Vacanţă în Insula primăverii veşnice

TIPĂREȘTE

Primul contact cu substantivul propriu “Madeira” l-am avut copil fiind şi citind în cărţi despre vinul adus în butoaie pe corăbii către Europa. Încă de atunci mi-l imaginam ca ceva scump, sortit doar celor avuţi pentru a-şi ostoi setea şi bucura papilele gustative cu licoarea pe care în permanenţă mi-o închipuisem a fi maronie. Nu mă întrebaţi de unde această idee sădită în mintea mea, dar odată ajuns pe Insula Primăverii Veşnice am dorit să gust lăudatul lichid şi, ei da! , din sticla s-a revărsat taman acea culoare a vinului. Iar de gust, nu am ce spune... Ceva deosebit, diferit de ce băusem pânâ la momentul respectiv în materie de zeamă de struguri.

Aveam ulterior să aflu că aroma specifică vinurilor produse aici este dată de adăugarea de brandy şi de temperatura extrem de mare la care este expus în procesul de vinificare, încălzirea fiind realizată cu serpentine prin care circulă apă la temperaturi cuprinse între 45 – 50 grade Celsius timp de 3 luni, după care se expun la diferite niveluri de oxidare.

În trecut, brandy se adăuga pentru a fi menţinută calitatea vinului pe parcursul transportului acestuia pe mare. Chiar dacă în zilele noastre durata traversării oceanului pentru ca butelcile să ajungă pe continent a scăzut simţitor, reţeta fabricării vinului pe insulă s-a păstrat, iar, în consecinţă, nivelul de alcool al acestora este mai ridicat decât al altor licori bahice.

Pe perioada şederii am gustat mai multe sortimente de vinuri locale. Spre norocul nostru, perioada anului a coincis cu tot felul de promoţii în magazine, drept pentru care am avut şansa să gustăm licori de calitate achiziţionate cu discounturi şi de 60%. Însă nu ne-am atins de cel mai scump vin de Madeira pe care l-am văzut pe rafturi: 1.450 euro sticla!! Nu era la nu ştiu ce casă de licitaţii sau la vreun restaurant cu nşpe stele Michellin, ci la prăvălie...

Alte momente care au contribuit la lustruirea mecanismelor de memorare ale creierului în sertăraşul Madeira le-au reprezentat publicitatea din jurul lui Cristiano Ronaldo, depre care toată lumea - dar mai ales fetele - ştiu că chinul travaliului mamei acestuia a luat sfârşit în maternitatea din Funchal precum şi mai recentele oferte ale agenţiilor de turism din ţara noastră.

Ţin să menţionez din capul locului şi al articolului că ar fi bine să vă documentaţi înainte de vă da banii pentru sejururi aici. Dacă sunteţi persoane comode şi preferaţi să staţi toată ziua la piscina hotelului, relatările depre frumuseţea insulei nu vă au ca destinatar. În schimb, amatorilor de plimbări în natură un sejur aici le va da ocazia distribuirii ca personaje în derularea unui vis la capătul căruia te trezeşti mai fericit şi mai bogat sufleteşte, mulţumit că ţi-a fost hărăzit să calci pe aceste meleaguri.

Sincer, la 11 luni distanţă de când am părăsit-o, încă nu pot să cred că mi-a întrecut într-un asemenea hal aşteptările avute înainte de a o vizita! Iar cu mâna pe inimă vă mărturisesc că ne-am dus pregătitţi pentru altceva.

În dimineaţa primei zile insulare ne trezim cu gândul de a părăsi cât mai repede locaţia de cazare. Întrucât aveam de petrecum doar câteva ore în Funchal – de la miezul nopţii şi până dimineaţa la ora 9 -, ne-am făcut planurile de aşa natură încât să avem cazare în apropierea unei staţii de Aerobus şi la un preţ cât mai convenabil. Ne-am cam fript în privinţa acesteia, alegând o hospederie nu prea curată şi cu un mic dejun slab calitativ. Singurul aspect pozitiv demn a fi menţionat – minunata privelişte a castelului profilată pe geam, odată ce ai avut curajul să tragi dimineaţa soioasele draperii.

La o trecere în revistă, prima noapte ar cam fi singura incovenienţă madeireză.

Sfatul meu e să fiţi cu băgare de seamă când alegeţi cazarea şi să vă documentaţi bine în privinţa acestor hospederii, un fel de pensiuni locale.

La ora 10 aveam rezervare pentru ridicarea autoturismului închiriat. Drumul de la cazare până la centrul de închirieri îl facem pe jos, pe principala aleea a oraşului, Estrada Monumental, prilej de a lua un prim contact cu aerul oceanului, cu vasele de croazieră aflate în port şi cu sumedenia de hoteluri de lux construite în buza Atlanticului.

Cu mulţumiri că apelasem la serviciile lor pe ruta Lisabona – Funchal şi retur, easyJet ne-a trimis un link al partenerului său Europcar de pe care am putut rezerva închirierea auto la un preţ neverosimil: 8,5 euro/zi pentru un Renault Clio model 2016. La Mediaş nu iau pe o zi maşina cu tariful plătit aici pentru trei zile!

Iniţial programasem vizitarea insulei în a doua parte a şederii iar debutul să fie rezervat acomodării cu capitala şi împrejurimile ei. Numai că, la o mai adâncă explorare a activităţilor şi evenimentelor care se petrec pe insulă, aflu că anual în ultima duminică a lunii ianuarie are loc pe traseul amenajat pe străzile de aici Maratona do Funchal, motiv pentru care reconfigurez planificarea şi plecăm în explorarea insulei de cum mijim ochişorii a doua zi dimineaţa, deoarece doream să asistăm la eforturile considerabile ale atleţilor.

Ca o derogare de la program, în 2019 obositoarea întrecere se va desfăşura în 20 ianuarie.

Cele trei zile cu maşina urmau a ne duce într-un tur al insulei cu plecare spre vest, cazare în nord, continuare către est şi revenire la Funchal (primele 2 zile) iar a treia programată pentru urcarea pe Pico Ruivo şi Pico do Arieiro, vârfurile montane 1 şi 3 de pe insulă.

Există şi varianta de a explora insula cu autobuzele transportului în comun, însă este mai avantajos să închiriezi maşină.

Odată preluat Clio, îl scoatem din garaj pe excelentele străzi locale şi şosele, principala destinaţie a zilei fiind Levada 25 Fontes şi Cascada Risco.

Nici nu plecăm bine şi GPS-ul ne joacă unele feste, astfel încât ajungem în Camara de Lobos, trecem de ea şi nu o luăm în direcţia care trebuia ci spre Cabo Girao.

Acum, dacă tot e în apropiere această platformă cu un plasament extraordinar deasupra apelor, urcăm până la ea cu vreo trei zile mai devreme decât anticipasem să venim aici cu bicicleta.

Ai parte de o splendidă privelişte spre Funchal şi ocean, ai ocazia să iei ca amintire fotografii cu un cadru natural atrăgător, noi surprinzând razele soarelui cum plonjează printre nori spre apa lină a Atlanticului şi peretele abrupt de piatră brună a muntelui care se ridică din aceste ape.

Gândim că nu degeaba s-a pozat aici pe 31 decembrie Cristiano cu cele 5 Baloane de Aur din vitrina sa, dată fiind frumuseţea cadrului natural.

N-am avut nici măcar baloane de săpun cu noi, însă vă arătăm şi vouă unele fotografii...

Porniţi mai departe, încălecăm la deal nişte coclauri pentru a ajunge la VR 1 (Via Rapida 1), autostrada dată în folosinţă în aprilie 2017.

Cum or putut oamenii ăştia construi aşa minunăţii de drumuri date fiind condiţiile geografice? O grămadă de viaducte, tuneluri de nu le poţi număra – unele lungi de peste 2,5 km din care ieşi doar pentru a coborî către o staţiune sau plajă ori urca pe un drum neted ca şi cureaua spre vreun sat cocoţat pe munte după care intri iarăşi cu maşina prin măruntaiele muntelui protejat de centura de beton a altui tunel.

Mirarea creşte şi mai mult dacă stai să te gândeşti că sunt construite pe o insulă aflată la sute de kilometri în larg...

Iar dacă vă mai fac cunoscut celor care încă n-aţi fost pe acolo că deasupra autostrăzii este construită cale de 900 de metri prelungirea pistei de aterizare a aeroportului, ce mai spuneţi?

Dat fiind gradul de periculozitate al aeroportului, autorităţile aeronautice internaţionale au obligat statul portughez să identifice măsuri pentru ameliorarea condiţiilor de siguranţă. Condiţiile meteo nu se află la îndemâna omului a fi controlate, astfel încât nu le-a mai rămas decât prelungirea pistei de aterizare. Înspre vest, până la valurile apei nu sunt prea multe zeci de metri, aşa că singura alternativă viabilă a rămas prelungirea peste nişte piloni înfipţi în ţărmul oceanului şi peste VR1.

Scuze de deviere!

În continuarea drumului trecem de Ribeira Brava, de unde o luăm spre Ponta do Sol şi căutăm a ajunge la Rabacal. Degeaba dăm noi pe 2 GPS-uri locaţia asta, că e de negăsit. Vom afla mai târziu, urmând calea trasată de alte maşini cu turişti care trec pe lângă noi, că, de fapt, Rabacal nu e o localitate ci doar o cabană cu un restaurant, punct de plecare spre Levada 25 Fontes.

Amatori sau nu de plimbări per pedes, veţi fi nevoiţi să lăsaţi maşina în parcarea gratuită şi să o luaţi cătinel – sau care cum poate – cale de 2,5 km spre cea mai cunoscută levadă de pe aceste plaiuri. Tot de aici se pleacă şi spre Levada do Risco, metrajul avut de parcurs cifrându-se potrivit indicatoarelor la 1.800.

Drumul în sine îţi desfată picioarele şi alte câteva simţuri. Asta pe partea de dus, că e la vale. Returul e mai anevoios şi mulţi vor mustăci şi se vor uita în sus spre cât mai au de îndurat până la izbăvitoarea bariera albă care vesteşte apropierea parcării...

Noi am avut parte de o vreme ploioasă. Dar atât de sănătoasă dacă eşti optimist şi iei partea bună a ploii, respectiv ionii negativi care se lasă inspiraţi în voie de nările tale.

Ploaie şi verde crud. Prima cade de sus, al doilea te împresoară de peste tot, ambele fâcăndu-ţi un marcaj permanent, strâns dar deloc sâcâitor.

Prin levadă – la noi numită şanţ – apa este foarte limpede şi cred că biochimiştii nu au de ce să te apostrofeze că îţi rişti sănătatea dacă îndrăzneşti să furi vreo duşcă din lichidul vital transportat încă din vremuri străvechi prin intermediul acestor amenajări la care au avut serios de muncă înaintaşii localnici.

Tot mergând şi însoţind curgerea lină a apei ai ocazia să îţi desfeţi imaginea vizuală cu o cascadă înaltă, prilej de încetinire a ritmului de mers din cauza celor care se pozează.

Pentru cei interesaţi doar de plimbare la vale, vin cu o veste bună şi anume că există un miniabus care contra a 3 euro te urcă înapoi la parcare...

Te aduce şi la vale însă, vorba unui mesaj publicitar de acum câţiva ani urlat pe litoralul nostru, “nu daţi banii pe prostii, luaţi mâncare la copii”. Voi adaptaţi-l puţin şi nu daţi banii şi la vale, pentru că şi sănătatea voastră e importantă.

Reveniţi în parcare ne continuăm drumul spre Porto Moniz pe cel mai frumos drum madeirez, aşa cum a fost catalogat ER 110. Dar nu-l mai continuăm singuri ci, sensibili la starea de umezeală şi zgribuleală în care i-a adus ploaia, îi invităm a ne fi parteneri de drum şi pe doi turişti francezi ce aşteptau să vină vreo cursă locală. Curios, dar totodată şi interesant, ei nu aveau o destinaţie fixă la capătul zilei, urmând a merge până îi prinde noaptea pe undeva şi cu speranţa că vor găsi pe acolo cazare.

ER 110 este într-adevăr un drum ce oferă panorame foarte frumoase! Mai ales că, sensibil la sprijinul acordat turiştilor francofoni, soarele îşi face loc de după nori şi ne prezintă, drept mulţumire, unele cadre naturale care îţi taie răsuflarea.

După 25 de kilometri de asemenea imagini şi drum croit cu o sumedenie de serpentine, ajunşi în vârful unui deal de unde şoseaua coboară abrupt spre ocean, aflăm destinaţia primei zile, Porto Moniz. Nu îi luăm chiar în cameră cu noi pe francezi, le deschidem uşile să coboare – la solicitarea lor! - în centrul micului sătuc iar noi mergem să ne cazăm la Hotel Moniz Sol.

---

VIZUALIZĂRI: 1652 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI