Excursie pe Marte. Cu Mocănița spaniolă pe valea Râului Roșu

TIPĂREȘTE

După ce am trecut pe lista vacanței noastre acest obiectiv, ne-am dat seama că cel mai bine era să îl vizităm înainte de a ajunge la destinație, pentru că era oarecum în drum. Asta însemna să ne sculăm mai de dimineață, dar, așa cum spune proverbul, nouă ne place să profităm la maxim de orele de concediu. Așa a și fost: plecare din Valladolid la 6:15, cu un sfert de oră întârziere (nu știu cum se face că niciodată nu reușim să plecăm la ora propusă; noroc că mereu ne asigurăm și ne luăm o margine de eroare).

Rezervarea o făcuse R. cu câteva zile înainte, printr-un e-mail, vorbind apoi la telefon cu cei de la Muzeul Mineritului, pentru că sunt câteva combinații de vizite care se pot realiza și noi știam că nu le puteam face pe toate, pentru că nu voiam să ajungem seara târziu la hotel: prima baie în mare din concediu ne aștepta cu prea mare nerăbdare.

După o oprire pentru o cafea, am ajuns la Riotinto puțin după doisprezece. Apropiindu-ne de acest sat am intrat în atmosferă, pentru că este înconjurat de mine, săpături și pământ roșiatic. El Parque Minero de Riotinto (Parcul Miner din Riotinto) are un Certificat de Excelență TripAdvisor și noi nu voiam să ratăm o călătorie prin istoria locului unde de mai bine de cinci mii de ani se extrag zăcăminte de tot felul. Mă mai apropiase de minerie o vizită în zona Leonului, acum câțiva ani: vezi impresii

Nu degeaba autostrada care străbate vestul Spaniei de la nord la sud se numește Ruta Argintului. De la Cristofor Columb numire...

Buun. Am avut de ales între:

- Vizita la Muzeul Mineritului

- Casa 21 (ambele obiective permit cunoașterea și înțelegerea istoriei precum și aspecte ale vieții de zi cu zi ale companiei britanice care a pus bazele explotării moderne în Riotinto)

- Mina Peña de Hierro (vizita unei galerii minere autentice care descoperă o frumoasă panoramică a acesteia sub cerul liber)

- Călătoria cu Trenul Minerilor (este, probabil, cea mai bună formă de a cunoaște un ecosistem unic în Europa, studiat de comunitatea științifică datorită asemănării cu planeta Marte).

Ne era clar că această ultimă variantă era primordială. Ajungând cu ceva timp înainte, am ales să vizităm și muzeul. Am rămas cu regretul că nu am avut timp pentru mină și pentru casa victoriană, dar asta este. Poate ajungeți voi/dvs. și ne povestiți.

Călătoria de o oră și jumătate cu Mocănița spaniolă diesel ne atrăgea foarte mult. De fapt, abia așteptam, pentru că mă ducea cu gândul la Mocănița noastră de anul trecut. Știam că peisajele nu au nicio legătura, pentru că de data asta urma să cunoaștem o zonă de transformare a mineralelor și apoi să străbatem o alta mai naturală (dar total diferită de frumosul nostru Maramu’), paralelă cu râul cu nume de sânge sau de vin roșu. Dar asta nu conta.

Fundația Río Tinto, în dorința de a păstra patrimoniul istoric miner al regiunii a recuperat 12 km din fosta linie comercială Riotinto: cu locomotive și vagoane restaurate din parcul mobil al fostei companii minere se realizează călătorii în care ochiul uman de poate bucura, preț de o oră și jumătate, de peisaje impactante și frumuseți naturale deosebite.

Am plătit 46 de euro pentru plimbarea cu trenul și vizita mai pe fugă la muzeu. La unu și un sfert eram deja în afara satului, la gara de unde urma să plecăm în excursie. O clădire micuță, cu un bar și un magazin unde puteai bea o bere sau cumpăra un senviș. Băile foarte curate. Am stat la coadă, știam lecția cum că trebuie să ne așezăm pe partea stângă, dar asta nu a fost o problemă pentru că trenul nu s-a umplut. Poate și căldurile mari de la început de septembrie i-a alungat cumva pe potențialii turiști.

Ne-am urcat, deci, am ocupat două băncuțe, o tânără ne-a făcut poze pe care ni le-a oferit la întoarcere (detalii mai târziu) și am purces în a cunoaște această frumoasă vale. Pe stânga, imediat după primul deal sau dâmb, ne apare firișorul de apă roșie-gălbuie care se prelinge printre două maluri negricioase, formate din resturi de minerale. În curând apar pietrele, apoi petroaiele și apoi stâncile enorme.

Ajungem repede la locul care, acum ani de zile, constituia baza consorțiului britanic Riotinto Company Limited. Până la sosirea acestuia în zonă, în anul 1873, mineralele se transportau în căruțe trase de boi sau pe măgari. Englezii au adus trenul, care a devenit un simbol al revoluției industriale și a însemnat dezvoltarea economică și socială a zonei. Principalul obiectiv era conectarea minei cu portul din Huelva.

Am pozat la greu vagoanele și locomotivele ruginite, șinele vechi, straturile de minerale care înconjoară zona... În tot acest timp, ghida, foarte informată și dezinvoltă, nu prididea în a ne explica istoria locului la microfon. Noi am auzit totul foarte bine, pentru că a fost așezată în vagonul din mijloc (din cele trei), adică exact unde ne aflam noi, deși nu am nicio îndoială că se auzea bine peste tot. La un moment dat flota companiei engleze deținea cel mai mare parc de vehicole pe șine din toată Spania după compania națională Renfe, evident.

Am trecut apoi printr-o zonă de urcuș și coborâș, și nu e greu de imaginat accidentele care aveau loc pe vremuri acolo pentru că mecanica nu era atât de avansată ca în prezent. Trec peste alte amănunte tehnice (colegii ingineri – și nu numai – interesați pot citi multe informații pe net) și mă opresc la trenul turistic.

O frumusețe! Nu mai pridideam făcând poze pentru a surprinde contrastul dintre culoarea roșie a râului, galbenul pământului și verdele vegetației care începea să-și facă apariția. Cel mai frumos loc al traseului (am coincis cu ghida) este partea din cu podul vechi unde se afla singurul bar în care minerii puteau bea manguara, un fel de țuică pe care noi am vrut s-o cumpărăm și nu am găsit-o, și al cărui nume are o poveste anecdotică și... tipic spaniolă. Man water o numeau englezii, pentru că asta era, ca și la noi: o „apă” pentru bărbați.

Citiți man water în engleză și apoi scrieți-o ca în spaniolă. Mă rog, o spaniolă de secol nouășpe și cu accent mai andaluz. Exact! Este adaptarea numelui englezesc în pronunția greoiaie a spaniolilor, a căror „tradiție” și „ușurință” pentru a învăța și vorbi alte limbi sunt proverbiale. Locul respectiv îmbină trei culori (roșul, galben și verde) și, deși mai depărtat ochiului care încearcă să deslușească mai multe de acolo, de sus, din tren, este superb. Cu puțină imaginație, pe alocuri aveai impresia că în susul râului s-a ținut o bătălie și a curs mult sânge...

Pe ultimele sute de metri înainte de a ajunge la cap de linie, gara numită Los Frailes (Călugării) , ghida ne-a avertizat să trecem calea ferată pe pasarela special amenajată, pentru că locomotiva va face manevre pentru a se așeza în capul trenului, adică în sensul invers de cum venisem; ne-a spus să nu ne fie teamă să băgăm mâna în apa râului, că nu ne va cădea (mâna), dar sa avem grijă pentru că nisipul de pe mal și apa pătează hainele și încălțările (și că aceste pete nu vor ieși cu nimic) și ne-a îndemnat să luăm și apă într-o sticluță dacă așa dorim.

Pauza a fost de vreo cinsprezece-douăzeci de minute și cu toții ne-am îmbulugit pe mal ca să ne minunăm de aproape de Rio Tinto și să ne facem poze. Nu am mers la toaletă și nici la bar, de fapt cred că puțină lume pierde timpul cu o cafea acolo, pentru că minutele sunt numărate și nu merită. Se pot cumpăra băuturi și ceva de ronțăit din tren în caz de nevoie.

Când să plecăm, mă tot gândeam eu cum vom merge acum, pentru că doar locomotiva se întorsese, nu și vagoanele. Cu spatele? îl întreb pe R. Nu, drăguță, scaunele se întorceau invers prin acționarea unei pârghii sau cum s-o numi acest mecanism, adică foarte simplu! E clar, mintea mea nu va funcționa pe modul științific niciodată;).

Băieții s-au așezat pe partea cealaltă și m-au lăsat să fac liniștită poze (de parcă nu făcusem suficiente la dus, am auzit șoapte însoțite de ridicări din umeri; m-am făcut că nu aud nimic)...

La sfârșitul călătoriei, în vreme ce unul a fugit după un Pochemon... (o fi fost roșu ca apa râului, sau măcar acvatic?) și altul să pornească mașina și aerul condiționat, eu m-am dus la taraba cu pozele pe care ni le făcuseră la urcare. Mă gândeam: ca de obicei, zece euro pe o poză pusă într-o ramă de hârtie... Ei bine, a fost mult mai original: poza noastră ca făcând parte dintr-un articol al Riotinto Times, ziarul de la vremea respectivă, scris în limba engleză, deși explicațiile despre istoria locului, etc. erau scrise în spaniolă. Fără ramă, o voi cumpăra eu, dar mi s-a părut original. Plus că era în plicul de plastic și un bonus: două brelocuri cu o locomotivă și poza lui fi-miu!! Păi numai alea ar fi costat zece euro ca souvenir. Deci mie una mi-a plăcut.

Râul Roșu (numit Luxia în antichitate) izvorăște în Nerva, Huelva și, după ce-și unește apele cu Odiel, se varsă în Atlantic. Culoarea îi este dată de mineralele și sulfații de metale grele (nu, nu voi intra prea tare pe teritoriu necunoscut pentru orice eventualitate) și de niște bacterii care le descompun. Pentru cei care înțeleg, PH-ul apei este de 1,7 – 2,5 (adică este foarte acidă), și ghida din tren ne-a spus că animalele se apropie dar nu beau, ci se scaldă doar, pentru că microorganismele din compoziție fac bine pielii. Asta nu înseamnă că te poți scălda ca la băi, dar ceva efecte are pentru psoriază, de exemplu.

Oricum, tocmai datorită acestor microorganisme NASA a ales locul ca habitat de studiat pentru asemănarea cu atmosfera de pe Marte. Un experiment la care participă Consiliul Superior de Investigații Științifice și desfășurat aici a confirmat posibilitatea ca anumite tipuri de organisme să supraviețuiască sub restrictivele condiții de pe Marte. Ghida a amintit și ceva scene filmate aici, tocmai pentru că simulează perfect planeta roșie. Ba, cică se fac și antrenamente pentru astronauții care urmează să aterizeze acolo.

Câteva cuvinte despre Muzeul Mineritului Ernest Lluch (poartă numele primului președinte al Fundației, ucis de teroriștii de la ETA în anul 2000). Se află în clădirea care a adăpostit spitalul companiei engleze, și este formată din patru corpuri unite printr-un hol central. Așa cum v-am spus, noi l-am vizitat mai pe fugă (vreo patruzeci de minute aproximativ). L-am întrebat pe domnul de la intrare dacă se pot face fotografii înăuntru. Mi-a zis că teoretic nu, că dacă mă vede trebuie să mă certe. A insistat zâmbind: dacă mă vede. Nu a fost singura dată când am pățit acest lucru în această vacanță. Deci sunt și ceva poze atașate articolului.

Expoziția permanentă prezintă proiectul și linia de lucru a Fundației, apoi parcurgem diferitele săli care descriu caracteristicile medioambientale și geologice ale ținutului înainte de a pătrunde în istoria acestei regiuni, legată permanent de exploatarea resurselor minere. Ne-a plăcut mult vagonul Maharajá, cel mai luxos de șină îngustă din lume, construit pentru regina Victoria a Angliei și adus la Riotinto pentru o vizită a lui Alfonso XIII.

De asemenea, există și o imitație de mină, frumos luminată. Muzeul este un rezumat în spațiu și timp al unui teritoriu și unei culturi minere. În magazinul de la intrarea în muzeu nu am găsit magneți. Erau, însă, fel și fel de pietre (atârnate de lănțișoare, brățări, etc.) și sticluțe cu apă roșie. Evident, vă recomand să nu le cumpărați pe acestea din urmă, pentru că puteți lua apă din râu fără să plătiți.

Despre programul de vizită și prețuri (pentru 2016). Găsiți mai multe informații pe parquemineroderiotinto.es

Parcul este închis pe 1 și 6 ianuarie, și pe 25 decembrie. În zilele de 24 și 31 decembrie și 5 ianuarie, este deschis până la orele 15:00. Pentru orice eventualitate, este recomandat să sunați la (0034) 959590025.

Trenul cu tracțiune diesel:

- Adulți: 11 euro

- Bebeluși (până la 3 ani): 3 euro

- Juniori (4-12 ani), seniori (peste 65 de ani) și grupuri de peste 30 de persoane: 10 euro

În high season sunt două trenuri: la 13:30 și la 17:30. În low season pleacă numai primul.

Trenul cu locomotiva pe aburi (cea mai veche din Spania care încă circulă) merge numai în prima duminică a lunii între noiembrie și aprilie, iar prețurile sunt aceleași ca la trenul diesel.

Peña de Hierro

- Adulți: 8 euro

- Juniori (4-12 ani), seniori (peste 65 de ani) și grupuri de peste 30 de persoane: 7 euro

Se recomandă achiziționarea pachetelor turistice.

Muzeul Mineritului + Peña de Hierro

- Adulți: 10 euro

- Juniori (4-12 ani), seniori (peste 65 de ani) și grupuri de peste 30 de persoane: 9 euro

Muzeul Mineritului + Peña de Hierro + Trenul diesel sau pe aburi

- Adulți: 18 euro

- Bebeluși (până la 3 ani): 3 euro

- Juniori (4-12 ani), seniori (peste 65 de ani) și grupuri de peste 30 de persoane: 9 euro

Muzeul Mineritului + Casa victoriană

- Adulți: 5 euro

- Juniori (4-12 ani), seniori (peste 65 de ani) și grupuri de peste 30 de persoane: 4 euro

Dacă merită să opriți la Riotinto? Recomand cu toată gura: daaa! Nouă ne-a plăcut mult, mai ales plimbarea cu trenul pe valea Râului Roșu. Nu ocoliți dacă ajungeți în zonă. Este un loc frumos și interesant.

---

VIZUALIZĂRI: 3106 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI