Palatul Culturii, reflecția frumoasă a istoriei ieșene

TIPĂREȘTE

Despre Iași s-a scris mult și bine (chiar prea bine!) pe acest site, așa că n-am de gând să-mi îngân antevorbitorii. De fapt, în acest context, eram chiar convinsă că n-o să adaug niciun cuvânt în plus despre frumusețile fostei capitale moldave, căci tot ce s-ar fi putut spune s-a spus deja. Ei bine, am constatat că tocmai „emblema orașului”, obiectivul care-ți vine prima dată în minte când rostești „Iași” - ați ghicit, e vorba despre Palatul Culturii - tocmai el e văduvit de privilegiul de a fi disecat în toată profunzimea turistică pe care o merită! :) Evident, explicația constă în perioada lungă în care nu s-a putut vizita de către publicul larg, între 2008 și 2016 fiind supus unor ample lucrări de renovare și restaurare. De la momentul când și-a deschis din nou larg porțile (primăvara anului trecut), avem pe AFA 3 articole, unul ce recomandă vizitarea palatului și a muzeelor pe care acesta le adăpostește cu duioșia și căldura cuiva care și-a „petrecut un sfert de secol din viață” pe plaiuri ieșene (@raducondurache-vezi impresii), iar celelalte două care reflectă dezamăgirea autorilor (@dawnsash - vezi impresii și @Qvadratvus - vezi impresii) și, ca atare, nu-l recomandă. Pe mine astfel de lucruri mă intrigă și au o singură consecință: vreau să văd cu ochii mei. În plus, mă stârnise și Tati, care s-a nimerit în Iași chiar în primele zile după redeschiderea Palatului Culturii: „Mami, l-au făcut mișto tare! Ei, muzeele nu sunt cine știe ce, dar interioarele sunt beton! ” Și mai prinsese și expoziția temporară „Aurul și argintul României”, de la care, ce-i drept, m-am ales și eu cu un ceaslov de album în care sunt prezentate toate tezaurele descoperite pe teritoriul țării...

Primul contact l-am avut cu Palatul Culturii chiar în seara în care am sosit în Iași. Vă reamintesc că era 1 Decembrie, sărbătoarea națională a României; peste tot, această zi sfântă s-a sărbătorit cum s-a priceput fiecare și nici Iașul n-a făcut excepție. Din păcate, noi am ajuns prea târziu pentru a asista la defilare și n-am prins nici aprinderea oficială a luminilor de Crăciun.

După delicioasa prânzo-cină servită la Restaurantul Cin Cin, anexat Hotelului Select la care am tras, am pornit-o la plimbare spre centrul orașului. Am ieșit imediat în Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, una dintre principalele artere ale orașului, ce avea să se termine chiar în fața Palatului Culturii. La intersecția cu str. I. C. Brătianu, bulevardul era blocat intenționat cu o barieră păzită de doi polițiști. Dincolo de aceasta, se organizase un adevărat târg de Crăciun, cu tiribombe pentru copii și căsuțe de lemn unde se vindeau tot felul de mărfuri (știți genul: papuci îmblăniți, bundițe, oale de ceramică, vin fiert etc). Deși vremea era destul de rece și umedă, era o aglomerație de nedescris, cred că jumătate din populația orașului se găsea acolo, plus ceva turiști ca și noi; ne-am plimbat pe sub bolta luminoasă și ne-am lăsat pătrunși de atmosfera începutului de Sărbători de Iarnă! Am lăsat pe stânga clădirea frumoasă a fostului Palat Roznovanu actualmente Primăria orașului Iași, decorată cu lumini în formă de tricolor românesc, apoi pe dreapta Mitropolia cu ale sale celebre moaște, precum și dantelăria de piatră a Bisericii Trei Ierarhi și... iată-l, în toată măreția lui, Palatul Culturii ieșene, minunat pus în evidență de multitudinea de reflectoare și de tricolorul desfășurat pe toată înălțimea turnului cu ceas!

Am traversat parcarea spațioasă din fața palatului și ne-am îndreptat spre acesta; știam că orele de vizitare s-au încheiat de mult, dar eram totuși atrași ca de un magnet irezistibil. N-am acordat prea multă atenție statuii ecvestre ce-l reprezintă pe marele voievod al Moldovei - o siluetă întunecată pe cerul nopții de iarnă - mai ales că am remarcat că ușa de la intrarea în palat se tot deschidea periodic, lăsând să iasă și să intre diverse persoane. Hai și noi! Am împins deci cu oarece greutate imensa dantelă de fier și sticlă a ușilor semi-ovale și am pătruns în „anticamera” pavată cu un superb mozaic circular în alb și negru; pe urmă altă serie de uși asemănătoare și... Wow! Câtă frumusețe! Mi-am reprimat în ultima clipă un fluierat prelung de admirație, dar gura căscată cu greu am reușit s-o închid!...

Imaginați-vă întâi și întâi podeaua acoperită - pe toată lungimea celor două coridoare laterale ce pleacă în stânga și în dreapta - de un mozaic cadrilat în alb și negru (care la etaj se va preface în alb și roșcat), mai puțin în holul central, unde negrul s-a preschimbat în gri și unde sunt dispuse concentric șiruri de simboluri geometrice, florale și animale (am citit mai apoi că sursa de inspirație a acestui frumos mozaic circular ar fi un altul asemănător aflat în Catedrala Saint Pierre, de lângă Cannes). Pe de altă parte, imaginați-vă coloanele strălucitor de albe, terminate cu inflorescențe dorice, care susțin etajul clădirii. Imaginați-vă, dacă puteți, monumentalele scări ce urcă în stânga și în dreapta, păzite de acvile de ipsos, adăpostind între etaje, pe pereții laterali, superbe vitralii înfățișând scene din istoria îndepărtată a Moldovei. Și dacă nu stați grozav cu puterea de imaginație, nu-i bai, că la final de poveste o să vă ofer și câteva imagini de la fața locului!

Într-adevăr, muzeele nu se mai puteau vizita, dar paznicii ne-au spus că putem admira pe îndelete restul palatului, ba chiar s-a organizat și o vizită în turnul cu ceas, vizită pentru care în mod normal trebuie să te programezi, căci nu sunt acceptate decât grupuri de maxim 8 persoane. Sincer, nu știu nici acum dacă am avut bafta asta pentru că era 1 Decembrie sau a fost doar ghișeftul paznicilor, dar m-am bucurat că putem să urcăm în celebrul turn cu ceas! Un nene a format deci rapid micul grup și ne-a condus în stânga, pe coridor, până am ajuns la un lift. Am urcat imediat și ne-am trezit în podul palatului, o structură complicată de lemn și metal; am înaintat pe un podeț metalic, apoi am urcat cele câteva trepte și iată-ne în încăperea turnului, una aproape normală, dar foarte înaltă, în mijlocul căreia tronează, protejat de pereți de sticlă, complicatul mecanism al ceasului. Deasupra, pe 3 din cele 4 laturi ale încăperii, vedem cadranele ceasului, împodobite cu semne zodiacale. Am citit că în noaptea de dinaintea inaugurării palatului, părintele său, arhitectul Berindei a stat ore întregi, împreună cu cei doi fii ai săi, în camera ceasului, încercând să-l regleze la marea finețe, astfel că o noapte întreagă a răsunat în tot Iașul „Hora Unirii”...

Evident că unii sunt îndeosebi impresionați de mecanismul ceasului, alții de priveliștile ce se desfășoară dincolo de ferestre; nenea paznicul ne lasă să le admirăm și să le pozăm în voie, pe urmă facem cale întoarsă către lift. Următoarea stație este la etaj, unde ghidul nostru de ocazie ne indică cele două săli celebre, pe care de asemenea avem dezlegare să le „pigulim” cu câtă atenție dorim.

Prima pe care o vizităm este Sala Voievozilor și iarăși trebuie să-mi reprim un sunet de uimire când trec dincolo de minunăția de ușă! În primul rând, luuungă, jumătate mobilată cu scaune dispuse pe două secțiuni, cu culoar de trecere pe mijloc, dovadă că în prezent aici trebuie să se țină tot felul de ceremonii. Jumătatea cealaltă este absolut liberă, decorată la momentul vizitei noastre doar cu 3 brăduți stilizați ca să ne amintească apropierea Sărbătorilor Crăciunului. Podeaua strălucitoare de marmură bejulie, pereții și tavanul ogival îmbrăcați într-un material albastru presărat cu crini heraldici aurii (florile preferate ale Reginei Maria). Pe pereți, de jur împrejur, acolo unde începe tavanul, se află un lung șir de medalioane înfățișând personalități conducătoare pe teritoriul Moldovei de azi, începând cu Decebal, Traian și Aurelian, continuând cu Dragoș și Bogdan și sfârșind cu regii și reginele României. Peretele din capătul estic este decorat cu un splendid șemineu, la rândul lui împodobit cu un arbore simbolic ce adună portretele celor mai reprezentativi voievozi moldavi, în vârf fiind însuși Regele Ferdinand I „Întregitorul” (un șemineu asemănător se găsește în Franța, la Chateau de Pierrefonds, unde „arborele” îi reprezintă pe Regele Arthur cu ai săi Cavaleri ai Mesei Rotunde). Sala Voievozilor e, cu adevărat, o minunăție și nu ne mai săturăm s-o admirăm și s-o pozăm din toate unghiurile!

Ne oprim apoi deasupra holului central, de unde putem vedea mai bine frumosul mozaic circular de la parter, despre care v-am povestit la început, pe urmă pătrundem în Sala Henri Coandă, numită astfel în cinstea celui ce nu doar și-a asigurat un loc de frunte în istoria aviației moderne, dar a realizat și schițele pentru decorarea Palatului Culturii ieșene și, în plus, a inventat bois-cement-ul, un material special de construcție, având la bază praf de cretă și ceară de albine, un fel de ipsos care imită perfect lemnul de stejar. Din acest material s-au făcut „lambriurile” sălii în carte tocmai ne aflam, dar nu numai. Sala este și ea mobilată cu scaune dispuse pe rânduri și pe coloane, de asemenea lăsând pe mijloc un spațios coridor de trecere. În față se află un pian, deci putem deduce destinația actuală a locului, care cândva era sediu al Curții cu Juri. Se pare că șarpantele cu care este decorat tavanul sunt inspirate din cele de la Westminster Hall, ca și consolele „susținute” de îngeri purtând în mâini scuturi heraldice. Pe unul din pereții laterali, se află 3 picturi de dată mai recentă, reprezentând urbea moldavă în 3 ipostaze diferite: Iașul istoric, artistic și industrial.

Ne-am mai învârtit un pic pe holurile palatului (dacă tot aveam voie și timp berechet), am făcut fotografii, am coborât și am urcat iar scările, și pe urmă le-am mai coborât o dată :), și în sfârșit ne-am declarat satisfăcuți (deocamdată). Am înconjurat clădirea prin spate, pe partea dinspre Palas Mall, acolo unde se află celebrele fântâni arteziene - desigur, nefuncționale în sezonul rece. Am admirat însă îndelung proiecțiile luminoase ce se desfășurau pe întreaga suprafață a palatului și care înfățișau ba tricolorul românesc, ba un dans de fulgi de zăpadă...

A doua zi dimineață am luat explorarea de la capăt, de data asta singură, căci Tati mai văzuse muzeele și, în plus, avea ceva proiect - urgent de terminat la hotel! Pe o ploaie măruntă și rece am părăsit deci camera noastră călduroasă și primitoare și am pornit-o pe drumul deja cunoscut să-mi încălzesc spiritul! M-am oprit întâi la Mitropolie, unde era slujbă și un pic de coadă la pupat moaștele Sfintei Paraschieva, pe urmă la Trei Ierarhi, unde inițial am fost dezamăgită că n-am voie să fac poze în interior, dar pe urmă mi-a trecut, când am văzut ce întuneric era înăuntru, oricum n-ar fi ieșit nimic în poze; mult mai interesanți mi s-au părut pereții exteriori ai bisericii, o adevărată dantelărie în piatră!

De data asta, chiar dacă ploua și mâinile îmi înghețau pe camera foto, am sporit atenția pe care am acordat-o statuii ecvestre a lui Ștefan cel Mare, despre care citisem că a fost realizată la Paris, de către Emmanuel Fremiet, după schițele lui Gh. Asachi și a fost dezvelită în 1883, în prezența Regelui Carol I. Cu această ocazie, Mihai Eminescu a scris celebra sa „Doină” („De la Nistru pân' la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a... ”), iar regele a cadorisit statuia cu două tunuri Krupp, trofee cucerite în Războiul de Independență de către Regimentul de Dorobanți din Copou; de atunci, cele două tunuri l-au păzit pe domnitor și pe calul său fără întrerupere până în zilele noastre.

M-am îndreptat apoi spre palat; de-o parte și de alta a intrării sunt fixate plăcuțe comemorative, una dedicată arhitectului Ion D. Berindei, „părintele” palatului, iar alta care atestă perioada de renovare prin care acesta a trecut recent. De asemenea, există un lung tabel cu prețurile de vizitare a muzeelor pentru diferite categorii de persoane, precum și cu intervalul orar în care acest lucru este posibil (10-17, zilnic, mai puțin lunea). Voi atașa o poză cu prețurile, că ar dura prea mult să vi le prezint „din gură”. Ca idee, eu am cumpărat biletul combinat pentru toate cele 4 muzee (de la un mic ghișeu improvizat în partea dreaptă a holului central), la prețul de 40 ron, mi-am lăsat hainele într-unul din multele dulăpioare securizate din partea stângă a holului central și am pornit a vizita...

În prezent, Palatul Culturii reunește sub același acoperiș 4 muzee: de Istorie a Moldovei (înființat la 1916; parter, aripa estică), de Știință și Tehnică „Ștefan Procopiu” (1955; parter, aripa vestică), de Artă (1860; etaj, aripa estică) și Etnografic (1943; etaj, aripa vestică). În plus, tot aici este și sediul Centrului pentru Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural. Biletul l-am prezentat la fiecare intrare, fiind vizat de câte o doamnă supraveghetoare.

Am început, oarecum aleatoriu, cu Muzeul de Istorie al Moldovei și bine am făcut, căci am avut ocazia să aflu de pe niște panouri enorme, ce tapetează pereții unei întregi camere, câte ceva despre povestea locului în care mă aflam. Pe scurt, cum palatul a fost promis de însuși Regele Carol I ieșenilor, ca o compensare pentru faptul că „trebile țării” fuseseră mutate la București și ca o răsplată pentru moștenirea istorică și culturală pe care Iașul se încăpățâna s-o conserve și s-o expună omenirii. A fost angajat pentru acest demers arhitectul Berindei, deja considerat un geniu în domeniu, școlit fiind pe băncile Parisului, influență ce avea să se reflecte în toată munca sa viitoare. Acesta, ajutat de doi confrați (Filip Xenopol și Grigore Cerchez), a desenat (în acuarele direct pe talc, așa cum îți obișnuise clienții!) planurile unui palat cum... doar Parisul mai văzuse, căci se pare că celebrul Palat de Justiție francez i-a servit ca muză maestrului nostru. Construcția a început în 1904, pe locul fostei Curți Domnești medievale moldave, dar a stagnat pe perioada primului război mondial, urmând a fi reluată apoi, iar minunăția de palat a fost inaugurată pe 11 oct 1925, în prezența Regelui Ferdinand.

Pentru acele vremuri, clădirea aducea multe elemente inovative, printre care bois-cement-ul lui Henri Coandă, precum și un sistem sofisticat de încălzire și curățare a aerului prin niște filtre uriașe de cărbune, dispuse într-o încăpere specială din subsolul palatului. De asemenea, clădirea era electrificată în totalitate și dispunea de un rezervor propriu de apă potabilă, cu capacitatea de 500 de litri. Structura de rezistență a construcției era și ea o premieră pentru ieșeni, căci Berindei n-a folosit nici fir de beton, doar lemn ignifugat, iar fundația era turnată peste un strat de prundiș și nisip, astfel asigurându-i-se elasticitate în caz de cutremur. Din păcate, în perioada comuniștilor, s-au găsit niște deștepți să cârcotească despre faptul că, fiind construită majoritar pe schelet de lemn, clădirea ar prezenta mare risc de incendiu; în consecință, s-au apucat să toarne placă de beton între etaj și pod, ceea ce se pare că a fost o mare nesăbuință, materialul acesta extrem de greu încărcând suplimentar planșeul, cu mult mai mult decât a fost calculat inițial de arhitectul Berindei:(.

Feroneria ușilor, cea pe care atât o admirasem cu o seară înainte, am aflat că a fost opera unui inginer ieșean, pe numele lui Alexandru Dimitriu, căruia i-au fost atribuite multe alte lucrări de artă în orașul de pe Bahlui. Mobilierul însă a fost comandat în atelierele pariziene și o parte din el se mai găsește încă în palat, spre exemplu în următoarea sală în care am intrat. Sala Berindei (a fost numită așa în onoarea creatorului palatului, evident) reproduce azi un complet de judecată, așa cum trebuie să fi arătat el în prima jumătate a secolului trecut. M-am întâlnit din nou cu lambriurile de „lemn fals” și am aflat că cele două robe de magistrați expuse pe manechinele din colțuri sunt originale. N-am zăbovit prea mult în acest loc, ci m-am grăbit să prind un grup care beneficia de explicațiile unei ghide (nu m-am lămurit până la finat dacă era o treabă privată sau un serviciu de ghidaj organizat de muzeu, înclin să cred în prima variantă, căci în celelalte muzee n-am văzut picior de ghid).

Următoarea sală prezintă ceva artefacte din perioada pre-medievală a Moldovei (sincer, am fost destul de dezamăgită, mă așteptam la o abundență de ceramică Cucuteni - și nu numai). Ne-am întâlnit și cu jilțul domnesc al lui Al. Lăpușneanu, de fapt doar cu structura lui de lemn (foarte frumoasă, dealtfel), căci partea pe care se șade lipsește cu desăvârșire. Trecem printr-o încăpere acoperită integral cu un soi de sticlă foarte rezistentă, peste care pășim cu încredere la îndemnurile ghidei și care lasă să se vadă dedesubt părți din vechile ziduri domnești peste care a fost construit palatul. În următoarea sală ne delectăm cu imaginea unui cort turcesc; ni se spune că e o reproducere a unei astfel de locuințe de campanie pe care o foloseau conducătorii otomani în luptele lor de cucerire, inclusiv pe teritoriul Moldovei. Cortul e căptușit pe interior cu un material desenat frumos în alb, roșu și negru, asortat cu covorul persan și e mobilat simplu, dar eficient, în stilul specific. Ghida insistă pe sobița de campanie, dar și pe scrinul cu sertărașe încrustate cu sidef și pe „instalația” de pregătit ceaiul.

Încăperea următoare ne prezintă vreo două manechine îmbrăcate în straie vechi militare și o colecție mică de arme. Ultima sală expune reproducerea unui salon ieșean de perioadă interbelică, precum și vitrine cu haine și accesorii destinate doamnelor și domnilor din înalta societate. Aflăm în același timp despre obiceiurile vremii, despre tabietul împrumutat al „ceaiului de la ora 5”, despre mersul la teatru și despre multe altele.

Ieșind de la Muzeul de Istorie, descopăr în apropiere una dintre expozițiile temporare, numită ”Minoritatea germană din România - trecut și prezent în Europa Unită”. Este de fapt o sală întreagă tapetată cu fotografii și explicații detaliate, pe care totuși nu am răbdarea de a le parcurge integral. Zăbovesc însă mai multă vreme în încăperea alăturată, unde sunt prezentate pe larg - cu exemple elocvente - tehnici folosite în restaurarea și recondiționarea obiectelor de patrimoniu. Citesc și privesc în poze cum - spre exemplu - din câteva cioburi se reconstituie un vechi vas de lut, cum se „repară” delicatele cusături de pe costumele populare, picturile deteriorate și multe altele... Foarte, foarte interesant!

Din nou în mod aleatoriu, aleg să continui cu Muzeul Științei și Tehnicii, aflat tot la parter, în capătul celuilalt coridor. Până acolo, descopăr pe partea stângă toaletele și îmi propun să rețin informația pentru mai târziu. Muzeul Științei e o succesiune de 3 sau 4 săli în care se găsesc tot felul de mașinării „de făcut muzică” prin sec. 19-înc. sec. 20. Cutii muzicale (m-a amuzat să citesc repertoriul pe care îl reproducea fiecare dintre ele, din care am reținut „Ca la ușa cortului” sau „Hora Meșterului Manole”), flașnete, gramofoane, dar și adevărate dulapuri muzicale, al căror mecanisme de funcționare (ce sunt explicate în detaliu pe niște planșe mari de pe pereții alăturați) păreau interesante pentru unii, dar care pe mine m-au lăsat de-a dreptul rece. Mult mai tare m-au încântat toaletele de epocă ale domnișoarelor manechine ce vegheau impasibile această demonstrație de tehnică... muzicală!

Am păstrat aripa, dar am urcat la etaj, către Muzeul Etnografic. Până acolo m-am „împiedicat” din nou de o expoziție temporară, ceva despre stilurile arhitectonice folosite în reconstrucția Varșoviei de după cel de-al doilea război mondial. Nici acest subiect nu m-a pasionat prea tare, dar am aruncat totuși câteva priviri.

Muzeul Etnografic al Moldovei se desfășoară nu doar în încăperi, ca celelalte; din cauză de dimensiuni de exponate, unele dintre acestea se pot întâlni în nișele laterale de pe hol: o căruță, o sanie... În capătul coridorului, este amenajat un spațiu dedicat spiritualității moldave (ceva icoane și cărți vechi, o cruce mare de lemn sculptat frumos), dar și obiceiurilor de Paști (o colecție impresionantă de ouă încondeiate). În prima încăpere destinată muzeului am întâlnit o horă de manechine îmbrăcate în frumoase porturi populare din diverse zone ale Moldovei, pe care le-am admirat îndelung, fiind o mare pasionată de acest gen. Următoarea sală conține o moară de vânt în mărime naturală (cred că una mai mică, totuși, de a încăput aici), iar mai departe sunt ilustrate obiceiurile de nuntă și botez, la fel, cu ajutorul manechinelor îmbrăcate specific, precum și al diferitelor obiecte. Mi-au atras atenția și vreo două covoare tradiționale expuse pe pereți, extrem de frumoase. Am ajuns într-un final în ultima încăpere a muzeului, cea mai mare dintre toate, conținând tot felul de instalații folositoare pe lângă casa gospodarului (teascuri de struguri și de ulei, pive, chestii de colectat mierea etc).

Muzeul de Artă l-am lăsat la urmă, ați înțeles de ce: cireașa de pe tort! M-au întâmpinat vreo două sculpturi reprezentând nuduri, dar și un afiș care-mi anunța pătrunderea în altă expoziție temporară, cu lucrări ale unei artiste contemporane, Atena-Elena Simionescu. Am intrat, am privit, în general mi-a plăcut; ciudat, dar interesant. La intrarea în expoziția „Maeștrii picturii românești în patrimoniul Muzeului de Artă Iași”, tronează un mare afiș care ne invită să ne descărcăm pe telefoanele noastre moderne o aplicație cu ajutorul căreia vom afla mai multe despre exponate (un fel de ghid virtual, înțeleg eu, dar totuși nu-mi descarc aplicația, eu sunt așa, mai de modă veche, îmi place să privesc un tablou și să mă las purtată de senzațiile pe care le încerc privindu-l; poate altădată). Mă las legănată, așadar, din vârful clăii de fân al unui „Car cu boi” de Grigorescu, răspund apoi zâmbetului ștrengar pe care mi-l trimite peste ani „Ursăreasa din Bolduri” a aceluiași maestru, mă rătăcesc printre peisaje, mă îmbăt de parfumul suav al florilor din vase aspre de lut... Îmi place și aș mai vrea...

Noroc că în următoarele încăperi mă așteaptă altă expoziție, nu știu dacă temporară sau nu, și nici nu-mi pasă atâta timp cât pe moment îmi satisface nevoia de frumos pe care cea precedentă abia mi-a aprins-o: „Josef August Schoeff - un artist itinerant prin Țările Române”. Cred că personajul a fost în foame mare, căci majoritatea lucrărilor lui reprezintă portrete de boieri și boieroaice; ba nu, la final descopăr și o lucrare ce iese lejer din tipare, înfățișând o tânără frumoasă, cu ochi mari și expresivi, cu atitudine și haine cât se poate de simple...

Ultima secțiune se cheamă „Maeștrii artei interbelice românești în colecțiile Muzeului de Artă Iași” și chiar reprezintă cireașa de pe tort! O adunare impresionantă de nume mari - Tonitza, Grigorescu, Dărăscu, Luchian și mulți alții, o adevărată delectare pentru ochi și inimă! O să pun câteva poze, să vă bucure și pe voi măcar o fărâmă din cât m-au bucurat pe mine la acel moment...

Cam asta a fost cu Palatul Culturii din Iași. M-am reîntors la parter, după ce am aruncat o ultimă privire decorului fabulos în care mă aflam. N-am avut curiozitatea să bag măcar capul în cafeneaua de jos, m-am înfofolit bine și mi-am continuat plimbarea, mai ales că între timp ploaia se oprise...

Dacă recomand acest loc?! Categoric da, mai ales pentru a admira arhitectura lui deosebită, interioarele delicate, pentru istoria pe care o poartă pe umeri! Că sunteți dispuși sau nu să plătiți prețul vizitării turnului cu ceas (16 ron), a unuia sau altuia din muzee (12 ron) sau pe cel combinat de 40 ron, asta rămâne să aprecieze fiecare!

---

VIZUALIZĂRI: 3200 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI