ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 04.01.2017
--- M ---
GR. VÂRSTĂ: 40-50 ani
DIN: Mediaş [SB]
ÎNSCRIS: 07.03.16
STATUS: SENATOR
DATE SEJUR
JUN-2016
DURATA: 16 zile
cuplu fara copii
PREȚ 1.000 euro ?
cu AVIONUL (toate taxele incluse)

GRAD SATISFACȚIE
SERVICII:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ
CAZARE [camere etc]:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ
BUCĂTĂRIE ŞI MASĂ:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ
CADRUL NATURAL:
95.00%
Mulțumit, aproape încântat
DISTRACŢ. / RELAXARE:
90.00%
Mulțumit, mici obiecții

NOTA MEDIE REZULTATĂ
92.50%
OBS: Spre deosebire de GRADUL de SATISFACŢIE (care se selectează de autor si se exprimă in procente, 0 - 100 %), MEDIA se calculeaza AUTOMAT, ca notă de la 1 (foarte slab) la 10 (excelent)

AUTORUL ar RECOMANDA
această destinaţie unui prieten sau cunoscut

Cu mașina în / prin Hexagon

O vacanţă aşteptată de ceva timp

TIPĂREȘTE

Încep să zâmbesc când mă apuc să scriu.

Şi am mai multe motive care contribuie la această stare, dar în primul rând ascultam o piesă - youtube - care mi-a amintit de o seară minunată din concediul petrecut în această vară, o seară din Cap D Agde. Doar că acolo îi ascultam pe unii urmaşi mai puţin cunoscuţi ai celor de la ABBA, iar astăzi pe unii ai celor de la BZN, două formaţii atât de dragi sufletului meu!

Privind ecranul laptopului pe care se derulau imagini cu oameni dansând într-o piaţă în timpul unui miniconcert, am retrăit o seară asemănătoare din iunie şi am fost cuprins de nostalgie, nostalgie care a declanşat impulsul de a aşterne rândurile care urmează, rânduri ce demult aşteaptă a fi trimise spre citire celor interesaţi de o aventură turistică în Franţa.

Un alt motiv care îmi înseninează aceste clipe îl reprezintă amintirea naşterii ideii de a concepe un astfel de vacanţă şi acele momente petrecute cu familiile unor colegi de facultate într-o zi de Crăciun a anului 2013. De acolo a pornit totul, a fost un impuls de moment – să vizităm o colegă de-a noastră stabilită în Franţa. Numai că după 2 ani de planificări şi aşteptări a concordanţelor dintre proiectele de concedii ale familiilor noastre, am hotărât să merg doar eu cu soţia, iar pe această cale doresc să îi mulţumesc din suflet întrucât a fost alături de mine, ştiind cât de mult mi-am dorit vacanţa.

Tot acum simt nevoia să le mulţumesc Cosminei (care ne-a asigurat cazarea pentru câteva zile la ea şi mai apoi la Marea Mediterană) şi lui Remus (cel care mi-a tăiat-o prompt când l-am rugat să mă ajute cu închirierea unui autoturism şi ne-a pus la dispoziţie un VW Polo ce ne-a dus pe unde am dorit, plus că ne-a luat şi de la aeroport şi ne-a transportat din Bruxelles lângă Lille), amândoi prieteni de-ai nostri şi foşti colegi pe perioada diverşilor ani de studiu. Fără sprijinul lor nu ne permiteam 17 zile în ţara care la tot pasul îţi oferă locuri foarte frumoase, o sumedenie de obiective turistice foarte variate.

Deşi a diferit puţin de cel considerat ideal (cu autoturismul de la Mediaş – Munchen – Insula Mainau iar la întoarcere Nisa – Ljubljana) am avut parte de un itinerariu care sper să îi stârnească şi pe alţii.

Din considerente ce ţineau atât de timp cât şi financiare am renunţat la călătoria cu autoturismul până în Franţa şi retur, folosind pentru această distanţă serviciile Blue Air pe ruta Bucureşti – Bruxelles – Bucureşti, cu bilete achiziţionate din timp (adică cu 2 zile înainte de atentatul din Zaventem!!). Vă daţi seama de reacţia celor care ştiau că urma să mergem acolo! Ne considerau temerari, numai că multe se pot întâmpla şi îşi pot reveni în câteva săptămâni...

Odată aterizaţi la Bruxelles am avut ocazia să remarcăm urmele acelui atentat, funcţionalitatea aeroportului nefiind încă redată la parametrii dinaintea acestuia, iar pereţii afumaţi stăteau ascunşi în spatele unor panouri imense albe.

Ce mi s-a părut curios dar am înţeles motivul, cei care aterizau erau conduşi direct în afara aeroportului într-o parcare subterană, acolo unde puteau fi preluaţi de rude, prieteni sau cine venea să îi aştepte. Nu ştiu dacă după 5 luni se practică acelaşi sistem, dar e sigur că la momentul respectiv nu se putea intra în aeroport fără a fi atent scanat şi percheziţionat şi, obligatoriu, doar pe baza unui bilet de avion.

Din aeroport ne-a luat Remus şi ne-a dus acasă la familia lui, în Annezin, lângă Bethune, aşadar iată-ne în Franţa. Nu ştiu alţii cum sunt (staţi că nu-l citez pe Creangă prea mult!!) dar mie îmi place mult Franţa, o vizitez pentru a treia oară şi sper să mai ajung acolo, mai sunt locuri pe care aş vrea să le văd.

Petrecem o seară foarte plăcută, dar gata, la somn, unii pleacă a doua zi la serviciu şi şcoală iar alţii pleacă în aventura de fix 3.590 km pe care aveam să îi parcurgem cu Polo. Nici nu puteam circula cu un autoturism mai indicat! Parcă eram şi noi doi descoperitori ai tărâmurilor ţării şefe între cele francofone.

Conform traseului planificat de acasă, prima zi are ca principal obiectiv catedrala din Reims. Ajunşi în acest oraş, prima oprire o facem la gară, atât datorită faptului că existau indicatoare turistice cât şi pentru că sunt un vizitator al acestor clădiri şi nu le ratez în localităţile în care mă duc paşii (sau roţile maşinilor).

Luăm la pas un mic părculeţ, cotim pe câteva străduţe vechi şi toate îţi arată drumul spre simbolul burgului vechi, Catedrala Notre Dame, la a cărei edificare localnicii au trudit fix 270 ani, conform celor prezentate pe pliante, plăcuţe şi alte elemente componente ale unui arsenal a ceea ce înseamnă informare turistică.

Numai că francezii ăştia şi au ce prezenta!

Potrivit ghinionului nostru proverbial, pe unde mergem la câte un obiectiv mai acătării, hop şi licitaţiile taman au fost adjudecate iar firmele câştigătoare se apucă să învelească minunăţiile de monumente de vizitat astfel încât nu lasă aparatului de fotografiat posibilitatea de a surprinde întreaga grandoare şi formă a acestora. Bine măcar că era deschisă şi am putut să explorăm pe îndelete interiorul. Şi, da, este o catedrală impresionantă! Pornind de la lungimea şi înălţimea ei şi finalizând cu vitraliile atât de clare, colorate şi curate.

Un sincer cuvânt de apreciere am de exprimat şi la adresa arhitecţilor şi edililor oraşului pentru modul în care au încadrat linia de tramvai în peisajul urbanistic din faţa catedralei: piatră şi apoi iarbă de-a lungul liniilor. Cât de simplu se pot face unele lucruri şi ce frumos arată apoi!

În cursul după-amiezii am ajuns la Cosmina, gazda noastră pentru următoarele patru zile. Nu zile de leneveală ci de explorare a regiunii France Compte.

Eram curios să ajung la ea pentru a face cunoştinţă cu tipicul trai la o fermă rurală franceză, ocupaţia familiei fiind creşterea, hrănirea şi îngrijirea a 380 vite. Anterior îmi explica faptul că Pascal, prietenul ei, se descurca singur până în acest an, beneficiar şi al dezvoltării mecanizării capitaliste dar odată cu ridicarea unei staţii de metanizare prin accesarea de fonduri europene (da, chiar şi ei primesc asemenea fonduri!) l-a cooptat ca ajutor pe fiul lui. Probabil că puţini dintre cititori ştiu ce semnifică o atare staţie. Ei bine, face baliga curent şi îl furnizează în sistemul electric francez! Faci bani din baligă! Dar vai de simţurile olfactive pretenţioase dacă vrei să admiri staţia mai de aproape!!

Un alt aspect de permanenţă a întregii noastre şederi aici l-a constituit ploaia. O ploaie care dădea o notă puţin tristă dar şi o culoare verde foarte aprinsă peisajului. M-au fermecat acele dealuri şi drumuleţe care se vedeau din curtea fermei! Toate drumurile sunt asfaltate, indiferent ce vârf de deal brazdează, sunt îngrijite şi cosite şanţurile lor, mărginite de garduri dincolo de care pasc liniştite sute de vite. Într-un sătuleţ de 50 locuitori existau acum 3 ani 5 ferme, în 2016 numărul lor reducându-se la 4. Ferme cu sute de animale, aşa că închipuiţi-vă cum pătează aceste ierbivore dealurile! Şi dorm afară din aprilie până în octombrie, doar cele bolnave şi cele gestante sunt în grajduri.

Prima miniexcursie am facut-o la Besancon, capitala regiunii, din documentările mele aici interesante părând a fi zona centrală şi citadela. Într-adevăr, ultima chiar m-a impresionat prin soliditatea degajată de zidurile groase şi de înălţimea la care a fost construită. Greu de cucerit aşa o redută!

Am avut ocazia să mă familiarizez cu chipul lui Vauban, cel despre care am auzit din prezentarea altor cetăţi care îi poartă amprenta construcţiilor. Aşa măcar să ştiu şi eu că structura Vauban s-a dat în cinstea unei persoane şi nu reprezintă vreo formă geometrică despre care n-am auzit eu, rămas dator profesorilor de matematică din generală şi liceu...

Interiorul citadelei este amenajat pentru vizitatori, totul este foarte bine organizat şi ai impresia că ultimul măturător a trecut cu un minut înaintea ta, iar cel care a tuns iarba abia a avut timp să-şi pitească trimerul în spatele unui tufiş pentru a nu fi reclamat şefului său că şi-a permis să-l lase o clipă în raza ta vizuală.

Pentru animaţie şi a mai atenua plictiseala copiilor în timp ce părinţii lor se familiarizează cu formele unei asemenea cetăţi, vreunul de pe acolo cu gânduri mai odihnite s-a gândit să amenejaze o grădină zoologică ce găzduieşte specii micuţe de maimuţe, bibilici şi tot felul de păsări şi alte mamifere de mici dimensiuni, precum şi acvarii cu peşti de o intensitate coloristică extrem de plăcută. Nu mă aşteptam să intru vreodată de pe aleea grajdurilor unei cetăţi într-o grădină zoologică! Dar apreciez ideea!

La fel cum apreciez şi panoramele ce se deschid spre şi dincolo de râul Doubs şi rânduiala de exactitate milimetrică a curţilor dintre poalele munţilor şi marginea râului! Iar tu, pe zidul cetăţii eşti deasupra lor. Dacă mai arăţi şi bine, ies nişte tablouri cu tine!!

Coborâţi din cetate, am intrat şi în Catedrala St. Jean după care ne-am urmat drumul pe sub nişte arcade foarte înalte şi sănătoase spre centrul oraşului.

Ne-a fost de ajuns o după-amiază pentru a ne plimba pe aici; ne întoarcem pe înserat la fermă şi nu pot să împiedic sufletul să tresalte atunci când simte semnul unei bucurii fără margini în timp ce micuţa maşină zburdă pe drumuri ce trec prin păduri, se unduiesc pe dealuri, traversează poduleţe cu un tors lin al motorului, semn că nu doar omului îi plac asemenea peisaje.

Cu traseul bine întocmit de acasă, planificat pe zile, rute şi obiective turistice nu aveam decât să ne odihnim peste noapte şi să pornim următoarea zi către o destinaţie aşteptată din mai multe motive, respectiv Alsacia cu a ei capitală, Strasbourg.

Dar, pesemne, nu la fel de dornică era şi gazda sediului legislativului european deoarece ne-a întâmpinat la porţile sale cu o ploaie deasă şi cu un vânt care făcea inutilă folosirea umbrelei. Oricât am încercat să mă împotrivesc rafalelor, se pare că dejunul lui matinal fusese mai copios decât feliuţele mele de salam şi brânză şi cana cu ceai, întrucât mi-a răspuns cu o forţă care m-a cam supărat, plus că m-a stropit din belşug cu apă ce părea că nu se mai termina în baierele lui...

Pornit şi eu să nu mă dau bătut cu una cu două – că doar nu degeaba am bătut atâta drum – îi ţin piept (nu dezgolit, ce-i drept) şi îi arăt că pot urca până pe acoperişul grandioasei catedrale. Parcă îl întărât şi mai tare, iar pe măsură ce urc spre acoperiş mă biciuieşte cu stropii reci şi cu o turaţie sporită a motoraşului care împinge spre mine vântul. Bine că arhitecţii au prevăzut şi construit balustradă, fără ea eram pierdut! Îl dovedesc într-un final, nu are ce arsenal să mai improvizeze pentru a stopa elanul meu de a privi de sus, în depărtare, Parlamentul European. Trebuie să recunosc că nici vizibilitatea nu era prea bună din cauza norilor aşa că nu mă pot lăuda nici eu cu panorama...

Din lupta mea cu vântul şi ploaia a avut de câştigat primăria municipalităţii în contul căreia am vărsat fiecare câte 5 euro, atât cât costă taxa de antrenare a muşchilor membrelor inferioare pe spiralele înalte de câţiva zeci de metri. Din punctul meu de vedere nu prea merită banii, mai ales pe o vreme ca asta. Îţi poţi face o părere despre structura exterioară a unui asemenea edificiu, o succesiune de piloni, arcade, nave, transepturi şi abside, plus alte câteva elemente necunoscute şi evitate a fi pomenite pentru a nu cădea în ridicol cu ale mele cunoştinţe elementare de arhitectură.

Odată făcut drumul şi în sens invers şi ajunşi pe caldarâmul pieţei – care între noi fie vorba, mi se pare foarte înghesuită în ansamblul gândit de arhitecţi, aspect care îi mai atenuează din grandoare – îi admirăm faţada şi încerc să o încadrez în obiectivul aparatului de fotografiat. Ehei, însă pentru acest demers e nevoie să fac o mulţime de paşi înapoi, atent la furnicarul de oameni, pentru a evita să fiu ţinta vreunei înjurături multi sau polilingvistice.

Iar când e vorba de admirat asemenea obiective, să ştiţi că am lângă mine o expertă în minuţiozitate! E Adriana, soţia mea, cea care ar fi în stare să numere şi bebeluşii ţinuţi în braţe de doamnele sculptate, să facă inventarul prelaţilor puşi de strajă deasupra uşilor, să cuantifice cu exactitate de metronom dispunerea diverselor împărţeli geometrice şi a sfinţilor la intrare. Forma uşilor, niturile care prind tablele acestora, răsucirea artistică a betonului care dă formă pletelor sau mustăţilor figurilor îşi pot reclama locul într-un album al atâtor faţade de biserici câte am văzut...

Într-un sfârşit, cred că după contemplarea şi studierea fiecărui decimetru pătrat de parte din faţă a clădirii, Adriana imi cere aparatul de fotografiat. Răsuflu uşurat, ştiu că mai am doar puţin de aşteptat până ne urnim; câteva cadre pentru contemplarea unui posibil concurs de genul „recunoaşteţi catedrala”... Şi să mă prindă cu lecţia neînvăţată...

Apoi ne facem drum spre imensele uşi de la intrare, le deschidem şi păşim în interiorul clădirii. Eu, cel puţin, nu îmi pot lua ochii de la vitralii şi de la tavanul foarte înalt al acesteia, şi am o senzaţie instantanee de „mărunt”. Nu mă faceţi să explic această stare, e fix cuvântul ce mi-a venit în minte în acele momente.

Un tur cu privirile aţintite în sus, atent la paleta coloristică superbă a vitraliilor, la balconul de predicat decorat cu minunate statui, la portalul Sfântului Laurenţiu, destinaţia finală fiind ceasul astronomic. Acolo unde am ajuns şi ne-am alăturat zecilor de turişti care îşi potriveau aparatele de captări foto şi video ale jucăriilor ce încep să se mişte la ore exacte. Se pare că şi lor le face plăcere să fie admirate, intrând în acţiune cu vioiciune la timpul programat de ani şi ani de zile cu o exactitate extraordinară. Privind pozele în timp ce scriu aceste rânduri, remarc că jucăriile respective îmi imortalizează pentru eternitatea albumelor mele foto ca fiind într-o miercuri ziua în care mi-am ales să fiu la 2 paşi de ele.

Ieşim din biserică, ascultăm preţ de câteva momente strădania unor muzicieni ambulanţi de a convinge turiştii că talentele lor artistice merită recompensate, apoi, pe nişte străduţe romantice, ne îndreptăm spre Petite France. Nu ştiu căt de convingători au fost menestrelii în relaţia cu turiştii, cert e că soarele s-a lăsat îmbunat de acordurile lor şi ne-a oferit o porţie de lumină şi căldură, una mică ce-i drept, dar atât de necesară pentru starea noastră sufletească.

În itinerariul către obiectivul mai înainte menţionat am avut satisfacţia să văd aievea acele case „cu bârnele pe dinafară” (cum le spun eu) admirate în poze şi documentare, atât de elegante şi superbe cu florile ce atârnă parcă într-o competiţie a celor mai dichisite pervazuri cu muşcate.

Iar despre cartier, ce să mai spun! N-aş mai fi plecat de acolo atât de mult mi-a plăcut! Iar plimbarea pe străduţele înguste, pietruite meticulos, flancate de terase micuţe şi cochete, case albe şi galbene cu obloane de lemn şi flori dornice de evadare din ghivece, cu turişti ce apăsau frenetic butoanele aparatelor, cu blitz-uri zumzăind ca licuricii îmi va rămâne întipărită permanent într-un colţ al amintirilor superbe din călătoriile mele.

Plecăm din Strasbourg cu această imagine, dar nu cu regret pentru că traseul acestei zile cuprindea încă trei localităţi idilice, sau cel puţin aşa mi le închipuiam eu.

Într-una din discuţiile avute cu Cosmina anterioare definitivării itinerariului şi prin care îi făcusem cunoscut că vrem să ajungem prin sătuleţe tradiţionale alsaciene, mi-a recomandat să nu cumva să evit Ribeauville. Ca un turist dornic să vadă cât mai multe – “calitate” care îmi mai atrage mustrări din partea permanentei mele însoţitoare, Adriana – am mai trecut încă două localităţi, la fie ce-o fi, poate le grăbesc pe fete şi apucăm să ne plimbăm prin toate.

Dar vai, ce să te grăbeşti odată ajuns în Ribeauville... Aş fi oprit timpul în loc! Mulţam Cosmina pentru recomandare!! Oameni buni, trebuie să vă las puţin pentru a răsfoi dicţionarul, a căuta în vocabular interjecţii, cuvinte de apreciere, epitete şi metafore care să redea frumuseţea, minunăţia acestui sătuleţ şi starea mea de exaltare odată intrat pe uliţa lui străveche!

Accesul turiştilor se face doar folosindu-şi pingelele, aspect demn de lauda obştei, şi ia-o încet călătorule pe dalele mici de beton, ţine drumul puţin pieptiş şi bucură-te de ceea ce vezi! Că ai ce...

Nu m-aş mira să fi aflat că acolo să se fi ţinut vreun concurs de obţinere a celor mai vii, naturale, şi pastelate culori de exterior, obligatoriu ca toate nuanţele obţinute să emane căldura în sufletele oaspeţilor ce vor veni pe aici. Iar oaspeţi au venit, cu sutele cât ne-am preumblat noi pe acolo admirând cetatea în ruină care se întrezărea pe dealul aflat la capătul uliţei, micile şi înfundatele străduţe acoperite cu mese care îşi aşteptau la umbră clienţii, băncuţe cochete pe care te aşezi să îţi tragi sufletul şi poţi admira în tihnă priveliştea, plus puzderia de mici crame private care te îmbiau prin expunerea atrăgătoare a sticlelor cu licoare să le treci pragul şi să guşti din ce se găsea pe acolo.

Are rost să mai aduc aminte de muşcatele din ferestre? Nu cred, Doar dacă nu aţi uitat că încă ne aflăm în Alsacia. În schimb, menţionez doar prezenţa unui râuleţ mic, cu un curs drenat care contribuia la răcorirea după amiezii şi a cuiburilor de berze, marcă a aceleiaşi regiuni disputate atâta amar de ani de cele două naţiuni ce nu se pot suferi. Dacă rămânea Alsacia nemţilor vă daţi seama cum arăta această regiune în continuarea Bavariei şi ce bani din turism scoteau nemţii de aici? De parcă francezii ar râmăne lefteri de pe urma noastră...

Îmi închipuiam cu ochii căscaţi pe acolo că dacă nu se inventau aparatele foto digitale şi rămâneam la stadiul filmelor foto AGFA de 36 poziţii, multe din imaginile captate în această localitate ar fi rămas doar în memoria mea vizuală nu şi în arhiva foto. Nu apucam eu să car zeci de role foto iar apoi preţul developatului şi al pozelor să fie mai scump decât al întregului concediu!

Ei, da, Ribeauville trebuie să-l vedeţi! E adevărat că se află la 65 km de Strasbourg, însă dacă aţi ajuns până acolo, mai conduceţi încă puţin că merită! Pentru mine, locul cel mai frumos în care am fost până acum este Insula Capri, unde am simţit o stare ce nu găsesc cuvinte a o descrie. Urmează Santorini, cu cel mai frumos apus văzut vreodată iar pe ultima treaptă parcă se înghesuie acest sătuleţ...

L-am lăsat în urmă, am înscris maşina pe un drum pitoresc de ţară, strecurându-ne cale de 5 km printre viile expuse în bătaia unui soare blând şi prietenos spre Riquewihr, următorul sat din lista mea. Am ales acest drum şi nu şoseaua naţională întrucât, pe cât posibil, în călătoriile din concediu sunt adeptul locurilor mai pitoreşti, atinse cât mai puţin de constructorii de infrastructură.

Localitatea este niţel mai mică decât precedenta, însă paleta coloristică se menţine, uliţa centrală puţin mai îngustă dar mai înclinată şi la fel de cuceritoare este pavată cu piatră cubică, la tot pasul vezi specii de flori colorate şi aranjate pe unde nici nu te aştepţi, case transformate în baruri având pereţii pictaţi cu mese îmbelşugate şi halbe de bere al căror preaplin ai impresia că se prelinge pe pereţi, atât de vii sunt culorile.

Riquewihr mi se pare mai liniştit, mai intim, mai tradiţional decât precedentul sat. Aproape fiecare casă are obloane de lemn şi flori la geam, zidurile sunt viu colorate şi, ce am remarcat, nu sunt doi vecini care să fi folosit aceeaşi nuanţă de culori în zugrăvirea proprietăţilor. Recomand să cotiţi pe câte o străduţă mică, aflate de-a stânga şi de-a dreapta uliţei centrale şi veţi avea ocazia să beneficiaţi de tihna pe care v-o poate oferi măsuţele unui mic local, aşezate pe toată lăţimea căii de acces.

Părăsim aşezarea însă nu călătorim prea mult, Statuia Libertăţii – în miniatură – care ne apare în faţa maşinii anunţând intrarea în Colmar, altă localitate ce musai trebuie străbătută la pas. Pentru cei care nu au apucat să se dumirească ce caută o asemenea statuie pe continentul nostru, le fac cunoscut că există mai multe replici ale simbolului SUA în lume, iar una dintre acestea se află la intrarea în Colmar şi are menirea de a aduce la cunoştinţa habarniştilor că aici s-a născut cel care a realizat statuia din New York.

Zona pietonală din Colmar – adică centrul localităţii - este ingenios realizată, apele unui un râuleţ destul de îngust fiind acoperite parţial cu pavaj apoi redate privirilor, cu balustrade plini de flori (cred că nici nu se mai impunea menţiunea), cu terase ale restaurantelor arcuite peste cursul lin al apei. Pe una din aceste terase am apucat să arunc şi eu un ochi către ecranul unui televizor şi am aflat că în minutul 85 al meciului România şi Elveţia se găseau la egalitate, scor 1-1, în meciul disputat la 567 de kilometri mai la vest. Nu am rămas să asist la ultimele minute ale disputei, conştient fiind că era mai interesant să ajung în Petite Venise, acolo unde erau mai multe de văzut decât obositoarele ţesături de pase laterale şi înapoi ale bătrânicioasei echipe naţionale condusă de Tata Puiu.

Şi nu am avut ce regreta, starea de bucurie la finalul turului prin această nouă altă Veneţie (oare câte ori fi de toate?) surclasând starea ce aş fi simţit-o şi regretat-o la privirea chipurilor inexpresive ale tricolorilor.

Revenim la Enfonvelle, cartierul nostru general, după o zi minunată, începută cu ploaia pe post de nedorit partener către şi în Strasbourg dar continuată sub mângăierea soarelui în a doua ei jumătate. Deja vacanţa era frumoasă!

Următoarea zi este rezervată unui program mai lejer, începe cu un mic dejun alcătuit doar din căpşuni proaspăt culeşi din grădina fermei (cred că mai mult de 1 kg am mâncat), se continuă cu un traseu pietonal prin împrejurimile sătuleţului iar la ora 12 fix se aşează lumea la masa de prânz. Masă la care, obligatoriu în Franţa, se serveşte brânză şi un pahar de vin pe lângă felul principal al mesei. Referitor la brânză, aş vrea să vă povestesc ceva ce mie, ulterior, mi s-a părut nostim.

Ajunşi la fermă, Cosmina ne-a predat camera şi ne-a recomandat să ne simţim ca acasă, şi nu am decât a-i mulţumi pentru ospitalitate. Am pus masa, am adunat-o, am spălat vase, ce mai, eram colocatari acolo! Numai că, umblând noi prin frigider, am remarcat un miros destul de neplăcut, iar expresia folosită este blândă pentru cei cu simţ olfactiv dezvoltat. Schimbam priviri cu soţia mea şi, parcă, ne întrebam ce produs să nu consumăm de acolo, să ne menţinem starea sănătăţii integră pentru a nu fi nevoie să decontăm ceva servicii medicale pe asigurarea de sănătate, pe care obligatoriu mi-o închei ori de câte ori ies din ţară.

Am fost surprinşi de proprietăreasă în momentul închiderii frigiderului şi al unei expresii faciale de dezaprobare a stocului de produse din interior. A izbucnit în râs şi ne-a asigurat că nu e nimic alterat înăuntru iar acel miros se datora unui sortiment de brânză foarte apreciat de Pascal, domnul fermier. I-a istorisit şi acestuia la masă respectivul moment, acesta, distrat, ne-a asigurat că este o brânză „de caracter” – adică tradiţională şi vestită - iar de atunci la fiecare masă consumam brânza de-a dreptul puturoasă însă foarte bună la gust şi clăteam gura cu un pahar de vin roşu.

Of, Doamne, căte alte sortimente de brânză am mai văzut şi gustat în acest concediu! Franţujii ăştia chiar se pricep să producă şi una şi alta...

Conform programului stabilit de acasă, în 17 iunie ne luăm la revedere de la gazdele noastre (împreună cu cheia unei garsoniere) şi o luăm din loc întrucât în această zi începe Sărbătoarea Muzicii la Geneva, eveniment cultural a-l cărui puls care am dorit să-l simţim pe viu.

Pe drum avem parte de primul şi – ce bine! – ultimul act de razvrătire al autoturismului care prin aprinderea unui beculeţ galben la bord ne dă de înţeles că are de gând să fie şi el băgat în seamă. Oprim la ieşirea din Besancon, îl consult pe Cristi, mecanicul maşinii mele din România, sun şi proprietarul iar amândoi mă asigură că „galben” încă nu e pericol, iar defectul este o bujie care nu se încălzea suficient. Pornesc, conduc cu privirea aruncată alternativ pe şosea şi pe bord iar după vreo câţiva kilometri apare liniştea: beculeţul se stinge. Bine că nu a avut de gând să se înroşească şi să mă trimită la vreun service prin Elveţia, că ne apropiem de Lausanne iar acolo costurile unei depanări presimt că erau uriaşe...

Ajunşi în capitala olimpismului, sediul unor cunoscute organisme şi organizaţii, căutăm o parcare pentru a porni într-o scurtă explorare a oraşului. Ţin să vă asigur că nu mică mi-a fost mirarea să constat că tariful era de 3 franci/oră undeva destul de departe de centru şi mai apoi de gară sau de Lacul Leman. Din parcare am ieşit la suprafaţă, printre clădiri elegante şi futuriste, am ajuns în Place Centrale, o înghesuială de pietoni în mişcare pe stradă şi prin faţa unor magazine ce îţi luau ochii prin curăţenia ce pur şi simplu le făcea să sclipească şi să lucească (ce soluţii de curăţenie foloseşte municipalitatea pe acolo?). În zona centrală a oraşului toate clădirile sunt albe sau aproape albe, cu ale culorii diverse nuanţe.

La un moment dat am ajuns pe o şosea suspendată pe nişte stâlpi ce aduceau aminte de construcţiile din epoca romană, cu parapeţi de sticlă care lăsau vederii alte căi de comunicaţii aflate dedesubt dar şi, foarte interesant, straturi perfect rânduite de flori crescute pe acoperişul unei staţii de metrou, după cum aveam să aflăm mai târziu. Eram în Lausanne Flon. Aveam sub picioare maşini, pietoni şi diverse baruri cu ecrane uriaşe. Era perioada Campionatului European de fotbal.

Coborâm din zona centrală pe Rue de Petit-Chene, o străduţă pietonală pietruită destul de înclinată, către lac şi ajungem în Place de la Gare, un furnicar de tineri de toate rasele, cu sau fără rucsacuri. Intru să vizitez gara, un obiectiv turistic pe care pe unde mă aflu mă străduiesc să nu-l ratez, apoi continuăm deplasarea spre apă.

Ajunşi aproape de punctul de interes, vedem în capătul străzii un superb castel, aproape ireal de arătos ca să fie adevărat. Parcă era din carton desenat şi făcea parte din decorul vreunei scene de teatru. Ne apropiem şi aflăm că clădirea nu face parte din obiectivele ce pot fi vizitate, dar te poţi caza acolo (bănuiesc că în schimbul unui preţ ridicat): Hotel Chateau D Ochy.

Cum rezervasem cazare din timp la un stabiliment ale cărui stele nu puteau rivaliza cu ale acestuia, o luăm prin stânga lui şi ajungem pe malul Lacului Leman unde ni se deschide privirii o apă albastră mărginită doar de munţi în orice parte i-ai scruta malurile. Iar pe versanţii unora se poate zări şi zăpada asortată ca nuanţă cu nori răzleţi ce se zbenguiau deasupra apei.

Pe malul lacului, dincolo de bariera de verdeaţă şi o alee care invită la tihna unei plimbări, se ridică clădiri ce degajă o aură aristocratică. Ne-am aşezat şi noi pentru a ne trage niţel sufletul, pentru a imortaliza prezenţa noastră pe acolo, după care pornim la plimbare pe malul lacului. Nu în partea cu potentaţii, ci în opusul acesteia unde dăm peste un parc de flori superb aranjate, pontoane de plecare a vaselor de agrement dar şi de un ministadion în toată puterea cuvântului: ecran imens color, tribună mobilă, suporteri gălăgioşi cu fulare, steaguri şi pahare de bere. Juca Italia – Suedia iar hărmălaia vă daţi seama de reprezentanţii cărei naţii era ridicată în aer...

Revenim către parcare şi facem o oprire din urcuş la o biserică românească, după cum scria pe o plăcuţă expusă în stradă. Impropriu numită biserică dacă e să ţinem cont de caracteristicele arhitectonice ale unei astfel de construcţii; clădirea aş asemui-o cu o bibliotecă din care aş elimina rafturile cu cărţi iar în fundul sălii aş aranja o masă acoperită cu o pânză vişinie. Am intrat, am dorit să schimbăm câteva cuvinte cu un compatriot de-al nostru dar, spre surprinderea noastră, nu se afla nimeni în încăpere şi nici în camerele alăturate ale căror uşi le-am deschis.

Achităm taxe de 9 franci elveţieni pentru spaţiul pus la dispoziţia Polo-ului pentru a se odihni şi ne îndreptăm spre Geneva.

Despre drumul dintre cele 2 localităţi, drum naţional, ce să spun? Spălat parcă, spilcuit în aşteptarea unei vizite a membrilor guvernului, trasat de ai fi crezut că atingerea liniilor ţi-ar fi murdărit degetele de vopsea încă neuscată. Spun doar atât: lega două oraşe elveţiene...

Şi pentru ca ceva totuşi să ridice mult gradul meu de uimire, drumarii helveţi au montat în sate oglinzi la fiecare ieşire din curtea vreunui plătitor de impozite locale. Închipuiţi-vă că pentru a se elimina riscul unui posibil eveniment rutier, îţi deschizi poarta curţii din telecomanda aflată la bordul maşinii, te uiţi în oglinda aflată pe partea cealaltă a drumului în dreptul curţii tale, observi că vine o maşină, o laşi să treacă iar apoi ieşi în deplină siguranţă. Nu cumva să rămâi cu sechele ale gâtului întors de prea multe ori într-o parte sau în alta în momentele în care te asiguri.

Pe un astfel de drum pe care nu am depăşit decât arareori viteza de 60 km/h pe parcursul celor 62 de km am simţit că micuţa noastră maşină poate rivaliza cu celebrele mărci auto acompaniatoare. Aproape tot drumul m-am ţinut în spatele unui Bentley şi am făcut-o cu succes. Nu l-am scăpat din strânsoare deloc: cum pişca viteza la 50 km/h, cum Polo se lua după el, făcându-i marcaj strâns; încetinea bolidul, pişcam şi eu frâna pentru a elimina orice risc de completare a formularelor de daune civile.

Astfel, în urma lui, am trecut prin Nyon unde am observat pe stânga sediul UEFA unde au loc împerecherile adversarilor pe drumul către faima fotbalistică europeană şi prin Versoix, micuţa localitate pe unde are reşedinţa şi regele nostru.

Bentley-ul a apucat să se desprindă din marcajul meu abia odată intraţi în Geneva, moment în care am semnalizat - corect şi conform decretului care reglementează la noi circulaţia pe drumurile publice – că am intenţia de a vira la stânga iar el şi-a continuat drumul înainte. Probabil spre o reşedinţă luxoasă care nu poate rivaliza nici pe departe cu hotelul la care aveam noi rezervare.

Sunt din provincie, nu îmi place aglomeraţia şi încetineala deplasării prin Bucureşti, dar vreau să vă spun că în capitala noastră te mişti ca un ţipar în apă pe lângă ce mi-a fost dat să trăiesc în Geneva orei 17:800 m în 40 min!!!

Singura palidă consolare e că am asistat la salonul auto fără a plăti bilet de intrare; ce maşini mi s-au perindat prin faţa ochilor în acele minute şi repetativitatea de a vedea aproape doar maşini de lux m-au făcut să nu regret prea amarnic minutele de captivitate în trafic.

Apoi, că tot ne aflăm într-un aşa oraş scump, mi-am permis să-i ofer maşinii noastre un lucru cu care să se mândrească: am parcat-o în Parcarea Kempinski aflată la subsolul stabilimentului aparţinând binecunoscutului lanţ hotelier. Dacă eu nu îmi permit să dorm o noapte în aşa lux, măcar să se odihnească autoturismul iar eu să păstrez tichetul de parcare de aici ca amintire.

Avantajul e că am ieşit din parcare chiar pe malul lacului iar în faţă am observat înălţându-se o trâmbă de apă. Nu era de la niciun jetski, ăia nu lasă pe oricine să îşi facă damblalele pe unde vor, sunt mult mai drastici cu ordinea publică. Apa se ridica din Jet d Eau. Am admirat-o şi noi, mai ales că norocul a fost de partea noastră şi ni s-a oferit posibilitatea de a vedea un spectaculos curcubeu în mişcarea pe înălţime a apei. Iar cu Mont Blanc în spate, fotografia captată poate oricând fi transformată într-un tablou martor al prezenţei noastre pe acolo. De la această distanţă şi vârful pare măreţ, dominant, darămite de mai aproape sau chiar ajuns pe el?

Deocamdată ne-am mulţimit doar să trecem podul care îi poartă numele şi am păşit în Jardin Anglais, ne-am verificat ceasurile la ceasul floral, am mai zăbovit puţin pe străzile pline de magazine foarte scumpe şi apoi, pe Rue du Port, ne-am îndreptat către centru vechi şi Catedrala Saint Pierre Geneve, locaţii în care aveau loc spectacolele aferente zilelor muzicii, cum mă informasem încă dinaintea plecării.

Apropiindu-ne de aceste obiective, căile de acces au devenit tot mai aglomerate, pline de persoane elegant îmbrăcate pentru participarea la o seară culturală devenită tradiţie aici în al treilea week-end al lunii iunie.

Am intrat şi noi în curtea primăriei şi am asistat la o parte a unui concert coral, apoi ne-am continuat periplul cultural prin Chapelle des Macchabees a Catedralei Saint Pierre Geneve unde avea loc un concert de orgă şi am trăit alături de cei prezenţi fiorii unei muzicalităţi străvechi. În capelă, cei prezenţi păstrau o linişte mormântală, până şi un strănut datorat cine ştie cărei alergii sau răceli fiind drastic taxat de privirile celor prezenţi trecuţi de o anumită etate.

În alte ateliere sau studiouri trecătorii erau invitaţi să descopere aspecte complementare ale acestei sărbători programată a se desfăşura pe parcursul a trei zile. În altă parte erau ridicate scene pe care se produceau tinerele talentele, adică copii, într-un parc lumea era aşezată pe iarbă şi asculta mixarea pieselor de către DJ-ei. Am trecut şi pe lângă spectacole de karaoke şi pot spune că serbarea muzicii se adresa mai tuturor gusturilor. Există probabilitatea, de ce nu, ca în zilele următoare să se producă şi soliştii lor de muzică populară sau dansurile tradiţionale.

Noi am trăit clipele festivalului doar în prima seară. Am plecat mulţumind în gând organizatorilor că au programat derularea serbărilor astfel încât să coincidă cu intervalul ales pentru concediu, am trecut alene podul către faleza lacului pe care se aflau hotelurile scumpe iar la un moment dat circulaţia rutieră s-a blocat. Motivul l-a constituit prezenţa a două limuzine aparţinînd oficiului consular al Chinei (uşor de identificat după plăcuţele de înmatriculare) care au staţionat pentru a permite coborârea unor funcţionari. M-a mirat, însă, naturaleţea portarilor ajunşi incognito agenţi rutieri. Dacă au ajuns chinezii ca pentru ei să se oprească circulaţia în capitala Naţiunilor Unite e de ajuns să ne dăm seama de puterea lor momentană şi viitoare.

În Geneva m-am simţit ca în interiorul unei vitrine cu articole foarte scumpe. Te uitai la ele şi îţi era oarecum teamă să te mişti prea mult pentru a nu le dărâma. Cu sinceritate vă spun, locul meu nu este într-un asemenea oraş. Însă mă bucur că am ajuns aici.

Am plătit pentru parcare, costul se poate achita şi cu cardul, aşa că nu e nevoie ca pentru atâta lucru să cauţi casă de schimb valutar şi am plecat spre Gaillard, în Franţa, unde ne rezervasem cazare datorită preţului mai rezonabil.

În drum spre hotel, la un moment dat, drumul se îngustează şi apar nişte barăci, aidoma celor de pe şantierele noastre, doar că oamenii care se aflau pe acolo erau în uniforme şi nu în salopete. Mă apropii şi îmi dau seama că este punctul de trecere a frontierei dintre Elveţia şi Franţa. Opresc în dreptul ferestrei uneia dintre gheretele în care se vede mişcare pentru controlul documentelor de identitate – Elveţia nu e în Schengen - iar funcţionarul spune “tout a droit” iar eu trag pe dreapta, aşteptând calm ca el să vină la maşină. Aud apoi nişte vociferări, în spatele meu se mai opriseră vreo două maşini şi îl observ pe poliţist cum îmi face semne manuale de a porni şi intra în Franţa fără a mai fi controlat. Sigur din cauza numerelor de Franţa. Dacă erau de România mă supunea unui control riguros, mă gândesc.

Bat-o vina de limba franceză! Omul îmi transmitea să merg înainte iar eu înţelesesem să opresc pe dreapta, adică „a droit”. Aceeaşi problemă am avut-o de câteva ori cu GPS-ul iar dacă nu înţelegeam exact ce vrea să spună îl vedeam că îşi dă ochii peste cap de necaz – adică reconfigura traseul – iar eu pufneam şi căutam să întorc cu primul prilej oferit.

Dimineaţa următoare plecăm spre Annecy, localitate pe care nu puteam să o ratăm din moment ce ne aflam prin această zonă. Mai ales că un prieten de-al meu îmi făcuse cunoscut odată că daca i s-ar oferi prilejul de a alege un oraş în care să locuiască ar alege Annecy.

Ajuns acolo îl înţeleg pe amicul meu. Primul aspect care mă impresionează este aerul curat sau cel puţin resimţit astfel având în faţă lacul cu acelaşi nume înconjurat de munţi. Frumuseţea localităţii şi principalul punct de atracţie îl constituie cursul de apă ce străbate oraşul, flancat de clădiri vechi transformate în cafenele sau restaurante foarte frumos amenajate. Simţul şi potenţialul turistic îţi dau idei. Am străbătut şi zona istorică, am urcat până la castel şi am revenit în centru pe o straduţă fermecătoare.

Accesul pe aleile care te duceau paralel cu cursul apei se desfăşura destul de anevoios din cauza numărului foarte mare de turişti dornici de a se fotografia. Iar din umblările mele am aflat că e frumos şi ţine de respect să permiţi unui turist să facă o fotografie fără a-l grăbi. Cine ştie când roata se va întoarce. Iar in cazul meu chiar s-a rotit de câteva ori.

Probabil pentru că era şi o zi de sâmbătă, oraşul era plin, neînchipuit de plin de turişti. Dar am convingerea că şi de localnici sau de prin apropiere deoarece am remarcat la mese persoane în echipamente sportive luându-şi porţia de vin alb după efortul depus.

Am tras în piept şi puţin aer de pe marginea lacului apoi am părăsit splendidul oraş spre sud. Am intrat pe N85 pentru a parcurge, în sens invers, o parte a Drumului lui Napoleon. Mareşalul francez călare pe bidiviul său aflat pe partea stângă a drumului te înştiinţează că ai pătruns pe domeniul lui. Din loc în loc, poate fi văzut vulturul care îţi reaminteşte acelaşi lucru.

Am parcurs o parte a acestuia şi ne-am oprit la Sisteron. Încă din perioada de documentare a călătoriei m-a impresionat imaginea unui munte la ale cărui poale se aflau nişte locuinţe care, deşi aveau 3 sau 4 etaje, păreau foarte mici raportate la înălţimea masivului muntos. Această imagine am revăzut-o pe viu în momentul în care am parcat maşina. Mi-am dat seama că fotografia era realizată din acel loc. La faţa locului am fost şi mai impresionat, întrucât se putea observa şi autostrada care dispărea la un moment dat sub fundaţia blocurilor pomenite şi ieşea la ceva distanţă paralel cu râul.

Am urcat şi am dat un tur cetăţii medievale, am coborât în centrul extrem de liniştit al localităţii – deşi era sâmbătă seara – apoi am intrat să vizităm biserica. Spre plăcuta noastră surprindere, aici era în toi un recital de flaut şi chitară, o noutate pentru mine care nu îmi prea puteam imagina cele două instrumente muzicale folosite pentru desfătarea auditivă a spectatorilor. Ne-am aşezat şi preţ de vreo jumătate de oră am ascultat muzica ce se revărsa foarte plăcut spre noi. Flautistul era un domn mai vârstă, dornic să transmită trăirile sale publicului ajuns la consistenta cifră de o duzină de persoane odată cu intrarea noastră în lăcaşul religios.

Până la finalul concertului s-a mai animat puţin şi zona centrală, la un restaurant era în toi o petrecere unde se găteau bucate ce miroseau sublim iar la o altă terasă se aflau nişte persoane în faţa unor sticle de bere. Ne-am luat câte o îngheţată foarte bună şi ne-am continuat drumul către Moustiere Sainte Marie, locul unde aveam să înnoptăm.

Cu vreo 20 km înainte să ajungem la destinaţie, fiind deja întuneric, după o curbă la stânga, ni se desfăşoară în faţa ochilor un spectacol de lumini căţărate undeva la înălţime. Păreau focuri ce ardeau în munţi şi mi le închipuiam în faţa unor corturi în care se adăposteau haiduci.

Nelăsând privirea să se bucure prea mult de fascinanta privelişte, o readuc pe carosabil, atent şi la curbele acestuia. Numai bine că în faţa ochilor şi în bătaia farurilor mi se ivesc ba o vulpe, ba un mistreţ la a cărui vedere mă bucur că nu sunt pieton. Mai parcurg câteva sute de metri şi un alt mistreţ ne taie calea. Nu pot să spun nici acum de unde am simţit, cine anume mi-a transmis sentimentul, cert e că am apăsat imediat pedala de frână conştient că animalul nu e singur. Instinctul mi-a fost adeverit de apariţia unei coloane de 4 pui de mistreţi, încântător de organizaţi în deplasarea în şir indian şi nestingheriţi de luminile maşinii.

Împăcat sufleteşte că nu am atentat la perpetuarea faunei provensale, ne apropiem de splendidele lumini şi ne dăm seama că ele aparţin sistemului de iluminat stradal al satului Moustiere Sainte Marie, cocoţat cât de sus au permis tehnicile constructive. Deja sunt nerăbdător să vină dimineaţa!

Însă până una alta, GPS-ul nu găseşte adresa pensiunii iar proprietăreasa nu răspunde la telefon. Sunăm la Booking pentru a cere sprijin, primim promisiunea că îl vom avea cât de curând posibil şi ne petrecem următoarele câteva zeci de minute plimbându-ne. Deşi eram destul de obosiţi iar ceasul era trecut de 22...

Într-un final, după o primă stabilire greşită a unui punct de întâlnire cu proprietăreasa, reuşim să ne punem e acord asupra locului în care ne aflăm şi suntem recuperaţi şi duşi la pensiune. Odată ajunşi acolo, am certitudinea că doamna dormea când au sunat reprezentanţii site-ului de rezervări sau noi, mai ales că observ faptul că bluza acesteia e luată pe dos. Din grabă cu siguranţă, iar acest aspect o face să-mi devină simpatică, închipuindu-mi o femeie trecută de 60 ani trezită din somn şi bâjbâind după haine pentru a ieşi în întâmpinarea oaspeţilor.

Aveam să constatăm că toată oboseala şi nemulţumirea noastră pentru că am ajuns târziu s-a evaporat de cum am intrat în camera rezervată. Am avut o surpriză deosebit de plăcută odată ce am pătruns în ea! Pot afirma că e cea mai confortabilă şi ospitalieră cameră în care am dormit. Un pat mare şi foarte comod, cu nişte perne moi, întâmpinaţi fiecare cu un săculeţ şi săpun de levandă, cu bomboane şi flori pe o măsuţă micuţă. Baia era dotată inclusiv cu demachiante, fond de ten, pensulă de pudrat şi alte asemenea produse necesare unei doamne într-o călătorie.

Am dormit ca pruncii iar dimineaţa avea să întregească afirmaţia de cu seară: din bucătărie ieşeai într-o livadă de măslini în care erau amenajate măsuţe şi fotolii pentru savurat cafeaua, hamace şi chiar un pat cu multe perne pentru odihnă sau siestă.

Aici e pensiunea La Clorinde, casa madamei Clorinde, o fostă artistă destul de cunoscută înclin să cred, atât timp cât pe pereţi sunt expuse fotografii şi ziare în care apărea acum câţiva zeci de ani iar dânsa ne explica importanţa sau ceea ce reprezentau unele dintre ele.

După micul dejun ieşim să vizităm sătuleţul care este înscris pe lista celor mai frumoase localităţi rurale din Franţa. Sincer sunt nerăbdător – da, mă repet! - să aflu dacă intuiţia mea de aseară se adevereşte iar satul e foarte frumos.

Nu vă mai ţin în suspans şi da! , este extrem de frumos! Este construit între stânci, pe stânci, străjuit de două vârfuri între care cineva a avut ideea să lege un lanţ iar la mijloc să prindă o stea de culoarea aurului ce străluceşte în bătaia soarelui. Poţi urca pe cărare până într-o bisericuţă aflată la o înălţime destul de mare, ai de asemenea ocazia să savurezi parfumul de levandă ce emană din fiecare mic magazin din centrul comercial şi turistic al micuţei aşezări. Doar suntem în Provence! Într-un superb sătuleţ în care îşi duc viaţa mai puţin de 200 de localnici.

În duminica în care am ajuns noi aici se sărbătoreau 20 de ani de la înfrăţirea localităţii cu Montelupo Fiorentino din Toscana. Aleile pietonale erau străbătute în ritmuri tradiţionale toscane de italieni, mândri în a-şi prezenta tradiţiile şi costumele din Evul Mediu, însă nici francezii nu se lăsau mai prejos, un număr însemnat de persoane în vârstă erau prezente îmbrăcate în portul popular străvechi. Erau improvizate scene care aminteau de teatrele italiene, se purtau dueluri cu săbii de lemn iar domniţele se pregăteau pentru un arhaic concurs de frumuseţe. Asta însemnând că juriului compus din turişti le erau prezentate domnişoarele într-o singură probă, doar în rochiţe lungi până la pământ. Proba costumului de baie nu fusese încă introdusă ca etapă eliminatorie. Probabil că la acea vreme încă nu erau cunoscute şi purtate nici măcar separat părţile componente ale unui asemenea costum...

Moustiere “mustea” de lume după ora 11, localnici şi turişti. Nu-ţi venea să te despărţi de această atmosferă, însă noi trebuia să ne ţinem de program şi să ajungem în Gorge du Verdon, cheile măreţilor munţi ce se vedeau la o oarecare distanţă din grădina amuzantei artiste.

În drum spre obiectivul indicat mai sus, unul plin de serpentine care îţi descoperă la fiecare curbă câte un element al impresionantului decor natural, se poate opri în multitudinea de mici parcări – pentru 3 sau 4 autoturisme – pentru a admira şi fotografia Lac de Sainte Croix. Iar când ajungi în locul din care acesta ţi se oferă privirii în toată splendoarea sa rămâi cu gura cascată (poate nu e valabil în cazul oricui, însă vă asigur că dacă sunteţi un admirator al naturii pulsul vi se va mări cu ceva unităţi).

Între munţi, jos, vezi o întindere mare de un albastru greu de reprodus în cuvinte, atât de plăcut ochiului încât acesta rămâne lipit pe luciul apei secunde în şir. Apoi privirea îţi este distrasă de bărcuţele de agrement care se mişcă precum gâzele şi de vaporaşe ce abia aşteaptă să pornească cu doritorii într-o minicroazieră. Din coada lacului urcăm paralel cu râul ce-l alimentează spre Cheile Verdonului, echivalentul Marelui Canion, după cum afirmă lăudăroşii francezi. Am avut o privelişte alcătuită din vârfuri înalte şi drepte din piatră sură, lipsite de vegetaţie de la o anumită înălţime iar jos râul de aceeaşi culoare cu a lacului. Dacă e să mă fi impresionat ceva aici, aceea este culoarea apei, un albastru pe care nu l-am mai văzut nicăieri la o apă de munte. Şi eram puţin gelos pe cei care săreau în apă din bărcile ce urcau pe şerpuirea albastră printre stânci.

Am oprit la prima parcare amenajată, gratuită, şi am coborât pe o cărare lină spre apă. E recomandabil să porţi încălţăminte de munte deoarece drumul este destul de pietros, cu unele pante mai line dar ai de a face şi cu înclinaţii mai mari. Nu am ajuns până la albia apei ci ne-am oprit într-un frumos “bellevue” deschis cu o panoramă asupra lacului în faţă şi munţilor golaşi în spate, după care am inceput urcuşul spre parcare. Noi ca noi cu priveliştea frumoasă, dar erau o puzderie de parapantişti ce survolau cheile, probabil beneficiari ai unor curenţi de aer foarte favorabili, iar imaginile lor sigur le întreceau în frumuseţe pe ale noastre.

Nu am ajuns în SUA dar ce pot afirma cu tărie este faptul că Cheile Râmeţului mi s-au părut net superioare Cheilelo Verdonului pentru un „mergător” ca mine, adică unul care pur şi simplu ia la pas astfel de chei: treci prin apă pentru a înainta, te ţii de coardă ca să poţi ocoli o stâncă, te simţi copleşit de măreţia muntelui la a cărui bază te afli. Dar noi nu ne promovăm obiectivele minunate pe care le avem în ţară...

Cu acest regret ne continuăm călătoria spre principalul obiectiv al zilei, lanurile de lavandă. Ajunşi în prima localitate, Riez, şoferul român din mine bodogăne pentru imposibilitatea de a trece prin centrul comunei şi obligativitatea de a parcurge un traseu deviat. Urmez semnele de circulaţie şi numai bine că după câteva sute de metri observăm o parcare imensă plină de autoturisme şi câteva autocare. Oprim şi noi să aflăm motivul bulucului de lume şi avem plăcuta surpriză să ne trezim într-o piaţă provensală autentică. Vă daţi seama că bâguielile mele şi-au aflat instantaneu obştescul sfârşit iar plăcerea de a vizita piaţa le-a luat automat locul.

Dulciuri de toate felurile (atentate la conformaţia corporală), o multitudine de baghete, covrigi şi alte produse proaspete de panificaţie, artizanat ieşit din mâna meşterilor locali, vechituri şi ruginituri de când lumea, mezeluri şi brânzeturi tradiţionale (izvor al glandelor salivare) toate acestea ademenitor expuse într-o piaţă alături de maşini de epocă (străbunici ai automobilelor actuale) şi de oi. Da, aţi citit bine, mijlocul pieţei aparţinea mioarelor care erau aranjate ca la un concurs pentru a fi vândute.

Din bogăţia culinară expusă, Adriana a ales o pastă de măsline cu usturoi şi nişte baghete, ele constituind o masă frugală foarte apreciată.

Pentru cei care ajung pe aceste meleaguri pe traseul urmat de mine le ofer un sfat: atenţie la indicatoarele rutiere dacă doriţi să ajungeţi pe Platoul de lavandă de la Valensole. GPS-ul meu setat în franceză nu avea cunoştinţă de acest platou şi am introdus doar Valensole şi era cât pe ce să nu ajung pe platou şi să ratez să-mi pozez soţia înconjurată de culoarea mov. Atenţie la plăcuţele indicatoare! Venind dinspre Riez să urmăriţi un indicator mic verde direcţionat spre stânga „Plateau Valensole” şi intraţi pe Rue de Lavande (nici nu se putea numi altfel!!). E un drum lăturalnic ce nu exista pe GPS, însă asfaltat – nu cred că există în Franţa drum neasfaltat, iar apropo de drumuri, cele din Provence sunt fără cusur, te îmbie să conduci, iar maşina parcă zburdă pe ele. Pe unul dintre acestea am mers cale de câţiva kilometri pe sub coronamentul unor copaci aflaţi pe ambele părţi şi nu am putut să nu mă întreb de ce în România se taie toţi copacii de pe margine. Pentru mine motivarea oficialilor potrivit cărora se reduc astfel accidentele rutiere nu are relevanţă şi nu o cred. La noi se distruge orice, numai să nu facem nimic, să nu protejăm ceea ce avem, argument suprem al neaveniţilor ajunşi în funcţii de conducere fără o minimă pregătire profesională.

Revenind la drumul lăturalnic pomenit, el te duce în mijlocul sinonimului pentru Provence: lavandă. Am văzut o grămadă de poze cu lanuri şi câmpuri de lavandă, însă credeţi-mă că nu se compară nici pe departe cu ceea ce îţi este dat să vezi şi, mai ales, să miroşi aici, la faţa locului. Nu am cuvinte pentru a evoca cele menţionate iar cei care au fost acolo sper să fie de acord cu mine.

Dintr-o dată m-a pufnit râsul, mintea mea odihnită în concediu făcând o legătură de ordin olfactiv cu dulapurile în care bunicii sau părinţii păstrează hainele, covoarele sau plapumele. Iar impotriva moliilor pun naftalină şi mai puţin lavandă. Oare cum era într-un lan de naftalină? Şi mă vedeam în „camera de dinainte” cum îi spunea bunica, toată mirosind a naftalină, semn clar că acolo se afla zestrea dumneaei.

Toată lumea făcea poze, nu apărea nicăieri vreo interdicţie de nu intra în lan şi asta pentru că turiştii aduc mai mulţi bani la buget decât lavanda. Sau grâul ce era cultivat între lanurile plăcut mirositoare iar o imagine în care am surprins o fermă aşezată între lanuri de grâu şi lavandă a rămas pe retina mea ca imaginea tipică a regiunii Provence. Imaginea poate fi văzută în fotografiile ataşate.

Undeva am văzut şi un lan de maci destul de prăpădiţi, incomparabili cu ai noştri.

Ne umplem nările cu miazma florală şi ne punem în mişcare spre Roussillon, satul roşu aruncat pe vărful unui deal. Obligatoriu maşina ţi-o laşi într-o parcare pentru care plăteşti 3 euro indiferent cât stai. La ieşirea din parcare lumea îşi scotea aparatele de fotografiat; în faţă apăreau superbele căsuţe roşiatice parcă lipite pe coama dealului. Aveai la dispoziţie 2 posibităţi de a porni explorarea: în dreapta către minele de ocru în care intrai plătind un tarif de 2,5 euro sau în stânga pentru a ajunge în sătuleţ. În 30 de minute îl explorezi pas cu pas. Nu m-a impresionat decât la prima vedere, la ieşirea din parcare, când speram să descopăr ceva interesant şi romantic, dar pentru mine nu a fost astfel în ciuda faptului că era lăudat de antemergătorii mei.

De aici pornim către o altă destinaţie recomandată de ghidurile turistice, spre Gordes. Setez GPS-ul cu direcţia dorită dar nu anulez opţiunea de a merge pe cel mai scurt traseu. Atent la indicaţiile lui, conduc pe un drum cu serpentine ce se succedau rapid în timp ce urcam un deal, drum care se desprinde din cel naţional. Deşi erau doar 13 km între Roussillon şi Gordes, mie îmi trebuia rapiditate. Iar pitorescul drumului se transformă în pitorescul situaţiei în momentele în care intru într-un micuţ sătuleţ şi înaintez pe o străduţă ce devine tot mai îngustă, atent să nu ating în stânga burlanele de scurgere a apei pluviale iar în dreapta ghivecele cu flori de pe margine, şi ajung la capătul unoe scări. Da, aţi citit bine, “scări”, iar vocea celui care îmi coordona deplasarea din micuţa cutiuţă colorată priponită pe parbriz mă sfătuia să continui încă vreo câţiva metri pănă la intersecţie. Mă mir că nu ştia câte trepte am de coborât!

Într-o revoltă care nu îmi e caracteristică, am hotărât pe loc să nu mă supun ordinelor, să opresc maşina care era echipată din fabricaţie cu roţi şi nu cu picioare sau catalige, să cobor, să evaluez situaţia şi locaţia. M-am întors, pe jos, la intrarea în sătuleţ, am păşit vreo câţiva zeci de metri pe o altă „rue” şi când am zărit indicatorul unei staţii de autobuz am răsuflat uşurat: oricât de mic ar fi fost autobuzul sau microbuzul ce circula pe acolo tot avea o dimensiune mai mare decât maşinuţa noastră. Unde se strecura el, ne piteam şi noi.

Cu sprijinul Adrianei postată în spatele autoturismului dau în marşarier – noţiune care observ că e necunoscută celui pitit în cutiuţa de pe parbriz – şi ies din fundătură sub privirile unor tineri care, probabil, ne considerau iniţial posibili temerari în a ne aventura cu maşina pe scări iar acum asistau dezamăgiţi la întorsătura situaţiei care ne-ar fi putut transforma în subiect al ştirilor locale.

Ne continuăm drumul şi ne dăm seama că şoseaua naţională ocolea larg dealul a cărui urcare ni s-a părut nouă pitorească iar timpul pierdut a fost destul de însemnat.

Dar, totuşi, eram în concendiu în Provence! Unde să te grăbeşti?

Ajungem şi în Gordes, trecem pe lângă o parcare contracost aflată în centru şi lăsăm maşina într-una gratuită situată mai sus. Dacă Roussillon e roşu, Gordes e alb puţin murdar către un gri. Luptându-ne cu furia unui vânt ce bătea foarte tare, ne plimbăm puţin pe străduţe, cam 20 de minute şi am văzut mai totul. Cea mai frumoasă imagine a localităţii o poţi vedea când o părăseşti în direcţia Avignon. Chiar mi-a plăcut!

Numai că nu am plecat direct spre fosta reşedinţă papală ci am făcut o mică abatere din drum, de vreo 5 kilometri, pentru a ajunge la Abbaye de Senanque, celebră pentru imaginea bisericii în spatele lanului de lavandă. Lumea vine aici doar pentru pozele din spatele abaţiei. Noi am făcut şi din faţă şi din lateral, am intrat şi în biserică.

Plecăm spre Avignon iar pe drum Adriana mă întreabă dacă mi-am bifat toate obiectivele pe ziua de astăzi. Deşi răspunsul e negativ – nu am ajuns în Isle sur le Sorgue – nu o mai supun încă unei zile în care să ajungem târziu la hotel. Acolo unde, din discuţiile cu recepţionerul, află că peste o oră începe meciul Franţa – Elveţia iar ea crede că acesta este motivul pentru care am renunţat la ultimul obiectiv turistic al zilei. Vai, şi eu pentru a avea ea mai mult timp de odihnă la dispoziţie am tras mai devreme spre locul de cazare!

Oricum, ţin să-i mulţumesc încă o dată pentru răbdarea pe care a avut-o şi stoicismul de a lupta cu oboseala pe parcursul întregii călătorii!

Eu aş fi vrut să urmăresc România – Albania, dar francezii dau în direct meciul lor iar scorul partidei în care sunt implicaţi tricolorii îl aflu din conversaţiile Adrianei cu prietenele din ţară. Să te bată şi Albania... Bine că mâine ne aşteaptă Palatul Papilor şi Pont d Avignon. Staţi liniştiţi că nu mă arunc de acolo pentru Tata Puiu şi ai lui!

Intrarea la palat te costă 11 euro la care se adaugă încă 2 euro pentru audioghid. Dacă optezi să stai şi pe cunoscuta jumătate de pod poţi lua un tichet cu 5 euro sau să combini palatul cu podul pentru 13,5 euro.

Până să scoatem cardul pentru a plăti intrarea, am fost nevoiţi să parcurgem ritmul de melc al unei cozi mai mari de 30 persoane. Înghesuială mare să calce lumea pe urmele papistaşilor! În interior parcurgi camere, trezorerii, dormitoare, holuri înguste, există şi o incintă rezervată evenimentelor culturale în aer liber. Mi-a atras atenţia construcţia ingenioasă a gropile folosite pe post de seif pentru a-şi piti tezaurul capii bisericii. Şi am băgat de seamă că nu erau sărăntoci atâta timp cât erau construite destule asemenea gropi.

Vizita palatului ne-a luat aproximativ 3 ore – asta şi pentru că Adriana citeşte toate tăbliţele din încăperi, nu se mulţumeşte doar cu explicaţiile audioghidului, ba chiar cred că şi verifică potrivirea spuselor acestuia cu notiţele din săli – timp în care am inclus şi fotografiatul de la ultimul nivel cu tot ce se vedea în zare. Inclusiv cu podul pentru care nu am mai plătit taxă suplimentară doar pentru a ne plimba pe el.

Am străbătut agale o grădină de lângă palat unde ne-am şi odihnit picioarele înconjuraţi de un grup numeros de unguri – avea naţionala lor meci prin apropiere cred -, am mai căscat ochii prin centrul istoric al oraşului şi m-am îndreptat spre gara aflată în apropierea parcării unde lăsasem mijlocul de transport. Aici aveam să aflu că Avignon are 2 gări: una în oraş pentru trenurile obişnuite şi alta la vreo 15 km pentru TGV-uri.

Neimpresionaţi de capitala regiunii Provence (vreau să menţionez că sunt umilele mele păreri cele exprimate aici şi nu intenţionez să le inoculez celor care s-ar putea să le citească sau să intru în polemici cu cei care au alte opinii), plecăm către Cap d Agde, staţiunea în care sperăm să ne mai tragem sufletul, să ne şi odihnim şi face plajă.

Alegem drumul prin Saint Remy de Provence şi nu avem de ce regreta. Ne oprim în această localitate cu uliţe foarte liniştite şi tihnite, cu trecători care nu ştiu ce e aceea grabă. Am avut ocazia să văd, în sfârşit, căsuţe cu obloane albastre tipice, în imaginaţia mea, caselor provensale vechi. Recomand să vă opriţi aici dacă sunteţi prin zonă.

Avem de parcurs încă vreo 170 km până la destinaţia finală a zilei de astăzi. Nu îi străbatem încontinuu ci ne oprim la un stand al unui fermier local de unde ne facem câteva provizii de fructe proaspete şi o sticlă de vin din podgoriile alăturate pentru a o sorbi diseară.

Traversăm Parcul Naţional Camargue cu ochii după flamingo roz şi cai sălbatici. Nu vedem niciun specimen din fuga maşinii şi ne propunem să revenim într-una din zilele viitoare. Dar planurile noastre legate de această rezervaţie ne sunt date peste cap de o domnişoară drăguţă angajată a Oficiului de Turism din staţiune, care ne aduce la cunoştinţă faptul că rarele păsări îşi au casa în Camargue doar până la începutul lui iunie. Probabil că acum, în 22 iunie, cuiburile lor au obloanele trase iar locatarii se vor întoarce în sezonul viitor.

Drumul dintre Sete şi Cap d Agde este unul dintr-acelea care îmi vor rămâne pe veci în memorie: un petec de pământ lat de câţiva zeci de metri – cât să încapă o bandă pe sens şi puţină plajă în stânga – lung de vreo 14 km care desparte Marea Mediterană de o lagună, Etang de Thau. Din Sete ne-a lăsat de izbelişte GPS-ul şi noroc că primisem de la Cosmina, foarte prevăzătoare, la plecarea din Enfonvelle o hartă a staţiunii Cap d Agde şi instrucţiuni cum să ajungem la garsoniera lor care ne va fi reşedinţă pentru 5 zile. Astfel, din aproape în aproape, pe bâjbâite şi câteva treceri prin apropierea intrării în cartier, am ajuns.

Înştiinţată din timp de itinerariul şi destinaţiile acestui concediu, soţia îmi trimite prin aprilie un email extrem de scurt, din trei cuvinte şi un semn ortografic: “Aici mergem noi? ”, având anexat un material despre staţiune. Instantaneu am avut în faţa ochilor chipul ei şi expresia şocată care i-l acaparase.

Intrase pe internet iar la o căutare a Cap d Agde poţi lesne afla că aceasta reprezintă paradisul european al nudiştilor. O liniştesc, îi aduc la cunoştinţă că există şi alte plaje, magazine, hoteluri şi restaurante în afara celor din Naturist Village, locaţia exclusivistă a celor care preferă înnegrirea cu ultraviolete a întregii pieli, adepţi parţiali ai celebrului slogan „liberte, egalite, fraternite” şi anume ai egalităţii în materia lipsei totale a rufăriei pe trupurile lor.

Dacă în unele părţi există plaje pentru nudişti, aici autorităţile franceze au hotărât să le ofere pasionaţilor un sat întreg în care pot locui aproximativ 40.000 de turişti, toată lumea – de la oaspeţi la angajaţi – fiind, obligatoriu, dezbrăcată. Ca o concesie, în serile mai răcoroase se permite acoperirea trupurilor cu un voal, dar transparent şi acela.

Ai şi un avantaj pentru serile petrecute în cluburi: trebuie să îţi faci probleme doar în privinţa aranjării părului – ei, nu fiţi deocheaţi acum! – nu şi a ţinutei vestimentare.

Parcă aş vrea să particip la un joc în care să fie pedepsit perdantul cu găsirea unui cuier, şi acela musai cu picior... Ar fi o cruntă caznă! Iar la jocurile de noroc nimeni nu poate scoate asul din mâneca!

Aici ar fi de mers cu Wizzair, companie la care ai dreptul doar la un minuscul bagaj de mână în cabină. Iei ceva pe tine în avion, actele şi banii în borseta acceptată, ajungi la intrarea în satul idilic, laşi tot ce ai purtat până acolo la poartă, petreci iar la plecare te îmbraci şi îmbarci către casă.

Încerc să îmi imaginez un echipaj de poliţie în exerciţiul funcţiunii patrulând cu staţia de emisie şi bastonul din dotare atârnând...

Cealaltă parte a staţiunii, cea dedicată oamenilor cu veşminte, este foarte mare şi total necunoscută pentru mine până la creionarea concediului. Nu are anvergura celor de pe Coasta de Azur însă, deşi ne aflăm în extrasezon, e plină de turişti, majoritatea în vârstă şi părinţi cu odrasle preşcolare. Probabil că beneficiează şi ei de programe guvernamentale. Apa e rece încă, ne întâmpină cu doar 16 grade, la tot pasul există panouri cu explicaţii referitoare la temperatura apei şi a aerului, actualizate periodic la interval de 2 ore, grupuri sociale gratuite foarte curate şi duşuri la intrările pe plaje. Plajele sunt late, curate, cu un nisip foarte fin. Mai sunt de menţionat enorm de multele locuri de parcare

Prima zi de şedere, prima surpriză plăcută: Fete de la Musique! Pe faleză şi puţin spre interiorul staţiunii sunt amplasate scene pe care se avântă în exprimări tot felul de muzicanţi sau instrumentişti. La una dintre acestea, un grup alcătuit din vreo 40 de persoane de vârsta a treia au cântat mai bine de o oră cu o veselie şi plăcere molipsitoare pentru privitori. În România asemenea persoane erau parte a “lotului Catena” şi contribuiau la profitul farmaciei. Iar aici contibuiau benevol la reuşita unor programe artistice spre bucuria şi amuzamentul celor prezenţi la relaxare.

Dacă tot am amintit de un lanţ farmaceutic, simt nevoia să vă fac cunoscut că prin periplul acesta am văzut destul de puţine farmacii prin locurile vizitate comparativ cu ceea ce se întâmplă în ţara noastră şi am sumbra convingere că ai noştri guvernanţi şi responsabili din domeniul medical sunt direct cointeresaţi material în promovarea îndopării cu medicamente în detrimentul unor programe care să încurajeze terapia menţinerii sănătăţii prin mişcare şi exerciţiu fizic.

Suntem o ţară în care reclamele la medicamentele contra diareei se succed şi la interval de 2 minute, aşa cum personal am constatat în ziua de 30 iulie 2016 la Radio Magic în intervalul orar 12.50 – 12.52.

La finalul programului veselului grup, am făcut o plimbare pe faleză şi am întâlnit un grup de muzicanţi africani ce defilau în ritm de tamburine - bărbatul - şi în pas de dans - două superbe doamne echipate doar puţin mai mult decât cei din Naturist Village.

Am admirat o panoramă splendidă cu micuţul Fort de Brescou în asfinţit apoi am revenit în centrul staţiunii unde, în bătătura unei terase, amatorii de jazz ascultau piese favorite şi se delectau cu un pahar de băutură fină. Ceva mai încolo ne atrăgeau sunetele disco. Pe scenă cânta ABBASTORY, formaţie compusă din 4 persoane având etatea binecunoscutei trupe suedeze, iar în faţa acesteia era plin de fani cam de acelaşi leat. Publicul se simţea excelent, dansa, făcea valuri, se unduia. Dacă vedeam aceste mişcări a doua zi, singulare, aş fi crezut că se datorau sciaticii, spondilozei sau altei asemenea afecţiuni. Să nu se creadă că am ceva împotriva persoanelor vârstnice, că îi iau în derâdere. Nu!! Au fost super simpatici şi mi-aş dori să ajung la bătrâneţe ca a lor.

Era ora 23 şi nu se dădeau duşi la culcare! Cereau bisuri pe bandă rulantă spre încântarea vizibilă a artiştilor. Nu mă vedeau dansând într-o piaţă publică vreodată, dar atmosfera creată de ABBASTORY a fost extrem de propice unei manifestări ce implica dansul şi mi-am invitat soţia la dans sub clar de lună pe acordurile piesei “The winner takes it all”, piesa mea favorită în materie de muzică.

A doua zi dimineaţa, la 8.45 când am ieşit să cumpăr nişte baghete proaspete pentru micul dejun, era amenajată deja o piaţă locală pe locul zbenguielii de aseară. Când s-au şi organizat atât de perfect toate activităţile? Cine e răspunzător pentru metronomul activat?

În Franţa nu se prea consumă pâine. Acolo la loc de cinste sunt baghetele şi produsele de boulangerie, iar în acea dimineaţă le-am servit cu porţii din mâncărurile gătite în piaţă, foarte îmbietoare pornind de la miros, culoare şi prezentare.

Ziua de astăzi e destinată unei incursiuni în cunoscuta fortăreaţă a catarilor, Carcassonne, aflată la 112 km distanţă de noi. Drumul e printre vii. Ca o sumedenie de alte drumuri din această ţară. Am putut constata, urmărind multitudinea de indicatoare către crame în care puteai pune limba pe licoarea obţinută dar să o şi cumperi dacă papilele tale gustative erau entuziasmate, că prorietarii nu deţin loturi foarte mari de viţă de vie, cum ar fi la noi cei de la Jidvei sau Cotnari. Sunt podgorii mai mici, de aici cred că şi numeroasele soiuri şi denumiri franţuzeşti pe care le poţi observa în Carrefour sau Hyper U, unde la sectorul dedicat vinurilor, pur şi simplu te rătăceşti între sticlele stivuite pe lungime şi înălţime. E grea alegerea unuia întrucât e afectată şi influenţată ba de forma sticlei, ba de etichetă, ba de culoarea vinului, ba de anul provenienţei. De preţuri nu pomenesc deoarece concediul din anul acesta nu a fost programat pentru memorarea lor ci pentru destindere.

Nu recomand vreunul anume ci doar vreau să alegeţi altele decât cele gustate de noi şi să ne împărtăşiţi părerea. Ce am sorbit în primele două zile şi ne-a plăcut au fost un „L estabel” de Languedoc şi un „L or des Sables” de Camargue şi îmbuteliat de monsieur Barbier în crama lui din fundul podgoriei.

Ajuns în Carcassonne lăsăm maşina într-o parcare subterană în centrul oraşului dar pentru cei mai puţin familiarizaţi cu mersul pe jos le transmit că pot parca şi în apropierea cetăţii. Noi nu am dorit să rămână în soare câteva ore până ce vom descoperi ce au construit catarii. Şi au construit o cetate de te minunezi de priceperea şi ingeniozitatea lor! Costă 8,5 euro să intri în inima cetăţii, iar fără a te scotoci de mărunţiş prin buzunare te poţi plimba şi imortaliza prezenţa pe străduţele înguste, cu aer medieval, atent doar să nu dai vreun brânci altui turist gură cască ce ţi-ar putea bara, involuntar, înaintarea spre descoperirea vechiului aşezământ uman.

Am intrat prin poarta la care stă de strajă statuia doamnei (sau mai bine zis mademoisellei) Carcas, femeia care a dat alarma în cetate şi a zădărnicit astfel asaltul asediatorilor. Se pare că în vremurile mai îndepărtate femeile franceze erau mai vigilente şi curajoase decât bărbaţii, dacă o punem la socoteală şi pe Ioana d Arc.

Drumul spre centru aşezării urcă pe o străduţă îngustă pe ale cărei laturi sunt magazine de tot soiul, iar unele – cel de biscuiţi şi cel de dulciuri, în special – m-au determinat să apăs butonul aparatului de fotografiat continuu pentru a-mi ţine degetele ocupate şi să nu o ia razna prin aranjamentele meticulos prezentate. Vă spun sincer că, beneficiind de bunăvoinţa şi spiritul comercial local, poţi să te dedulceşti gratis cu multe de pe acolo. Pentru a nu se simţi ofensaţi patronii, nu am fost prea categorici în refuzuri, iar gestul nostru a primit drept răsplată degustarea unor fineţuri în materie e ciocolată şi bomboane.

Priviţi doar poza prezentată drept argument, iar dacă sunteţi sinceri cu voi şi negaţi că vă stârneşte pofta, atunci sfaturile doctorului care vă tratează de diabet şi-au găsit destinatarul perfect iar producătorul de insulină icneşte de necaz.

Am părăsit incinta de apărare după vreo 2 ore de preumblări, adevărat tonifiant pentru menţinerea gambei la supleţea nativă, şi am pornit către Cap D Agde, cu o scurtă oprire în Beziers de unde nu am rămas decât cu imaginea sublimă a interiorului Catedralei St. Nazaire şi cu multitudinea de umbrele colorate şi suspendate ce acopereau străduţele centrului istoric, aspect care conferea o notă de identitate aparte oraşului.

Următoarele două zile au fost dedicate relaxării, plajei şi cumpărăturilor.

În prima dintre acestea am făcut un tur al întregii aşezări turistice şi vă pot spune că am văzut sute, dacă nu peste o mie de ambarcaţiuni nautice mai mici sau mai mari, mai rudimentare sau mai elegante, albe sau viu colorate ancorate pe toate cheiurile – şi sunt o grămadă de cheiuri la cât de mari se prezintă golfurile şi cum e configurată staţiunea. Erau şi panouri ce afişau anunţuri de vânzare. De curiozitate, am luat toate aceste anunţuri la rând (am avut timp, doar îmi făceam plimbarea pentru inhalarea aerosolilor) şi am remarcat că cea mai costisitoare putea fi a ta pentru 975.000 euro. Ceva mai puţin în situaţia unui bun negociator, cred.

Ne-am simţit foarte bine aici la mare dar vine timpul să părăsim zonele calde şi însorite, excelent remediu după săptămâna anterioară de ploi şi vreme rece. Deja vineri seara constaţi că aleile au devenit mai neîncăpătoare, locurile de parcare găzduiesc mai multe autoturisme, terasele restaurantelor sunt mai pline şi nu poţi să nu te gândeşti cum va fi în plin sezon aici. Furnicar, după spusele prietenei mele.

Sâmbăta dimineaţa pornim la drum şi avem de mers 640 de kilometri până la Orleans, spre privirea dezaprobatoare a Adrianei.

Dacă până acum nu am călcat pe autostradă, astăzi oferim un regal Polo-ului şi parcurgem vreo 300 de kilometri pe A75, una dintre puţinele gratuite din Franţa.

Prima oprire o avem la Millau pentru a admira o construcţie care m-a impresionat din momentul în care a prezentat-o Emanuel Terzian la Eurosport în Turul Franţei: viaductul. Şi nu oricare, ci cel mai mare viaduct din Europa inaugurat în anul 2004. Pentru a avea o imagine asupra grandorii întregii construcţii e nevoie să părăseşti autostrada luând-o către satul Millau şi să parchezi într-un loc special amenajat pentru privelişte. E impresionant ce uşor poţi trece cu maşina pe deasupra unui sat şi a unui râu! Şi unde au ridicat oamenii ăştia autostrada! Iar noi nu putem face o porţiune pe loc drept! Ca să treci viaductul trebuie să plăteşti o taxă de 7,5 euro. Probabil pentru recuperarea costurilor extrem de mari.

Continuăm drumul cale de încă sute de kilometri şi ne apropiem de Bourges, destinaţie aleasă ca punct intermediar datorită catedralei construite aici. De la fix 12,5 km de centrul oraşului venind dinspre Clermont Ferrand, cu ochii pironiţi pe GPS, se arată vederii impunătorul edificiu. E simplu să te ghidezi de acum.

Ca o persoană care a văzut şi intrat în multe dintre astfel de construcţii, Adriana o consideră între cele mai frumoase privită din exterior. Nu-i fac o descriere, vă spun doar ce m-a impresionat şi pe mine: privind-o din interior înălţimea – de 37 metri - şi acurateţea liniilor arhitectonice iar din exterior forma şi parcul prin care treceai pentru a intra (trasat, aranjat, tuns şi pigulit la mare artă).

Nu ştiu, am avut noi noroc cu carul sau în Franţa au loc fel de fel de serbări locale. Cert e că în după amiaza sâmbetei în care ne propusesem să vizităm Bourges-ul, edilii locali tocmai programaseră desfăşurarea tradiţionalei curse de agregate propulsate doar prin forţa împingerii manuale pe o pantă înclinată. Cred că aproape toată populaţia oraşului era ieşită să participe la serbare. Noi am remarcat în primul rând faptul că, iarăşi, accesul spre zona centrală era interzis. După ce am parcat pe unde am găsit loc, am pornit per pedes spre locul de unde izvora hărmălaia şi am ajuns într-o zonă rezervată caruselelor, maşinuţelor şi meselor unde se servea mâncare şi bere. Am simţit că ceva nu e în regulă, raportat la serbările de la noi: lipsea sfârâiala şi mirosul mititeilor!

Vedem în stânga noastră cordoane de populaţie aliniată, cu braţele ridicate şi distingem vocea unui crainic care prezenta concurenţi. E concurs sporiv, e pentru mine îmi spun şi îmi îndrum consoarta spre originea vuietului. Ce credeţi că văd beneficiind de înzestrarea nativă care îmi permite să arunc privirile peste cei din faţa mea? O cursă haioasă de vehicule nostime construite manual de pasionaţi auto. Fără motorizare, împinse de pe podium de un echipaj care apoi se arunca în interior aidoma celor de la cursele de bob pentru a obţine un timp care să le permită calificarea în faza finală, prilej de recunoaştere şi mândrie locală.

Învăţat cu cozile regimului de 27 ani apus, dau din coate pentru a permite soţiei să ocupe un loc mai în faţă astfel încât să poată vedea şi ea tortul, tomberonul, viespea şi puzderia inimaginabilă a creaţiei umane aşezată pe patru roţi şi care o iau la vale spre amuzamentul spectatorilor. Apoi concurenţii sunt tractaţi la boxe de o maşinuţă electrică şi aşteaptă ordonaţi a doua manşă a calificărilor.

Încântaţi de ce se poate organiza pe alte meleaguri, pornim spre boxele concurenţilor. Te aflai la o miniaturală cursă de Formula 1, participanţii aveau separeuri pentru ultimele retuşuri dinaintea startului sau pentru a se fotografia pruncii cu amuzantele piese de concurs. Dacă vă închipuiţi că exagerez compararea, apoi să ştiţi că erau prezente şi domnişoarele care ţin umbrela unui Jenson Butonn sau Fernando Alonso. Exista până şi un stand de verificare tehnică oficială a minilimuzinelor participante.

Nu puteau lipsi de la aşa un evenimet cunoscuţii constructori auto francezi, Peugeot expunându-şi cel mai nou model SUV iar Renault ceva piese asupra cărora, sincer, nu m-am aplecat să le aprofundez. Oricum, în Otopeni ne aşteaptă de 2 săptămâni un Peugeot.

Lăsăm ierarhizarea clasamentului final în seama organizatorilor şi ne îndreptăm spre Orleans, locul ultimei noastre cazări înainte de a preda lui Remus maşina la termenul convenit. Deşi aş mai fi întârziat încă o zi, dar a fost prea domn pentru a nu mă ţine de cuvânt.

Pe ce drumuri am circulat şi astăzi! Fără a exagera deloc, am condus şi porţiuni mai lungi de 5 km în linie dreaptă, doar urcuşuri şi coborâşuri line, fără nevoia de a mişca volanul.

Trecem prin sătuleţe cu un aspect foarte ordonat şi îngrijit, peluze proaspăt tunse şi ronduri de flori multicolore, zici că erau antrenaţi proprietarii în întrecerea capitalistă a celei mai frumoase grădini.

Pe ultima parte, drumul trece printr-o pădure, din când în când se văd porţi de acces iar uneori câte o mică imagine, surprinsă cu coada ochiului, a reşedinţelor perfect încadrate în natură ale unor potentaţi francezi.

În străbaterea sutelor de kilometri ce au compus distanţa parcursă astăzi am luat o hotărâre pe care am suspus-o aprobării soţiei: să ne abatem în ultima zi de la traseul iniţial, să renunţăm la vizitarea Parc Floral de la Source din Orleans aflat la 2 minute de hotelul special ales de acasă în acest sens, la vizitarea Orleansului şi a Amiensului cu a sa impunătoare catedrală - pe care o văzusem doar de la distanţă în precedenta noastră vacanţă din Franţa – şi a Festivalului L hortillonnage programat a încânta privitorii în acel week-end în detrimentul a două castele de pe Valea Loirei. Adriana urma să aleagă între Sully şi Chateneauf sur Loire aflate de-a stânga noastră şi Blois cu Chambord din dreapta. Rămân ultimele două, cu recenzii mai bune scrise de înaintaşii mei prin aceste locuri.

Pornim într-o duminică dimineaţa de la Orleans la Chambord şi conduc aproape doar prin pădure, printr-o impresionantă desfăşurare de ciclişti care se deplasează în grupuri variind de la 2 la peste 20 membrii (am întâlnit şi solitari). La ce rang a ajuns sportul amator într-o ţară civilizată! După atâta traseu în maşină abia aştept şi eu să mă urc pe bicicleta de acasă şi să pedalez!

Intrăm pe Domeniul Naţional Chambord, nu pur şi simplu la Castelul Chambord. Şi chiar te simţi ca pe un domeniu regal, de la drumul prin pădure până la rânduirea copacilor, a cărărilor şi aleilor, totul are aerul că ar aştepta vreun cap încoronat să se ivească în această duminică. Toate autoturismele se lasă în parcare contra a 6 euro, indiferent cât durează preumblarea ocupanţilor pe acolo. Cei care se preocupă de cronometrarea şi stabilirea unei medii a turului de castel şi a împrejurimilor au afişat la intrare că o vizită medie durează aproximativ o oră şi jumătate, iar una mai aprofundată se mai lungeşte cu încă 30 minute. Se pare că nu au luat în calculul acestor durate estimative şi termenul “aprofundare” raportat la soţia mea, caz în care media ar fi crescut simţitor întrucât am intrat la 10:45:59 şi am părăsit parcarea – conform tichetului – la 14:08:55.

Ca să aveţi o minimă percepţie a interesului manifestat de Adriana, gândiţi-vă că a citit aproape toate explicaţiile şi etichetele obiectelor ce se regăsesc în camerele, debaralele, holurile şi ale altor acareturi situate pe cele 3 paliere ale castelului pentru a cărui vizitare am lăsat la intrare 11 euro de persoană.

Dar castelul e frumos, foarte aerisit pentru turişti şi foarte accesibil. După vizionarea unui film de vreo 20 minute într-o sală cu un ecran imens pentru subtitrare în franceză şi alte 4 infime pentru engleză, spaniolă, germană şi italiană ne-am făcut o părere despre originea, persoanele şi personajele care s-au perindat cu mult înaintea noastră şi cu ocupaţii mai concrete decât zgâiatul ochilor pe pereţi şi la piesele de mobilier. De acest castel se leagă şi numele Regelui Soare al Franţei, care l-a descoperit în urma unei invitaţii pentru ca apoi să îşi petreacă vreo 8 ani vacanţele pe acolo.

De asemenea, Leonardo da Vinci este pomenit pe aici, presupunându-se că ar fi contribuit la definitivarea unor planuri arhitecturale, printre ele regăsindu-se şi impunătoarea scară dublă centrală.

În periplul nostru ne sar în ochi dimensiunea mică a paturilor – unde făceau oare oamenii nebunii? -, cărţi de joc, zaruri, piese precursoare ale jocului de table, toate aranjate în sala de jocuri.

În sala de vânătoare sunt expuse trofee provenite din diverse colţuri ale Europei. În sfârşit, sentimentul naţional este gâdilit plăcut prin faptul că cele mai mari capturi prezente acolo provin din Transilvania.

Am apreciat în mod deosebit bucătăria cu vase de cupru expuse de aveai impresia că bucătarul abia aşteaptă primirea unei comenzi din partea vreunui senior şi poziţionarea perfect simetrică a structurii castelului, conceput parcă în oglindă, pornind din centru către N-S şi E-V.

Ieşim din castel şi străbatem puţin din domeniu. Au loc spectacole de cai pentru care e nevoie să achiţi 22 euro iar pentru vizitarea manejului doar 13,50 euro.

La intrarea de lângă casa de bilete există o toaletă pentru a cărei folosire laşi jos 0,5 euro. Mai răbdaţi căteva minute, în castel e gratis.

Chambord rămâne în urmă şi continuăm traseul pe Valea Loirei spre Blois. Catedrala apare maiestuos peste râu, vizibilă de la o oarecare distanţă. Însă pentru castel, sfatul meu e ori să veniţi înainte de Chambord, ori nu mai veniţi dacă aţi apucat să treceţi pe acolo.

Din Blois am rămas cu imaginea mutrelor pleoştite ale francezilor de pe terase, al căror chip fusese întunecat de golul din minutul 4 al irlandezilor în meciul din optimi. Dar au câştigat cocoşii în final...

Din motive ce ţin de timp şi de faptul că seara eram aşteptaţi la masă, din Blois am continuat pe autostradă. Şi constatăm că e foarte scumpă! Blois – Paris 16 euro (180 km) şi Paris – Bethune 20 euro (200 km). Urmând autostrada am ajuns pe Bulevard Peripherique taman prin centrul Parisului şi am avut posibilitatea să revedem – de data asta de la o oarecare distanţă – Tour Eiffel şi Catedrala Sacre Coeur.

Ajungem seara la Remus şi îi predăm maşina cu 3.590 km în plus faţă de cât avea când am preluat-o. Aceasta a fost distanţa parcursă, cu un consum mediu de aproximativ 5% motorină. Şi că veni vorba de combustibil, vă sfătuiesc să alimentaţi în preajma magazinelor universale, cel mai mic preţ plătindu-l la Intermarche, 1,15 euro/litru.

Referitor la respectarea vitezei, în Franţa nu se aplică toleranţa de 10 km/h ca în România. Am primit acum 3 ani amendă 45 euro pentru că circulam cu 74 km/h pe o porţiune cu restricţie de 70 km/h.

Dar sunt domni, părerea mea! Te avertizează cam în proporţie de 80% din cazuri că urmează zonă cu aparate radar. Restul de 20% trebuie să le eviţi tu pentru a nu plăti bani frumoşi. O singură dată am observat un jandarm cu un “tun” care pândea apariţia unui vitezoman.

Înainte de întoarcerea în România ajungem şi în Parc Natural d Olhais, considerat cel mai mare din Europa, cu terenuri de volei, baschet şi fotbal suspendate, ceea ce nu mi-a fost dat să văd până acum. Totul pornise de la o discuţie cu Remus referitoare la baze sportive, iar el ne-a dus să vedem şi aceste arene...

Am avut 16 zile foarte frumoase, dar şi obositoare.

Am vizitat multe locuri minunate, dar au rămas şi altele pentru mai incolo.

Am fost a treia oară în Franţa, dar mai vreau. O consider cea ma frumoasă din Europa.

Deocamdată, pentru la anul am luat bilete de avion pentru un concediu în Scoţia. Bineînţeles în luna iunie, perioadă în care ziua este cea mai lungă şi îţi permite să explorezi ore în şir.

Mergem pe urmele lui Ivanhoe...

Higlands, nu ne întâmpina cu prea multă ploaie!


---
Trimis de Marius 72 in 04.01.17 10:37:56
Validat / Publicat: 04.01.17 14:27:12
VIZUALIZĂRI: 6475INFO ADIȚIONALE
  • Nu a fost singura vizită/vacanţă în FRANȚA. A mai fost în/la: 1. Paris 2. Normandia
SESIZEAZĂ
greșeală / conținut, limbaj
Adn. FAVORIT
17 ecouri scrise, până acum, la acest articol

NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Marius 72); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo sau ale administratorilor.
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.

Puteți VOTA acest articol:

PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 30800 PMA (din 32 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.
INFO: membrii AmFostAcolo beneficiază - in cadrul sistemului de Privilegii - de preţuri particulare pentru vacanţa în această destinaţie - negociate direct cu tour-operatorii sau cu proprietarii.
  • Verifică: solicită o ofertă personalizată

  • ECOURI la acest articol

    17 ecouri scrise, până acum

    elviramvio [04.01.17 15:11:20] »

    @Marius 72:

    Frumos articol, frumos povestit si foarte frumoase poze.

    Sper ca in Scotia sa nu va faceti griji pentru dimensiunea paturilor de alta data si ocupantii acestora - amuzanta treaba. Va fi un concediu diferit in Scotia. Ivanhoe, am citit romanul pe sub banca, in scoala, imi amintesc foarte putin din actiune dar stiu ca atunci mi-a placut.

    Felicitari pentru articol!

    RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [300] [150] [-1][0 voturi]
    AZE [04.01.17 16:07:10] »

    @Marius 72: Felicitari ca ati ajuns acolo si pentru ca este un articol bun. Foarte lung dar bine documentat cu explicatii in amanunte. Europa si Franta in special este frumoasa si merita vizitata. Problema este ca o viata nu ne ajunge sa vizitam tot chiar daca am avea resursele financiare. Dar macar o parte din ce este mai frumos... da intradevar se poate vizita.

    RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [300] [150] [-1][0 voturi]
    Marius 72 [04.01.17 16:41:26] »

    Am stat şi eu mult timp să mă gândesc dacă îl scriu sau nu - probabil ai observat că au trecut mai bine de 6 luni de când am revenit din concediu. Erau multe de scris pentru că am avut norocul să ajungem în multe locuri. Am ajuns la concluzia că îl voi scrie aşa cum simt, adică în forma prezentată, asumându-mi eventuale reproşuri în ceea ce priveşte plictiseala unora care ar dori să-l parcurgă.

    Mai trunchiat sau mai gol de conţinut nu l-aş fi scris. Nu mai era al meu...

    Carmen Ion CONS. ONORIFIC AFA / FRANȚA [04.01.17 18:21:43] »

    @Marius 72: Excepţional articol, felicitări pentru efortul depus pentru a vizita într-un răstimp relativ scurt atât de multe regiuni ale Franţei.

    Şi eu iubesc Franţa şi tocmai de aceea regret că ai recurs la această formulă de scriere a articolului, înghesuind în el întreg itinerariul vostru - extrem de complex şi interesant PENTRU USERII AFA. Nu vreau să iei părerile mele drept un reproş, ci o recomandare: un review atât de lung, în care ai trecut din Alsacia în Provence şi pe Valea Loarei, ca să nu mai amintesc de traversarea frontierei în Elveţia, îl face aproape de necitit. Mult mai UTIL pentru acest site şi pentru utilizatorii săi ar fi fost defalcarea textului, măcar pe regiuni, ca şi folosirea bolduirii şi italicizării (vezi Nota de pe pagină) pentru a sublinia denumirea oraşelor sau satelor, ca şi a obiectivelor vizitate.

    Sper că observaţiile mele nu te vor supăra; ele au în vedere mai buna structurare a materialelor tale în beneficiul cititorilor şi poate chiar şi al tău, căci distribuind informaţiile în mai multe reviewuri cred că îţi va fi şi ţie mai uşor să scrii, fără presiunea de a aduna totul sub acelaşi acoperiş.

    Revenind la articol, îţi mulţumesc pentru excelenta prezentare a unor locuri unde n-am ajuns - Reims, Strasbourg, Colmar, Valea Loarei, dar şi Ribeauville şi Riquewihr, despre care mărturisesc că nu ştiam şi pe care le-am inclus pe o "wish list". La fel, mă bucur că mi-ai întărit convingerea de a vizita, la vară, Annecy.

    Cât despre Provence şi sudul extrem al Franţei (Languedoc-Roussillon), AmFostAcolo şi am admirat modul în care ai descris Rousillon şi Gordes, două "villages perches" provensale splendide, câmpurile de lavandă, palatul papal de la Avignon, fotăreaţa Carcasonne sau Viaduct de Milau. Eu am ajuns şi la Isle sur Sorgue, planificat chiar în zi de târg. Am mâncat şi eu brânzeturi puturoase şi "tapenade" (pastă de măsline), baghete şi fructe de mare la Cap d'Agde şi Sete, unde am stat o săptămână.

    O ultimă remarcă: provincia din apropiere de graniţa cu Elveţia unde ai avut şansa de a petrece 4 zile la o fermă se numeşte Franche-Comté.

    Încă o dată felicitări pentru excursie şi articol şi aştept cu maxim interes impresiile tale din Scoţia (şi nu numai).

    ANILU [04.01.17 21:24:45] »

    @Marius 72: Frumoasă excursie ați făcut dar obositoare.

    Mi-a plăcut cum ai descris totul, așa cum le-ai trăit și simțit.

    Susțin cele scrise de Carmen, un articol destul de lung și eu l-as fi fragmentat pe regiuni, îmi place Franța, l-am citit cu sufletul la gură.

    Mi-a plăcut cum ai spus că pe unde ajungi admiri gara localității, să te iei de mână cu soțul meu și el face la fel (și culmea el acum lucrează la tine în oraș la calea ferată).

    Felicitări pentru vacanță dar și că ne-ai povestit și nouă.

    plummy [04.01.17 23:16:54] »

    UAU!!! Un adevarat tur de forta, dar pare cu adevarat minunat! Felicitari si pentru calatorie, dar si pentru articol, deosebit de detaliat, plin de informatii utile si cu o nota personala! Sustin si eu afirmatiile dnei. Carmen, dar oricum articolul e de nota 10+!!!

    Aurici [05.01.17 00:16:52] »

    @Marius 72: Mie mi-a placut si m-a captivat. De data asta nu stiu daca mi-as fi dorit mai multe articole sau unul asa cum ti-a iesit, din care eu, citind printre randuri, am retinut si mi-am notat ce as vrea sa dezvolt.

    Oricum felicitari si din partea mea pentru vacanta si pentru cat de clar si cald ne-ai transmis si noua. Si la cat mai multe vacante in cea mai frumoasa tara din Europa, ca prea esti indragostit.

    Marius 72 [05.01.17 09:21:19] »

    @Carmen Ion: Buna dimineaţa!

    Aş vrea să te liniştesc şi să te asigur că rândurile tale nu sunt privite în totalitate cu reproş. Doar cu unul mic: în text am menţionat regiunea France Compte ca fiindu-ne gazdă în timpul şederii la fermă " În cursul după-amiezii am ajuns la Cosmina, gazda noastră pentru următoarele patru zile. Nu zile de leneveală ci de explorare a regiunii France Compte. "

    Iar referitor la fragmentarea articolului - părere la care am observat că s-au raliat şi alţi cititori - aş dori să menţionez că am vrut să prezint sub forma unei poveşti zilele frumoase petrecute acolo. Nu pe capitole, cu prolog şi epilog ci cum mi-a rămas mie întipărită în memorie, o curgere lină şi nedefalcată de impresii, stări, constatări şi imagini. Nu mi-a fost greu să scriu astfel, îmi era mai dificil potrivit sugestiilor tale.

    Caligrafia cu bolduiri şi înclinări nu o folosesc din principiu.

    Dacă am reuşit să te determin să adaugi pe itinerariile dorite câteva din locurile prin care am trecut şi prezentat nu pot decât să mă bucur şi să ne transmiţi dacă aşteptările ţi-au fost confirmate.

    Nu mă considera un răutăcios, chiar nu sunt!

    RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [300] [150] [-1][0 voturi]
    mishu [05.01.17 10:17:01] »

    @Marius 72: In ceea ce priveste afirmatia

    Iar referitor la fragmentarea articolului - părere la care am observat că s-au raliat şi alţi cititori

    si eu sunt una dintre persoanele care s-au raliat la parerea lui Carmen si asta pentru ca ceea ce ai povestit aici a fost minunat si desi mi-a placut enorm de mult (sa stii ca m-am uitat la profilul tau sa mai vad o data categoria de varsta in care te incadrezi) a trebuit sa fac pauza in lectura din cauza cantitatii mari de informatii primate.

    Carmen este o persoana cu foarte multa experienta in ale scrisului si ti-a oferit o sugestie pentru viitor.

    Si @Aurici are dreptate, nu stii cum ar fi fost mai bine daca un singur articol sau doua si asta pentru ca ai povestit altceva si intr-un mod in care arata cat de mult ti-a placut dar pe de alta parte totul povestit si cu foarte mult umor.

    Te felicit pentru excursie si multumesc ca ne-ai povestit si noua si mai asteptam astfel de povesti frumoase, votat cu mare placere.

    Carmen Ion CONS. ONORIFIC AFA / FRANȚA [05.01.17 17:47:58] »

    @Marius 72: Mă bucur că nu te-au supărat observaţiile mele. Desigur, fiecare este liber să scrie aşa cum doreşte.

    Sugestia mea e izvorâtă din proprie experienţă: la începuturile activităţii pe AFA am scris un serial chiar despre Franţa (mai precis Languedoc-Roussillon) în care am amestecat Toulouse cu Albi şi am inclus în reviewul dedicat oraşului Sete şi scurta noastră incursiune în Provence. Atunci nu s-a gândit nimeni să mă consilieze şi abia după multe luni am înţeles de ce ar fi fost bine să dedic câte un articol separat fiecărui oraş sau loc vizitat, cu atât mai mult cu cât aveam efectiv ce scrie: astfel, cititorul AFA poate găsi cu uşurinţă, chiar dând o simplă căutare cu numele localităţii sau regiunii, informaţiile pe care le caută. De aceea am subliniat scriind cu majuscule ideea de UTILITATE, care - sper că vei fi de acord cu mine - reprezintă, în afara plăcerii de a scrie a autorului, un element definitoriu pentru orice review postat pe AFA.

    Dacă un user ar dori, de pildă, să găsească date despre Colmar sau despre Alsacia, nu va da peste reviewul tău, pentru simplul motiv că el nu a fost încadrat la rubrica dedicată acestui oraş sau acestei regiuni, ci la un altul, "Cu maşina prin Hexagon", care până acum cuprindea cu precădere descrieri de trasee şi informaţii de natură practică, de genul preţului la carburant, starea drumurilor, cazări intermediare, aspecte pe care tu le-ai atins doar tangenţial, concentrându-te mai mult, după părerea mea, asupra oraşelor şi satelor.

    A scrie câte un review despre fiecare oraş vizitat sau - repet - măcar fiecare regiune în parte nu înseamnă fragmentare, ci dimpotrivă, posibilitatea de a oferi cititorilor AFA informaţii mai bine "ţintite. "

    PS: Regiunea la care faci referire se numeşte Franche-Comté, nu France Compte.

    Radu Tudoran [05.01.17 18:05:05] »

    Frumos sejur boierule, dar scrie si tu in doua, trei episoade, sa mai faca si cei batrani o pauza. Ca am intepenit pe scaun citind si m-a luat carcelul la mana de la derulat ecranul

    Mai cunosc si pe altii care au tradus aiurea “tout a droit”. Ce sa-i faci daca la scoala aveam doar germana si engleza.

    In alta ordine de idei, eu sunt un alt admirator al Frantei si ma laud ca am vazut o alta cetate intarita de Vauban, la Grenoble. Dar n-am inteles, pe Drumului lui Napoleon care maresal era?

    Sa ne citim sanatosi.

    RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [300] [150] [-1][0 voturi]
    Marius 72 [05.01.17 18:47:34] »

    @Carmen Ion: Tot vrei sa ai ultimul cuvânt! Şi nu recunoşti că ai omis să citeşti! Mai bine mă înţepi pe mine... Oi fi apăsat greşit tasta... Voi citi articolele tale şi nu care cumva să se fi strecurat vreo greşeală! Deja mi-am comandat atlasuri şi dicţionare!

    Marius 72 [05.01.17 18:58:46] »

    @Radu Tudoran: Adevarul e că de câte ori aud de Napoleon, automat îmi vine în gând exemplul raniţei lui cu bastonul de mareşal, grad pe care l-am trecut şi aici, ca un automatism. Nu poţi să negi că n-ar fi fost avansat la acest grad! Că au urmat şi altele, e vina mea că nu le-am pomenit pe ultimele...

    Carmen Ion CONS. ONORIFIC AFA / FRANȚA [05.01.17 20:04:18] »

    @Marius 72: Dacă a oferi unui coleg un sfat dezinteresat şi în concordanţă cu spiritul AFA înseamnă a avea "ultimul cuvânt", recunosc - sunt vinovată.

    N-am înţeles ce susţii tu că n-am citit

    Mă bucur că mă vei lectura de acum încolo - foarte posibil vei descoperi (cu ajutorul dicţionarelor, bun înţeles) greşeli de tastare, dar sper că de atlase (acesta e pluralul, verifică în Dex) sper că nu vei avea nevoie, pentru că sunt foarte atentă la denumirile geografice. Nu de alta, dar una e să "mănânci" o literă într-un cuvânt oarecare şi altceva să scrii eronat un nume propriu...

    În rest, aşa cum am spus, felicitări pentru un articol pe care n-am ezitat şi nu ezit nici acum să îl calific drept excepţional (în ciuda ultimei tale intervenţii).

    RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [300] [150] [-1][0 voturi]
    Marius 72 [05.01.17 20:27:26] »

    @Carmen Ion: Buna seara! Chiar nu vreau să ne ciondănim în public, dar în privinţa pluralului te contrazic argumentat cu site-urile de mai jos. Nu contest calitatea articolelor şi corectitudinea celor scrise de tine - am citit cel referitor la Toscana astăzi - dar în privinţa gramaticii nu mă dau bătut cu una cu două.

    https://ro. wiktionary.org/wiki/atlas

    Declinarea substantivului

    atlas

    n. Singular Plural

    Nominativ-Acuzativ atlas atlasuri

    Articulat atlasul atlasurile

    Dativ-Genitiv atlasului atlasurilor

    Vocativ atlasule atlasurilor

    https://dexonline.ro/definitie/atlas/paradigma

    atlas

    substantiv neutru (N24) nearticulat articulat

    nominativ-acuzativ singular atlas atlasul

    plural atlasuri atlasurile

    genitiv-dativ singular atlas atlasului

    plural atlasuri atlasurilor

    vocativ singular —

    plural —

    RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [300] [150] [-1][0 voturi]
    Carmen Ion CONS. ONORIFIC AFA / FRANȚA [06.01.17 09:37:07] »

    @Marius 72: Ai dreptate, există ambele forme de plural.

    Radu Tudoran [06.01.17 17:38:10] »

    @Marius 72: Ce-i trebuia sa fie maresal? S-a avansat direct la imparat La exceptional.

    Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

    ROG REȚINEȚI:
    • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul articolului (review-ului) de mai sus
    • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine linkul ADAUGĂ IMPRESII NOI
    • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
      (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
    SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
    NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
    EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
    Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

    NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
    Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
    VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
    9 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
    ANILU, Aurici, AZE, Carmen Ion, elviramvio, Marius 72, mishu, plummy, Radu Tudoran
    Alte impresii din această RUBRICĂ:

      SOCIALs
    Alătură-te comunității noastre

    AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
    SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

    [C] Copyright 2008-2020 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
    AmFostAcolo® este marcă înregistrată
    pagină generată în 0.131737947464 sec
    ecranul dvs: 1 x 1