'O samă de cuvinte' despre Ion Neculce

TIPĂREȘTE

A început numărătoarea inversă până la aniversarea unui secol de la înfăptuirea Marii Uniri din 1918; deja evenimentele desfășurate zilele trecute constituie „istorie”. Cronicarii moderni consemnează deja acțiunile din anul Centenarului Marii Uniri și peste sute de ani urmașii vor lectura „o samă de cuvinte” despre epoca anilor 2000. Așa cum noi deslușim faptele trecutului din filele zgâriate de pana cronicarului Neculce.

Despre localitatea natală a cronicarului citisem câte ceva cu câțiva ani în urmă, dar scurta vizită la Iași mi-a oferit prilejul de a rememora/vizualiza cele lecturate. O recăutare a informațiilor pe Internet mi-a relevat faptul că mă aflam în apropierea locurilor în care a trăit Ion Neculce, ceea ce m-a făcut să efectuez o incursiune în satul care azi poartă numele cronicarului moldovean.

Ion Neculce. De sorginte boierească, tânărul născut în Prigorenii Mici (comuna Ion Neculce din vremurile noastre) a fost introdus în arta scrisului și a istoriei de tatăl său vitreg Ienachi Grămăticul. Înaintează în rândul rangurilor boierești în vremea Cantemireștilor, ajungând la treapta de mare spătar (purtător al sabiei și buzduganului domnesc, conducător al armatei în lipsa domnului), apoi ocupând dregătoria de mare hatman (comandant de oști și portar de Suceava). Căsătorit cu o nepoată de soră a lui Dimitrie Cantemir, îl sprijină pe domn în luptele sale. Refugiat în Rusia ani de zile revine la moșia sa din preajma Cernăuțiului, apoi în Moldova unde pentru o perioadă mai îndeplinește diverse slujbe domnești după care renunță la dregătorii; se stinge pe la 1745 la conacul său de la Prigoreni.

În ultima parte a vieții se va ocupa de redactarea operei sale: Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat. Martor la multe din evenimentele relatate în cronică, textul lui Ion Neculce se impune prin realismul informațiilor, stilul și limba populară utilizată de boierul cărturar. Cealaltă scriere, O samă de cuvinte, poate fi considerată o adevărată culegere de nuvele și schițe de o reală valoare artistică. Cele câteva zeci de povestiri cu miez istoric, redactate într-o limbă populară, au atras în secolele următoare interesele scriitorilor moderni care le-au prelucrat în fel și chip.

Satul Prigorenii Mici (actualul Ion Neculce). La circa 45 de km distanță de municipiul Iași și la doar 5 km depărtare de centrul orașului Târgu Frumos se află satul Ion Neculce (fostul Prigorenii Mici). Din DN 28, pe lângă școala gimnazială „Constantin Teodorescu” din Războieni, se desprinde o șosea secundară, asfaltată, către localitățile Ion Neculce și Prigoreni. După câteva sute de metri traversăm calea ferată și albia râului Bahluieț – ni se deschide în fața ochilor un peisaj deluros întretăiat de văi largi. Undeva pe o coastă de deal observăm silueta unei biserici – acolo duce și panglica de asfalt dinspre dreapta. Câteva zeci de gospodării sunt răspândite pe vreo trei ulițe la umbra unui deal destul de înalt – este satul care exista încă de pe vremea cronicarului, și înaintea lui.

În această așezare modestă își avea reședința boierul cronicar, aici se născuse și tot aici avea să își doarmă somnul de veci. Conacul lui Ion Neculce era situat undeva în preajma bisericii, pe un deal apropiat; un iaz a fost construit pe talpa văii, îndiguind un mic curs de apă, ochiul de apă fiind utilizat drept sursă de pește pentru reședința boierească. Legendele bătrânești vorbesc despre un pod din piele de animal care făcea legătura între conac și biserică, traversând valea iazului.

Biserica de lemn din Prigorenii Mici. Ca orice neam boieresc cu rădăcini străvechi și avere considerabilă și familia Neculce (înrudită cu neamul domnului Vasile lupu, dar și al Cantacuzinilor) ctitorește o biserică lângă conacul din Prigoreni cu hramul „Sf. Mare Mucenic Dumitru”. Povestea acestui lăcaș de cult e destul de încălcită, trecând prin mutări și reconstruiri până la starea deplorabilă în care se află azi. La sfârșitul secolului al XIX-lea biserica este mutată pe actuala poziție și refăcută utilizându-se lemnul vechi al ctitoriei lui Ion Neculce. După nici 50 de ani degradarea bisericii silește comunitatea locală să reconstruiască total biserica, respectând planul și arhitectura originală, dar schimbând hramul inițial cu cel al „Sf. Cuv. Parascheva”. O nouă refacere se împlinește prin anii '70 ai secolului trecut; azi, biserica se află într-o stare proastă de conservare.

Am oprit autoturismul la marginea imașului pe care este așezată „biserica lui Ion Neculce”, lăcaș de cult înconjurat de cimitirul sătesc. Câțiva cai pasc în voie, o stână amplasată pe costișă mă îndeamnă să fiu atent la eventualii câini de pază. Poarta nu e încuiată, intru până lângă biserică – imaginea nu prea coincide cu ce puteți vedea încă pe Google Maps. Turla de lemn care adăpostea clopotele nu mai e amplasată deasupra pridvorului, starea de degradare a lemnului a impus coborârea clopotelor într-o clopotniță improvizată și acoperirea golului lăsat de turla originală cu un acoperiș provizoriu. Construcția religioasă nu e foarte mare, bârnele de lemn sunt așezate pe un soclu de piatră iar acoperișul e format din solzi de șiță. Bârnele de lemn care formează pereții sunt degradate, golurile fiind umplute cu spumă poliuretanică (brrr!!!); acoperișul e peticit cu bucăți de tablă. Vânturile puternice, ploile și zăpezile aspre au șubrezit biserica de pe coama dealului. Plus nepăsarea...

Pridvorul păstrează încă stâlpii de susținere sculptați cu motive populare simple, ancadramentele ferestrelor sunt ornamentate, ușa de acces are și ea un ancadrament sculptat cu motive țărănești, consolele grinzilor au formă de „cap de cal”. O pisanie săpată în lemn, datând de la ultima refacere din anii '70, străjuiește ușa ferecată cu benzi de metal și ținte.

Mormântul cronicarului Ion Neculce. În 1935, cu ocazia uneia din primele refaceri ale bisericii, s-a descoperit un mormânt care conținea osemintele unui personaj îmbrăcat într-un veșmânt lung de postav îmblănit, specific boieresc, dar și un inel având gravate inițialele cronicarului moldovean. Dovezile s-au pierdut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar au rămas câteva fotografii și știrea publicată în presa vremii.

Amenajat în epoca politică trecută, mormântul cronicarului e trecut în lista monumentelor istorice. Situat pe latura de apus a bisericii monumentul de piatră este străjuit de bustul lui Ion Neculce, realizat de sculptorul Iftimie Bârleanu (artisul a creat și statuia cărturarului Dosoftei, amplasată lângă Casa Dosoftei din Iași – vezi impresii). Cuvintele cronicarului sunt săpate în piatra monumentului: „Deci, fraților cetitorilor, cu cît veți îndemna a ceti pre acest letopisățu mai mult, cu atît veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai învățați”.

Concluzii. Amare! Un loc care poate constitui un punct turistic important pentru zona orașului Târgu Frumos nu este pus în valoare deloc. Chiar dacă tăblița indicatoare te îndeamnă să parcurgi 3 km până în satul natal al cărturarului Ion Neculce, la fața locului dezamăgirea va fi mare. Doar peisajul rural mai îndulcește o țâră întristarea care te cuprinde. Speranțe? Poate, cândva... dar să nu fie prea târziu.

L. E. Am citit că în acel țintirim sătesc a fost îngropat și tată lui Ion Creangă – Ștefan Apetrii Ciubotaru din Humulești, răpus de o molimă pe când se afla la lucru pe fâșia de teren pe care o avea la Prigoreni. Osemintele au fost duse cu ceva ani în urmă înapoi la Humulești.

---

VIZUALIZĂRI: 1345 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI