friabilă, deja este erodată. Dacă atingi cu degetul uşor, pică granule din rocă peste tot şi mai ales în partea superioară. Pe ea au crescut chiar şi muşchi, iar radicelele distrug piatra şi menţin flora microbiană. Mai mult decât atât, am aflat de la cel care se ocupă de paza cimitirului că, din septembrie anul trecut, au apărut nişte zgârieturi care se pare că sunt legate de procesul care se află pe rol între moştenitorii lucrării, adică familia Rachevski, şi moştenitorii cesiunii. E de presupus că moştenitorii cesiunii sunt chiar reprezentanţii Primăriei din Paris, a spus Sorin Lory Buliga, directorul Centrului de Artă "Constantin Brâncuşi" din Târgu-Jiu.

E regretabil că a fost vandalizată și se pare, chiar de moștenitorii Taniușkăi.

Da, am văzut zgârieturile. Sunt profunde, vizibile și dureroase, adânc srijelate în sufletul marelui artist.

Cimitirul Montparnasse poate fi considerat un muzeu în aer liber, unde nu se plătește bilet de intrare și unde fotografiatul nu este interzis.

Parisul dispune de mult prea multe atracții de orice fel și pe toate gusturile, dar un strop din timpul și sufletul nostru de români, merită acordat celui care a dus departe faima elementului tradițional românesc.

---

VIZUALIZĂRI: 1065 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI