Plaja Tuzla, un diamant neșlefuit

TIPĂREȘTE

Vuiește deja site-ul de vreo câteva zile despre mini-întâlnirea AFA din mini-vacanța de 1 mai, desfășurată pe litoralul românesc&bulgăresc al Mării Negre, petrecută prin mijlocirea nemaipomenitei noastre Mării! Nici n-au ajuns bine pe la domiciliile de reședință, și participanții au și început a se întrece în articole și comentarii despre unde șezură, ce degustară, ce făcură și ce văzură! M-am băgat și eu în seamă pe ici, pe colo, cu câte-un cuvânt-două, după cum am crezut de cuviință...

Azi însă... Mă mănâncă limba rău de tot, iar degețelele-mi abia așteaptă să danseze un pic pe tastatură... Hmm... Să vă povestesc cum fu la Pongal?! Păi ce-ar mai fi de zis după elogiile aduse desăvârșitelor noastre gazde de către @Zoazore, @mishu și @Dan&Ema?! Să vă relatez despre ce-a fost și ce-a ajuns stațiunea Eforie Sud?! A făcut-o deja la modul profesionist aceeași neobosită @mishu! Tot ea ne-a purtat pe urmele AFA-iștilor veseli care au luat cu asalt duminică dimineața coasta nordică a litoralului bulgăresc. Iar @krisstinna cea romantică și mereu optimistă v-a molipsit deja cu entuziasmul ei și v-a delectat ochișorii cu dramaticul și tulburătorul peisaj al stâncilor ce se prăbușesc în marea cea turcoaz la Tyulenovo. @Carmen Ion ne-a prezentat o cronică completă a mini-întâlnirii, cu obiectivitatea și precizia unui jurnalist de teren... A, și să n-o uităm pe @Diana2015, „aparținătoarea soțului din dotare”, cu care a rămas să stingă lumina la Pongal, după care s-au mai zbenguit un pic prin zonă și ne-au supus atenției obiective turistice de marcă: moscheea Carol, Monumentul Tropeum Traiani...

V-aș povesti însă altceva... ceva ce m-a lăsat cu gura căscată și mi-a umplut sufletul de o imensă bucurie!... Aproape că mi-e și frică să vorbesc... Poate ar fi mai bine să șterg tot textul de mai sus și să mă concentrez pe una din multele restanțe pe care nu vi le-am împărtășit încă: partea a doua a excursiei în Anglia, cu vizitarea Londrei, sau cum am întâmpinat anul ăsta zorii primăverii la Cristianul de Brașov, sau pe unde-am stat și ce-am făcut de Paști... Mi-e teamă că odată dezvăluit secretul, nu va mai fi secret și probabil că tocmai lipsa de popularitate a făcut ca locul ăsta să fie cunoscut de puțini inițiați... Așa s-a întâmplat cu Vama Veche, așa s-a întâmplat cu plajele virgine de la Corbu și Vadu... Sau poate o să mă fac de baftă și mulți îmi vor râde în nas: ”Mare lucru! Eu știam de mult! ”

Ei, bine, eu n-am știut locul, l-am descoperit chiar în ultima zi a mini-vacanței și mi-a răpit inima! Hai să nu vă mai fierb: e vorba de zona de plajă virgină (da, mai există așa ceva la Marea Neagră românească!!!) dintre Eforie Sud și Tuzla. Nu mai știu de unde și cum, dar din străfundurile memoriei a ieșit cumva la suprafață amintirea vagă a ceva ce citisem la un moment dat, cum că și Tuzla ar avea plajă, și încă una demnă de luat în seamă. Cel puțin de mine, care știți că sunt înnebunită și caut mereu locuri din acestea sălbatice, mai neamenajate, cel puțin când e vorba de plaje, locuri unde să pot asculta în liniște cântecul valurilor și al pescărușilor, nebruiat de alte zgomote de fond... Chiar i-am spus lui Tati pe când ne întorceam duminică seara din Bulgaria: „Poate ne abatem mâine, înainte de plecare pe la Tuzla, să vedem care-i treaba cu plaja! ”

A doua zi ne-am trezit de voie, am coborât (cred că ultimii) la micul-dejun, am mai socializat puțin, apoi am strâns bulendrele și, după ce ne-am luat rămas bun de la prieteni și de la gazde (tot prieteni, de fapt), ne-am urcat în mașină, cu gândul să ajungem acasă la o oră rezonabilă pentru a avea timp să ne acomodăm cu atmosfera de „mâine iar la scârbici”. Plus că, na, era 1 mai muncitoresc, ne așteptam să fie balamucul de pe lume pe șoselele patriei...

„Mai vrei la Tuzla, Mami? ” „Hai, doar aruncăm o privire și mergem mai departe! ” Zis și făcut. Adică, bine, nu fu chiar atât de simplu; deși Tuzla e aproape lipită de Eforie Sud, noi ne aflam pe sensul de mers către Constanța (căci cu o seară înainte n-am mai băgat mașina în parcarea pensiunii, ci am lăsat-o pe trotuarul de vis a vis) și e o adevărată peripeție să întorci pe E87, linia dublă fiind întreruptă doar pe alocuri, la intervale de câțiva kilometri buni. În fine, am mers puțin inainte, am făcut dreapta pe lângă parc, apoi iar dreapta, apoi cumva am ieșit în Bd. N. Titulescu, în dreptul căruia se poate tăia legal linia continuă. În Tuzla am ajuns imediat, practic cele două localități se continuă una cu alta, apoi - geană să nu ratăm indicatorul spre plajă. Ori n-o fi, ori nu l-am văzut eu, însă nema indicator spre plajă din sensul de mers către Mangalia! Îmi aminteam totuși că-l văzusem cu o seară înainte, când ne întorseserăm din Bulgaria, scria chiar mare „PLAJA TUZLA”, în capătul unei străzi ce se făcea spre mare, dar nu mai știam exact care era strada. Noi am luat-o stânga la sensul giratoriu, ăla decorat cu un avion chiar în centrul lui, dar n-a fost decât pe jumătate bine. Ca să nu bâjbâim, am întrebat o localnică și am luat-o dreapta, apoi stânga, dar mai simplu ar fi fost dacă din E87 am fi luat-o pe următoarea la stânga, pe Str. Farului, adică (o fi voie totuși sau trebuie să mergi câțiva kilometri și să te întorci?!).

Pe oriunde ați apuca-o, tot pe strada asta, a Farului, trebuie să ajungeți, căci e singura care traversează calea ferată (trecere semnalizată cu Crucea Sf. Andrei, deci atenție maximă!). După aceea, am luat-o un pic în stânga, apoi dreapta, tot înainte până am ieșit din sat, pe un drum de pământ destul de vălurit, vreo 2-3 km printre culturi agricole. Peisajul îmi amintea de Ezerets, doar că acolo am nimerit pe la sfârșitul verii, când totul era ars de soare, iar tractoarele arau deja pământul, stârnind nori groși de praf în urma lor. Acum peisajul era proaspăt și verde, iar presimțirea mării, departe, sub orizont, îmi umplea - ca întotdeauna - sufletul de neastâmpăr; oare ce-o fi la capătul drumului? Voi fi dezamăgită sau extaziată?

Răspunsul l-am aflat curând, căci „șoseaua de căruțe” s-a terminat (de fapt, se prelungea în stânga și în dreapta, de-a lungul ogoarelor) pe un promontoriu de loes dincolo de care începea cerul. Am coborât din mașină și ne-am apropiat de marginea prăpastiei, iar imaginea care ni s-a dezvăluit privirilor ne-a lăsat pur și simplu cu gurile căscate! Jos, la vreo 20 de metri sub noi, dincolo de panta destul de abruptă, se întindea o plajă aproape pustie, sărutată de valurile unei mări colorate într-un splendid și incredibil degrade de turcoaz! Așa ceva rar mi-a fost dat să văd și în niciun caz nu mi-aș fi imaginat că voi găsi aici, la Tuzla! În plus, vântul purta până la noi miros sărat de alge și iod, așa că desfătarea tuturor simțurilor era deplină!

La o privire mai atentă, am observat că în dreapta se făcea un drumeag ce cobora până la plajă. Am apucat pe el și, cătinel, am ajuns jos, în micuța parcare improvizată din spatele unei terase cât se poate de rustice, de unde un nene (pesemne patronul) ne făcea semne să venim să o vizităm. Am lăsat mașina lângă alte 4-5 surate de-ale ei, pe ai căror proprietari i-am descoperit în curând răspândiți prin zonă.

Plaja Tuzla se găsește într-un golf destul de larg, să tot aibă vreo 7-800 de metri în lungime (plaja, că golful e mult mai mare) și vreo 10-15-20 de metri în lățime. Nisipul mi s-a părut fain, destul de fin, desigur amestecat cu resturi de scoici. Marea părea limpede, probabil că fiind încă rece apa, algele n-au avut vreme să se dezvolte. Erau ceva valuri și n-am putut să-mi dau seama cât e de adâncă. Nuanțele ei însă ne prezentau un adevărat spectacol: bleul deschis de la țărm se transforma treptat în albastru turcoaz, iar acesta în indigo, departe, în larg... Nemaipomenit! Nu pridideam să fotografiem și să admirăm acest tablou ireal de frumos! Ne-am plimbat un pic în sus și în jos pe nisip. Vreo două grupuri de tineri se opriseră ca și noi, probabil, să se bucure de peisaj, iar o altă gașcă venise chiar la plajă, cu costume de baie, umbrelă de soare și tot tacâmul; de vreo două zile soarele chiar se înviorase binișor și un nene părea de-a dreptul prăjit. Plaja era decorată și cu vreo câteva bărci pescărești extrem de pitorești (și probabil foarte practice pentru proprietarii lor) și cu un turn de salvamar. Lângă „terasa noastră” mai era o alta, cocoțată pe piloni de lemn, la fel de simplă și rustică. Mi-a plăcut că amândouă construcțiile se încadrau foarte firesc în peisaj, iar materialele din care erau confecționate erau predominent stuful și lemnul.

Nu se făcea să nu onorăm invitația ce ni se făcuse, mai ales că se vedea că omul se pregătise! Așa că ne-am îndreptat spre prima terasă. Pe tăblița de la intrare era prezentată oferta, destul de basic, dar și acest fapt mi s-a părut fermecător; în fond, ce sofisticării poți servi în pustietatea asta?! Doar niște borș de pește, hamsii, mici și ceva băuturi cu sau fără alcool. Foame nu ne era, așa că am comandat câte o cafea. În timp ce o așteptam, ne-am lăsat topiți în atmosferă: totul, totul îmi plăcea! Știți senzația aia, când de bine ce ți-e ai vrea să oprești timpul în loc, dac-ai putea?! Evident c-o știți. Marea fremăta alături, dincolo de gardul de stuf al terasei... La masa alăturată, un cuplu ședea îmbrățișat, iar un cățel somnoros se încolăcise alături, la umbra unui scaun... Au venit și cafelele noastre și, odată cu prima înghițitură, extazul ce m-a cuprins a fost desăvârșit: erau așa cum ne plac nouă, așa cum le bem și acasă, făcute la ibric! :) 5 ron bucata, dacă vă interesează. În timp ce le savuram, am intrat în vorbă cu patronul și l-am întrebat dacă mereu are marea culorile astea; nu prea a știut ce să ne spună, nu cred că subiectul făcea parte din domeniul său de interes. L-am întrebat și cât de adâncă e apa; „poți să mergi 20 de metri și să-ți vină până la genunchi sau poți să mergi un metru și să dai într-o groapă... ” Mă rog, nu știu ce să zic...

A fost destul de greu să ne desprindem din acest peisaj, dar până la urmă a trebuit. Când am ajuns sus, deasupra plajei, Tati a propus s-o luăm puțin pe „drumul de coastă”, înspre Costinești, „până la fierătaniile alea, sau ce-or fi”. Cu mare grijă se poate înainta, n-aș recomanda însă expediția unui vehicul cu garda joasă. „Fierătaniile” semănau cu niște sonde și s-au dovedit îngrădite. Nu ne-am lămurit ce reprezentau, stație meteo, ceva... Am depășit zona și ne-am oprit într-un loc de unde un alt drumeag cobora spre mare. Am lăsat mașina sus și am coborât doar eu. Jos nu mai era plajă, doar un drum îngust, betonat, despărțit de apă printr-un rând de pietroaie mari. Marea nu mai era chiar așa de frumos colorată și se spărgea în mici valuri oblice de linia țărmului.

Am hotărât să ne întoarcem (drumul de pământ se continua și, uitându-mă acasă pe hartă, am constatat că duce până în Costinești). În dreptul plajei Tuzla nu ne părăsise încă spiritul de aventură, așa că am decis să continuăm tot înainte, în direcția Eforie. De pe plajă, văzuserăm ceva construcții în capătul celălalt al golfului și eram curioși ce-i acolo. Culmea e că nu eram singurii nebuni pe coclauri, ne-am întâlnit cu 3-4 mașini și a trebuit să ne facem loc unii altora, lățimea drumului nepermițând ca două autoturisme să treacă unul pe lângă celălalt. Se vedeau venind pe drumuri perpendiculare pe cel pe care eram, dinspre sat, probabil drumuri ce despart ogoarele între ele. Din loc în loc, dacă tot ne opream, mai trăgeam și câte o poză cu Marea Neagră cea Turcoaz! Și am observat și câteva construcții de beton paralelipipedice, destul de simple, dispuse pe alocuri, unele chiar pe plajă; „sunt buncăre rămase din război”, m-a lămurit Tati, care le știe el pe toate!

În capătul golfului am făcut din nou popas. Am dibuit drumul care coboară către mare, în direcția construcției pe care o zărisem de pe plajă. Într-o poieniță era paranghelie cu mici și cârnați la grătar; doar era 1 mai! Am ajuns pe o plajă îngustă, plină de scoici și cochilii de melci de mare, în dreptul unui buncăr ce stătea cam câș. Alături, două bărci albastre încercau să salveze peisajul. În stânga, construcția cu pricina, destul de modestă - un nene părea că într-adevăr locuiește acolo, însoțit de un cățel pașnic. Pe un catarg, chiar în fața casei, flutura mândrul drapel național! Și mai în stânga, rămășițele unui ponton pe piloni de lemn; dincolo de el, marea desenată în superbele nuanțe pe care nu ne mai săturam privindu-le... Iar departe, departe, puțin mai jos de linia orizontului, pluteau câteva vele albe!...

Și dacă am revenit sus, pe „drumul de coastă”, credeți că ne-am potolit?! Neee... Hai înainte, că trebuie să dăm la Eforie, uite, se văd deja niște case! Depășirăm o zonă unde, pe un drumeag și mai jos decât al nostru, se înșirau vreo 5-6 rulote și mașini, apoi ajunserăm în dreptul unui dig în formă de T, ce despărțea două golfuri. Și... ce să vezi? „Mami, uite-ți lebedele, colo, jos! ” Admirasem un grup consistent de lebede albe în urmă cu vreo 3 săptămâni, când prietena mea, Fidan, mă dusese la Eforie Sud să le văd. L-am adus și pe Tati la începutul mini-vacanței în golful cu pricina, dar... nici pană de lebădă! Ni s-a spus că probabil au plecat la cuibărit pe nu știu ce insulă din apropiere. Iată că nu plecaseră toate, vreo 4 se mutaseră doar în golful vecin! Hai la ele!

Am coborât până la faleza naturală de deasupra mării. Am lăsat mașina lângă a unei familii ce ieșise la picnic, apoi am coborât per pedes pe niște trepte improvizate până pe plajă. Dincolo de digul din dreapta, într-adevăr, am găsit cele 4 frumoase lebede, care nu prea s-au sinchisit de entuziasmul nostru. Când am urcat, am aruncat o privire și spre golful din stânga, cel în care le zărisem acum 3 săptămâni și ni s-a părut că sunt lebede și acolo; am coborât până la el, de data aceasta pe un drum normal care se face aproximativ din dreptul cazinoului, dar ajunși jos, am constatat că nu erau lebede, ci pescăruși.

Ultima pauză de pozare am făcut-o pe faleză, scurtă-scurtissimă, căci mai fotografiasem marea din acel loc cu 2 zile în urmă, dar atunci era pe jumătate învăluită în ceață și nu avea culorile astea fenomenale! Pe urmă am oftat și am ieșit către șoseaua europeană, direcția „acasă”!... Când m-am uitat la ceas, am realizat că ceea ce s-a vrut la început „doar o privire aruncată mării la Tuzla” s-a transformat într-o hălăduială de aproape 3 ore!...

Ne vom întoarce pe plaja de la Tuzla, desigur. S-ar putea să nu ni se mai pară atât de frumoasă ca prima dată, s-ar putea ca vara, în plin sezon, s-o găsim invadată și asta să-i răpească din farmecul de acum. S-ar putea ca marea să nu mai fie colorată în acele splendide haine de gală, ca vântul să nu mai miroasă a sare... Eu sper totuși ca drumul de acces să-i descurajeze pe mulți și să ajungă pe plaja virgină de la Tuzla doar cei asemenea mie, iubitori de cântec de valuri, de soare, de stuf, de... frumusețea simplității! Să-și pună un prosop pe nisip, să se scalde în apele înspumate, să mănânce apoi la terasă o ciorbă de pește, să bea o cafea la ibric, iar la sfârșitul zilei să plece cu inima îmbogățită, cântând de bucurie!

Rog web a „colora” articolul cu următoarea linie sonoră: https://www.youtube.com/watch?v=iAp8u3RG57Y

---

VIZUALIZĂRI: 27438 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI