Câteva ore de foc în „Orașul de Piatră”

TIPĂREȘTE

Citisem câte ceva despre Gjirokastër, deci cam aveam idee ce ar fi de vizitat prin orășelul cu case albe, cocoțat pe deal, asemuit de nu-mai-știu-cine cu „Sighișoara Albaniei”. Și pentru că pensiunea unde ne-am cazat era la doi pași de castel, am început cu acesta. Acum, când pot spune deja AmFostAcolo, recunosc că s-a nimerit bine și să vă recomand din toată inima să procedați la fel ca noi, indiferent din ce punct al orașului porniți. Castelul e bine să fie primul obiectiv vizitat în Gjirokastër, deoarece în incinta lui veți găsi, printre altele, Muzeul Orașului, care o să vă lumineze întrucâtva despre cine este și ce vrea acest colț de lume și o să vă introducă, de asemenea, în atmosfera caselor tradiționale pe care le veți aborda ulterior.

Castelul este situat pe un pinten de deal, deasupra orașului, de unde veghează de sute de ani cu un ochi neadormit întreaga vale largă a Râului Drino. Am zis că ne-am cazat la doi pași de el, dar ăsta e doar un fel a spune, ca în reclamele acelea de la unele agenții turistice: „... hotelul se află la o distanță de numai 200 m de cea mai apropiată plajă”, care uită să specifice că distanța a fost măsurată pe verticală, nu pe orizontală... Ideea e că trebuie să fiți pregătiți ca în Gjirokastër să urcați și să coborâți și pe urmă iar să urcați și să coborâți și tot așa!

De la Konaku Guesthouse, de unde am plecat noi, cică ar fi trebuit să facem „3-4 minute” după Domnul Gazdă, dar nu m-am îmbătat cu apă rece, aveam așa, un feeling că minutele lui sunt mai scurte decât ale mele (și nu m-am înșelat). Știți ce fac eu când încep a gâfâi și nu vreau să arăt că nu mai poci?! mă prefac că sunt maxim de impresionată de peisajul înconjurător și e musai să-l imortalizez în 10-20 de poze! Și gâfâi mai în barbă, așa... De data asta nici măcar n-a trebuit să mă prefac, peisajul pe care-l lăsam în urmă era de-a dreptul splendid, cu casele albe strălucind în soarele dimineții pe panta îmbrăcată în vegetație, o să vă arăt și vouă câteva poze, să ziceți dacă nu!

În fața castelului este o mare parcare pentru mașini; noi lăsaserăm mașina lângă pensiune și am hotărât să batem la picior tot centrul vechi, fiind vorba de străzi cu pantă accentuată, multe sensuri unice și puține locuri de parcare. Dar amintesc acest lucru pentru cei care sunt în mare grabă prin oraș și - să zicem - n-au decât vreo două ore la dispoziție; dacă aveți puțin timp alocat Gjirokastër-ului, atunci poate e bine să veniți glonț la castel (de unde veți avea și o superbă panoramă asupra orașului) și să-l vizitați. Dacă dispuneți de mai mult timp, vă recomand să lăsați mașina ceva mai jos, în scuarul din fața Hotelului Çajupi (ajungem și acolo mai târziu) și să luați orașul în piept, pentru că merită...

Am cumpărat bilete de la ghișeul special din spatele porții de intrare, 200 lekë bucata (1 euro= aproximativ 130 lekë). Am fost întâmpinați de un afiș de dimensiuni impresionante care ne prezenta în albaneză și în engleză o succintă istorie a orașului (dealtfel, toate explicațiile ce ne vor fi oferite în continuare vor fi bilingve, însoțite de multe imagini sugestive). Am străbătut un scurt coridor arcuit de piatră și am ajuns curând în Marea Galerie, un alt coridor arcuit, dar mult mai larg și mai lung, situat perpendicular pe primul, în nișele căruia sunt câteva zeci de tancuri. Am o repulsie față de arme în general și eu, una, nu le-am acordat prea multă atenție. Am citit totuși că aici a fost sediul garnizoanei castelului (camere de locuit, depozite, magazii) și că tancurile prezentate (nemțești și italienești) au fost capturate de către Armata Albaneză Regală în cel de-al doilea Război Mondial.

Am străbătut această galerie până la capătul său estic, unde ne aștepta intrarea în Muzeul Orașului (la parter), ce se continuă la etaj cu un Muzeu al Armelor combinat cu o mică Galerie de Artă. Vizitarea lor nu intra în prețul biletului deja plătit, a trebuit să cumpărăm alt bilet (combinat pentru toate 3) care costă tot 200 lekë.

Muzeul Orașului mi s-a părut foarte bine organizat, deși sunt mai mult afișe decât exponate; precum vă spuneam, ne-a luminat în multe privințe asupra istoriei orașului și a Albaniei în general. S-au găsit dovezi că zona a fost locuită încă din Epocile Bronzului și Fierului. Au venit apoi romanii și după ei grecii (deși au stăpânit pentru scurte perioade de timp și bulgarii, slavii sau normanzii). În sec. 13, odată cu dezintegrarea Bizanțului, întreaga vale Drino a fost absorbită de Despotatul Epirului. Asta până când turcii s-au făcut stăpâni pe zonă, pe la jumătatea sec. 15 și au rămas pe poziții cam jumătate de mileniu.

Castelul a fost capturat foarte greu, după un lung asediu. Datorită poziției sale strategice, Gjirokastër a devenit curând un centru administrativ important pentru Imperiul Otoman. S-a dezvoltat o pătură socială deosebit de bogată, datorită agriculturii practicate în fertila vale Drino, precum și comerțului cu diverse bunuri. Orașul fiind situat la răscruce de drumuri, acest lucru a generat prosperitate, dar și insecuritate, de unde rezultă arhitectura specifică, deopotrivă opulentă și defensivă. Încet, încet, Gjirokastër s-a dezvoltat pe panta dealului, înafara castelului, care a fost folosit cu scop administrativ și ca sediu al garnizoanei. Din arhivele vremii se știe că la finele sec. 16 puteau fi numărate în oraș aproape 300 de proprietăți, dintre care - în mod oarecum surprinzător - cam trei sferturi aparțineau creștinilor. În prezent, există încă în picioare, în stare mai bună sau mai proastă, aproximativ 600 de case istorice, majoritatea de sec. 18-19 (aveam să vizităm și noi 2 dintre ele mai târziu).

Deși turcii erau destul de permisivi cu alte religii, existau totuși avantaje care încurajau convertirea la islamism: scutiri de taxe, privilegii militare, slujbe în administrație). Cu toate astea, Gjirokastër a rămas multă vreme un oraș în care coexistau în bună pace mai multe religii.

Afacerile locale cele mai importante aparțineau câtorva familii feudale foarte bogate și influente, care au primit titlurile de bey și aga; între ele se iscau deseori conflicte, iar proprietățile treceau de la unul la altul cu mare repeziciune. Era esențial ca locuințele lor să asigure protecție cât mai bună (de aceea erau construite ca niște mici fortărețe, de forma unor turnuri, cu ziduri groase de piatră, fără ferestre la nivelul inferior, doar câteva ferestre mici la cele de mai sus; avuseserăm șansa să dormim cu o noapte înainte într-un astfel de conac), dar să fie și suficient de opulente pentru a intimida adversarii (fresce murale, vitralii, mobilă de lemn scump cu decorațiuni extravagante etc).

O perioadă controversată, mai mult bună decât rea pentru oraș, a fost cea în care a fost sub stăpânirea lui Ali Pașa (1811-1822). Ali Pașa s-a născut în 1740 la Tepelenë (nu departe de Gjirokastër) și a devenit pașă (guvernator) de Ioanina, stăpânind o zonă largă ce corespunde azi unei părți a Albaniei și Greciei nordice. Și-a stabilit două capitale, la Ioanina și la Tepelenë și s-a remarcat printr-o cruzime de neimaginat și prin marile atrocități pe care le-a înfăptuit. Printre altele, el este cel care a șters de pe fața pământului așezări înfloritoare ale vremii, printre care Moscopole, sediul aromânismului medieval. Cu toate acestea, a contribuit mult la dezvoltarea regiunii, întărind fortificații, construind drumuri și poduri (meșterii pietrari albanezi erau renumiți în întregul Imperiu Otoman, multe din obiectivele Istanbulului fiind ridicate de ei).

Deși guvernator otoman, a devenit de-a lungul timpului oarecum independent și extrem de puternic, lucru care i-a atras mânia sultanului. Acesta a dat ordin să fie ucis și, după ce doi ani a fost hărțuit de ostașii sultanului, Ali Pașa a fost împușcat (de jos în sus, prin pardoseală) într-o mânăstire ortodoxă (hmm... Dumnezeu nu doarme!) de pe insulița din mijlocul lacului Ioanina (aveam să vedem locul cu ochii noștri peste câteva zile).

Ali Pașa a fost cel care a adus îmbunătățiri importante castelului din Gjirokastër; s-au adăugat corpuri noi și pentru asta a fost nevoie de a decoperta stânca, lărgind baza pe care se putea construi (același sistem a fost folosit pentru a ridica multe din casele din oraș, de unde și aspectul de „una peste alta”). Tot Ali Pașa a dat ordin să se construiască un apeduct cu lungime de 10 km, care alimenta orașul cu apă proaspătă din munți; părți ale acestuia se mai păstrează încă, precum și rezervoarele în care se aduna apa, în partea vestică a castelului.

Pentru că Gjirokastër este supranumit „orașul de piatră”, o secțiune importantă a muzeului este dedicată acestui aspect. Am aflat (și aveam să ne convingem cu ochii noștri) că au fost folosite mai multe feluri de pietre: cele negre, provenind din roci sedimentare extrem de dense, au o suprafață rugoasă și nu alunecă, fiind bune pentru pavarea drumurilor; cele gri, mai puțin dure, folosite la acoperișuri; cele albe, pentru case și cele roz, cu structură parțial cristalină, ce le face alunecoase, fiind utilizate pentru diverse decorațiuni. Am mai aflat cum se fixează plăcile de piatră pe acoperișurile caselor, într-un mod special care le face să se mențină pe loc doar prin propria greutate; după o ploaie puternică sau îndelungată, e nevoie totuși deseori ca meșterii să le reașeze. Greutatea unui acoperiș poate ajunge la 500 kg, cam jumătate din greutatea întregii case. Piatra este însă un bun izolator termic, vara păstrează răcoarea (ne convinseserăm de asta cu o noapte înainte la Konaku Guesthouse), iar iarna căldura.

Am aflat și despre personalitățile care au venit în contact cu orașul și care au lăsat prețioase mărturii scrise în acest sens: Evliya Çelebi (oficial otoman ce a călătorit prin Europa în sec. 17), François Pouqueville (ambasador al lui Napoleon la curtea de la Ioanina a lui Ali Pașa), poetul romantic Lord Byron (l-a vizitat pe Ali Pașa la Tepelenë, lucru care l-a insiprat să scrie „Child Harold's Pilgrimage”), pictorul și poetul englez Edward Lear.

Interesante mi s-au părut și speculațiile referitoare la numele orașului. Există 3 teorii: 1) că s-ar trage de la denumirea grecească pentru argint, argyros, aluzie la strălucirea caselor de piatră în bătaia ploii; 2) de la un trib vechi ce a locuit pe valea Drino, Argjirët; 3) de la numele prințesei Argjiro, care a refuzat să se predea turcilor și s-a aruncat de pe stânci purtându-și pruncul în brațe. Lucru cert însă, prima referire la oraș datează din sec. 14 și aparține cronicarului bizantin Ioan Cantacuzino al VI-lea, care se referă la „castelul de la Argyrokastron”.

Istoria post-otomană a Albaniei este și ea destul de interesantă, mai ales că e întrucâtva paralelă cu a țării noastre. În urma Războaielor Balcanice, Albania își declară independența, la 28 nov 1912, după care este încurajată de marile puteri să-și instituie monarhie, în scop de stabilitate. Primul care vine pe tron în 1914 este Prințul neamț Wilhelm de Wied. Ultimul rege este un albanez, Ahmet Zog, care duce o politică de izolare și sărăcire a populației, astfel că mulți oameni emigrează peste Ocean, țara depopulându-se simțitor. El guvernează până în 1939, când Mussolini invadează Albania.

După război, țara intră în sfera de influență a URSS, împreună cu celelate surate din Balcani. Se instaurează un „comunism radical”, de izolare și teroare, „părintele” lui fiind Enver Hoxha (născut și crescut în Gjirokastër); acesta a fost președintele țării din 1946 până când moare, în 1985. Multe din informațiile citite mai departe ne sunau atât de dureros de cunoscut! De exemplu, cele despre munca voluntară, despre fabricile de stat, despre confiscarea și naționalizarea proprietăților, despre cultul personalității, despre „opera” în 50 de volume a „tovarășului”... Castelul din Gjirokastër fusese transformat încă de pe vremea regelui Zog în închisoare și așa a rămas și în perioada comunistă. Era unul din locurile cele mai temute din oraș, iar în folclorul popular fusese numit „7 ferestre”. Dacă cineva se întâmpla să spună sau să facă ceva compromițător, cei din jur îi atrăgeau imediat atenția: „Ai grijă, că ajungi la 7 ferestre! ” În fiecare dimineață, gardienii încercau cu un baros starea gratiilor de la cele 7 ferestre, iar amintirea zgomotului respectiv încă dă fiori reci celor mai vârstnici locuitori ai orașului...

Am citit și despre buncăre. Construcția celor peste 600000 de buncăre (imaginați-vă costurile!) a derivat din paranoia dusă la extrem a conducătorului, convins fiind că exista cu adevărat o amenințare armată din exterior. Astfel, fiecare cetățean trebuia să aibă acces la un buncăr în cel mult 3 minute și întreaga populație a fost terorizată ani de-a rândul cu alarme imaginare și cu exerciții regulate de apărare civilă. Mai mult, în anii 1970, s-a săpat în dealul de sub castel un tunel lung de 700 m, amenajat astfel încât să asigure protecție maximă în caz de atac nuclear și imaginat ca un centru de comandă subteran.

În 1991, comunismul a căzut și în sfârșit și în Albania, iar țara se află în prezent în plin proces de vindecare a teribilelor răni lăsate de război și de comunism. Începând cu anul 2005, Gjirokastër a fost inclus în elitista familie UNESCO.

La ieșirea din muzeu, mi-a plăcut foarte mult expoziția de fotografii mai vechi sau mai noi, prezentând oameni și peisaje, mi s-a părut un fel de sinteză a istoriei zbuciumate a acestui popor!...

Muzeul Armelor și Galeria de Artă nu m-au impresionat chiar deloc, le-am străbătut în viteză. Despre pușcoace v-am spus deja părerea mea, iar cele câteva tablouri și sculpturi abordau tema războiului și a rezistenței partizane. În plus, toate explicațiile erau exclusiv în limba albaneză. Sub scări însă, așteptându-l pe Tati, am descoperit o frumoasă alegorie ce făcea referire la un alt fiu celebru al orașului, Ismail Kadarë, laureat în 2005 al premiului internațional Man Booker (a descris Gjirokastër în câteva dintre romanele sale, cel mai cunoscut fiind ”Cronică în piatră”).

Sătui de spații închise, am ieșit la aer, pe o frumoasă terasă aranjată ca un părculeț, cu ronduri de flori, bănci și niște suporturi de lemn purtând țevi de tun; „jucăriile” aceste cândva făcuseră mult rău, nu puteam să nu mă gândesc la asta... Ne-am îndreptat privirile spre marginea terasei, cea care dă spre oraș, de unde am putut admira superba panoramă. În capătul estic al părculețului este și carcasa unui avion american, tot relicvă de război rece.

Mai departe am trecut pe sub niște bolți parțial îmbrăcate de vegetație (mi-a plăcut imaginea), am lăsat în urme ruinele de piatră și am ieșit în altă zonă largă cu vedere spre oraș, delimitată spre sud de ceea ce a mai rămas din vechile metereze ale castelului. În capătul estic, se află instalată o scenă de spectacole, unde am citit că se desfășoară, o dată la 4-5 ani, Festivalul Național de Folclor, dedicat muzicii, dansului și costumelor tradiționale. Există o varietate de muzică populară albaneză numită polifonă, care de asemenea a fost inclusă în patrimoniul UNESCO; în mare, e vorba despre 2 sau mai multe părți solo suprapuse pe un fond monoton coral. Pe locul unde este acum scena, s-au făcut anterior săpături arheologice și s-au găsit artefacte din sec. IV-II î. H.

Am ajuns în capătul estic al castelului, la Turnul cu Ceas (de asemenea operă a lui Ali Pașa), extrem de fotogenic, l-am pozat din toate direcțiile. Am văzut lumea urcând și am crezut că se poate ajunge în turn, dar nu, numai până la o mică terasă de la primul nivel, unde nu prea ai ce vedea. Spectaculoasă este însă imaginea întregii văi a Râului Drino, văzută de acolo, de sus, de pe platforma estică!

Am ieșit din castel pe unde am intrat, apoi am dibuit o potecuță ce pornea din parcare și cobora spre oraș. În curând am ajuns jos, „în mijlocul acțiunii”, pe străzile pavate cu piatră bicoloră, printre tăcutele case albe. Am ochit vreo două terase drăguțe, dar era încă prea devreme de pauză, vroiam să cuprindem cât mai mult din acest frumos oraș.

Urmând niște indicatoare, am dat în curând de una din casele tradiționale pe care doream să le vedem, cea care a aparținut cândva familiei Skënduli. A fost ridicată pe la începutul sec. 18 de Skënder Skënduli, un administrator otoman, imediat după ce s-a mutat în Gjirokastër. Era un om foarte bogat, deținea peste 100 ha de pământ în vale și câteva magazine în bazar. Se spunea despre familia Skënduli că „sunt așa de bogați, că până și câinii lor sunt fericiți”.

La petrecerile lor se serveau 21 de feluri de mâncare și totul se făcea cu mare extravaganță pentru acele vremuri. Descendenții s-au împrăștiat prin lume, unii au emigrat în Statele Unite în anii 1880, alții s-au mutat în alte zone din Albania. Ultimul moștenitor al casei este Nesip Skënduli, care a locuit aici până în 1948, când casa a fost confiscată de regimul comunist și transformată în muzeu. Ea a revenit familiei în 1993, dar Nesip a decis să păstreze muzeul.

Am pătruns prin zidul de piatră, în curtea de piatră, unde se înălța silueta impresionantă a casei de piatră, cu partea de sus văruită în alb. Citisem pe undeva că însuși domnul Nesip îi însoțește pe vizitatori în turul ghidat, dar cred că în ziua aceea era plecat cu treabă, căci pe noi ne-a întâmpinat o tanti. Am cumpărat bilete (200 lekë bucata) și am pornit în explorare. Parterul casei este ocupat de o succesiune de magazii, aici erau camerele de depozitate și adăposturile pentru animale pe timp de iarnă. Sus, la etaj, sunt camerele de locuit (în care se intră dintr-un hol mare central), fiecare fiind dotată cu o sobă-șemineu. Camerele de zi aveau lavițe înguste de-a lungul a doi sau trei dintre cei patru pereți și perdele albe cu dantele la ferestrele mici, dispuse pe două rânduri. De asemenea, existau toalete și, evident, sistem de canalizare. Camerele de dormit erau dotate cu paturi, iar pe pardoselele de lemn stăteau întinse covoare cu motive tradiționale, întrucâtva asemănătoare celor din zona Oltenia-Vâlcea.

Am vizitat și bucătăria, un spațiu larg, cu loc de gătit (la foc), cu rafturi și dulapuri rudimentare, la care mai târziu s-au adăugat un răcitor, ba chiar și o mașină de spălat rufe.

Tanti care ne vânduse biletele ne-a lăsat de capul nostru la început, dar după un timp ne-a ajuns din urmă, atrăgându-ne atenția că în camera de primire, cea mai frumoasă dintre toate, nu avem voie să fotografiem. Și, ca să fie sigură, ne-a însoțit. Deși mai văzusem imagini de acolo, eu, una, am rămas mută de uimire! O poezie în alb era camera aceasta! Doamna ne-a spus că aici se celebrau diverse evenimente din familie, de exemplu nunțile.

Camera are 3 zone distincte: cea mai depărtată de intrare, ușor supraînălțată pe un postament de lemn, cu lavițe îmbrăcate în mătase albă, cu o măsuță în mijloc - aici stăteau bărbații cei mai în vârstă și aici se înfăptuia, efectiv, cununia; zona din mijloc, cu lavițe pe pereții laterali - pentru bărbații mai tineri; zona din spatele ușii de la intrare, acoperită în mare parte de niște paravane de lemn - era a femeilor, care puteau să privească fără a fi văzute, tot aici era gătită mireasa. Am admirat îndelung decorațiunile sobei-șemineu emailate, de o frumusețe fără seamăn; ghida noastră ne-a arătat printre reprezentări spice de grâu, care simbolizau bogăția, precum și fructe coapte de rodie, simbol al sănătății.

După ce am părăsit această casă, am ieșit din nou în stradă și, după doar câțiva metri am întâlnit Muzeul de Etnografie, organizat într-o casă care i-a aparținut dictatorului Enver Hoxha (el susținea că a fost casa în care s-a născut, dar se pare că n-a fost chiar așa; familia lui, deși provenea dintr-un clan înstărit, era destul de săracă, iar căsuța în care a văzut lumina zilei viitorul președinte ar fi fost o colibă amărâtă; ajuns la putere, acesta a dat ordin ca micuța casă bătrânească să fie demolată, iar în locul ei să se construiască alta mare și frumoasă). Cred că și aici tot 200 de lekë am plătit, nu mai știu exact...

Casa este cu adevărat demnă de o personalitate (fie ea și întunecată), iar elementele tradiționale m-au impresionat, în mare parte. Camerele sunt aranjate asemănător, în stil otoman, dar cu mult mai multe elemente decorative decât la casa Skënduli (gurile rele zic că bună parte din ele provin de aici, de fapt). Mi-au plăcut tare sculpturile în lemn, fie că era vorba de piese de mobilier, de uși sau de „casa scării” de la etaj, care era o adevărată dantelărie în lemn! Și costumele populare mi-au plăcut, în general putem spune că ne-am clătit ochii și ne-am îmbogățit spiritul vizitând aceste două case tradiționale...

Cu siguranță ar fi meritat atenție și Casa Zekate (și mai sunt și altele), situată în vestul extrem al orașului, dar se făcuseră deja 35 de grade afară (deși nu era încă prânzul) și ne cam chema marea... Eu aș fi vrut să aruncăm măcar o privire casei în care s-a născut scriitorul Ismail Kadarë, pe care o localizasem pe hartă și care nu era foarte departe, dar Tati m-a amăgit că ne abatem într-acolo la plecare, cu mașina (nu ne-am mai abătut, că am ieșit din oraș prin altă parte).

Ne-am întors în centru și am decis să facem o pauză de hidratare la una din terasele de mai devreme. În acest răgaz am studiat harta și am decis că mai există un loc pe care musai trebuie să-l bifăm dacă tot am ajuns aici: bazarul. Bazarul este o zonă străbătută de 5 străzi ce converg într-un punct central. Străzile sunt pavate cu un mozaic alb-gri de piatră, specific pentru Gjirokastër, iar de-o parte și de alta se găsesc magazine de suveniruri, restaurante, cafenele. Cândva, aici erau etalate mărfurile produse local (musulmanii erau maeștri în pielărie, pe când blănurile și prelucrarea lânii aparțineau creștinilor), precum și cele importate din diverse orașe europene. Bazarul a fost distrus în mai multe incendii, dar a fost reconstruit de fiecare dată. În prezent, este o zonă cu aspect boem și foarte colorat.

Noi l-am prins parțial în proces de renovare, peste tot erau ridicate schele, iar unele clădiri erau acoperite cu plase imense. Cât am văzut totuși, am înțeles ideea și ne-a plăcut. Am intrat într-un magazin cu de toate să cumpăr „magnetul cel de toate vacanțele”, dar culorile mi-au furat ochii și nu m-am putut abține să nu-mi iau și un bol mititel de culoarea mării; vânzătoarea mi-a mulțumit cu o mie de zâmbete și plecăciuni, de parcă îi cumpăram tot magazinul!

La capătul estic al bazarului se află o piață mare, mărginită pe una din laturi de Hotelul Çajupi. De fapt, se cheamă Piața Çerçis Topulli, după numele unuia dintre cei mai importanți luptători albanezi împotriva otomanilor. Statuia lui de bronz tronează chiar în fața hotelului. În apropiere mai este o statuie de piatră, reprezentând două tinere ale căror busturi se contopesc, ca două siameze; sunt reprezentate două partizane care au murit eroic în timpul celui de-al doilea război mondial. Tot din piața aceasta pornește o cărare ce duce spre Tunelul Războiului Rece (ăla de 700 de metri săpat în dealul pe care e castelul), am văzut indicator, dar nu era vreme de el. Și tot aici este o parcare destul de mare, iar în apropiere Centrul de Informații Turistice.

Am hotărât că e vremea să plecăm și ne-am târât „la deal, în sus”, cu limbile de-un cot, să ne recuperăm mașina pe care o lăsaserăm lângă Konaku Guesthouse. Pe la mijlocul drumului, Tati a avut ideea să mă abandoneze undeva, la umbră, să se ducă numai el și să mă recupereze când coboară. Credeți că am avut stare?! Voi ce părere aveți?!... Păi, dacă aveam, nu descopeream pe o străduță lăturalnică o altă superbă casă ce purta înscris anul 1790, și nici o alta îmbrăcată minunat în haine de iederă... Ambele au fost exemplar renovate și funcționează ca pensiuni.

... Mi-a plăcut mult Gjirokastër, n-am regretat nicio clipă că am sacrificat o zi de plajă pentru el și pentru Moscopole. Ca peste tot în lume, unele case din Gjirokastër s-au născut cu noroc, altele nu; mă doare sufletul când văd o clădire veche, ce se observă că a fost cândva una dintre prințesele balului, că se prăbușește din picioare... Orașul se confruntă cu depopularea masivă, cu șomajul, cu lipsa investițiilor (vă sună cunoscut, nu?). Pe de altă parte, se zbate să renască, să prezinte lumii trecutul său unic, să-și păstreze tradițiile... Prin povestea mea, sper că am reușit să vă conving că „Orașul de Piatră” merită un popas în drumul spre sudul litoralului albanez sau o evadare de măcar câteva ore pe străduțele cu desene în piatră, printre casele vechi de piatră...

Rog web a atașa următorul clip video: https://www.youtube.com/watch?v=3K3l8_BMwXo

---

VIZUALIZĂRI: 2542 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI