Restaurantul Pensiunii Maria [Agapia] - Descriptio Moldaviae sau la pomul laudat sa nu te duci cu sacul!

TIPĂREȘTE

Avand in vedere ca multe dintre sfarsiturile de saptamana din sezonul cald frecventam zona Muntilor Neamt, restaurantul pensiunii Maria din comuna Agapia, pare o alegere inspirata la sfarsitul unei zile de drumetii.

Am spus “pare” – pentru ca desi pensiunea este amplasata inteligent @ intr-un loc mirific, placut, insorit, strabatut de un paraias, si – mai ales - in vecinatatea Manastirii Agapia, toate se dovedesc in final a fi doar un cantec de sirena iar iluziile drumetului se pot opri aici intr-un mod absolut brutal. In special daca intentioneaza - in mod neinspirat - dupa cum se va vedea, sa apeleze la serviciile restaurantului aferent pensiunii. Pentru ca a beneficia de atentia si serviciile personalului care deserveste stabilimentul, se poate dovedi o incercare comparabila cu cele douasprezece munci ale lui Hercule vestitul erou din mitologia greaca. Ba chiar ar putea fi descurajant si pentru acesta. Poate doar Sisif sa aiba inzestrarile necesare unei asemenea solicitante provocari.

Mai exact, aproape de fiecare data cand cu o incapatanare sora cu indaratnicia, insistam atrasi de cantecul de sirena invocat mai sus, sa servim masa, eram intampinati cu o atitudine descurajanta din partea foarte slab pregatitului personal al stabilimentului care dealtfel, avand in vedere faptul ca era mereu altul si tot mai dezinteresat ba chiar motivat sa fugareasca “intrusii” care ar fi indraznit sa “ocupe” o masa, ne-a facut de multe ori sa ne punem intrebarea daca nu cumva sunt angajati permanent … ”de proba”… @ Din pacate o proba trecuta doar de cei mai mincinosi, tupeisti, si chiar nesimtiti dintre ei.

Deci… apoape de fiecare data cand am incercat sa servim masa ni s-a pus in vedere de la inceput ca nu putem manca, insiruinduni-se argumentativ o multime de motive de-a dreptul hilare. Dar ceea ce ne-a determinat sa luam atitudine intr-un final, a fost o ultima provocare care s-a dovedit a fi picatura care umple paharul.

Concret intr-o Duminica dupa amiaza intram in incinta stabilimentului mult laudat prin panouri publicitare si emisiuni TV difuzate pe posturile nationale@ … Ocupam una din multele mese, dealtfel ramase libere, din curtea restaurantului… O chelnerita (un apelativ conventional intru-cat cu siguranta nu avea nici un fel de pregatire serioasa in acest sens) se cerceteaza indispusa, dupa care … ne ignora cu subinteles. Dupa vre-un sfert de ora de asteptare ne hotaram sa imputernicim totusi un reprezentant al grupului, in chip de sol, care sa justifice deranjul provocat de “intruziunea” noastra, si sa afle daca este cazul sa ne luam buclucurile si sa ne cautam norocul in alta parte, sau daca totusi putem gasi printe ei un crestin caruia sa i se faca mila de noi si sa ne acorde macar un minim de interes. Si daca nu din mila, macar din simtul datoriei fata de angajator care ar fi de banuit ca le ofera o rasplata chiar si pentru jalnica lor prestatie de pe acolo.

Asa ca trimitem un combatant. Motivat de mancarurile - ce-i drept - gustoase si la un pret bun, dar mai ales de foamea generata de escaladarea versantilor din imprejurimi, acesta se infiinteaza dornic de a ajunge la un compromis, la receptie solicitand un meniu. I se pune la dispozitie meniul solicitat dar in chip dezolant este totodata informat ca “va dura destul de mult “.

-Cat? - intreaba acesta prudent…

- Pai… depinde… mai ales daca sunteti … multi vine raspunsul din partea celei care parea sa detina controlul asupra cheilor camarii.

-Suntem 3 persoane

-Dureaza cam 40- 45 minute.

Trimisul se intoarce la grup pentru deliberari. Se cantaresc foamea care ne scurma in stomacuri versus criza de timp si se da castig de cauza celei ce-si revendica statutul de nevoie de baza. Adica nevoiei de hrana.

Solul se intoarce pe campul de beligeranta, in linia intai.

“Partea adversa” luata prin surprindere, are un moment de cadere nervoasa, si sub impresia dezamagirii" provocate de prima infrangere, incepe ostilitatile :

-Dar va-ti hotarat totusi sa ramaneti? intraba deceptionata fata

- Da! Este in regula. 45 de minute putem astepta daca este cazul, da imbatat (a se citi inselat) de senzatia primei victorii si plin de speranta urmatoarelor, delegatul grupului raspunsul

Fata de la receptie, foarte probabil cititoare a lui Sun Tzu, parea sa aiba cunostinte solide din Arta razboiului, intrucat fidela priincipiului : “O batalie pierduta nu inseamna neaparat si pierderea razboiului” contraataca naprasnic:

-Asta … daca nu intervine ceva…

-Si daca… “intervine” cam la cat s-ar putea prelungi asteptarea? replica acesta devenit dintr-odata prudent. Banuiesc ca totusi nu se poate prelungi la cateva ore nu? “cam ce insemneaza asta in cifre? ”

-Pai asta-i ca nu stiu. Avem o singura bucatareasa si depinde de cum se organizeaza.

-Nu vreau sa fiu rautacios dar ca sa stiu ce sa le spun si celorlalti 45 de minute sau cateva ore? adauga timid emisarul devenit brusc impacient.

-Nu stiu, nu cred ca vor fi cateva ore raspunde vicleana sibila.

-O. K. atunci astept vine raspunsul din partea solului dornic de concesii.

As dori sa dau comanda chiar acum -asta avand in vedere ca meniul era in mare cunoscut, la fel si preferintele fiecaruia - dinainte stabilite pentru eventualitatea ca s-ar fi produs o minune si demersul nostru ar fi avut ca finalitate plecarea noastra de acolo satui (de mancare, ca satui am plecat oricum – de ei), multumiti de viata si dornici de a fi mai buni. La urma urmei eram in zona vestitelor manastiri din Moldova nu? De ce nu am fi sperat si noi la o minune?

-Da' trebuie sa asteptati si pana transmit comanda, il trezeste brusc la realitate, in mod autoritar severa interlocutoare, incercand si reusind astfel o lovitura neasteptata sub centura, dupa care se asterne constiincios la scris note de plata copiate dupa o ciorna, si unele probabil facute apeland la o inspiratie ce parea a fi de moment @.

-Astept ce sa fac… - raspunde conciliant tot mai infometatul emisar, care mai era si soferul grupului, la gandul ca mai are de pracurs circa 200 km. la capatul unei zile de post, asta dupa altii 200 km, plus trasee pe versantii muntilor din vecinatate.

Dupa aproximativ inca zece minute de asteptat langa implacabila ospatarita, care cu indarjire stahanovista continua sa mazgaleasca note de plata, se intampla sinistrul, fatalitatea, hazardul : misitul intr-un mod las capituleaza! Abdica! Se lasa cuprins de lasitate si tradeaza cauza grupului, se recunoaste invins si bate in retragere. Renunta la toate punctele castigate cu greu in urma durelor negocieri cu reprezentanta fundatiei. In acest razboi al nervilor tineretea isi reclama fara drept de apel victoria. Intelegerea pica iar noi iesim din restaurant cu un gust amar si la propriu si la figurat.

Cam asta ar fi pe scurt reproducerea experientei avuta cu cei de la pensiunea Maria din ziua respectiva. Foarte asemanatoare dealtfel si cu alte ocazii (e drept nu intotdeauna insa!) tot acolo, dar cu alti protagoniosti - cum spuneam - mereu altii desi la intervale destul de mici de timp (una doua saptamani).

De exemplu, alta data, la exprimarea nedumeririlor noastre vizavi de imposibilitatea de a beneficia de serviciile respectabilului restaurant, desi nu mai era decat o singura masa ocupata in afara de a noastra, am fost informati ca nu ne pot servi intru-cat sunt “foarte aglomerati”. Si daca totusi ne invoim sa acceptam avem de asteptat mult si bine - cam 40 de minute (suna familiar). Cu toate astea spre dezamagirea personalului ne-am invoit. Suspect este ca dupa ce ne-am instalat, in acele 40 de minute mancarea a fost deja servita consumata si noi gata de plecare. La intrebarea noastra “cand am putea veni sa sa servim masa fara sa fim refuzati inca de la poarta” ni s-a raspuns ca cel mai bine ar fi sa venim pe la inceputul saptamanii pe luni sau marti.

-Dar luni si marti suntem si noi la serviciu. Doar in weekend putem iesi, dam noi replica.

“Baiatul cu mancarea” da neconsolat din umeri ramanand ferm pe pozitie si ne asigura confidential inca o data ca asta ar fi alegerea castigatoare pentru noi.

La urma urmei - de acum am fost avertizati- asa ca am face bine sa nu mai venim cu nazuri…

De fapt cea mai buna alegere pentru noi si de altfel pentru cine nu doreste sa-si strice o zi de drumetie prin niste locuri minunate dealtfel, ar fi sa ocoleasca mult trambitata pensiune Maria. Spunem asta mai ales pentru cei “ flamanzi si goi”. Pentru ca suntem convinsi de faptul ca pensiunea in cauza este o masinarie eficienta de facut bani. Daca nu ar fi asa, cu siguranta ca nu si-ar permite sa goneasca turistii inca de la intrare. Dar depinde de ce fel de turisti @. Probabil aici este cheia. Nu drumetului aflat inopinat la poarta lor se adreseaza ei, ci acelora care pot varsa sume mult mai consistente in contul lor adica celor care sunt interesati sa organizeze evenimente in incinta fundatiei in cauza. Restul nu conteaza. O masinarie de facut bani- cu siguranta, dar in nici un caz TURISM! Asa cum se pretinde.

Doresc sa inchei spunand ca ceea ce am dezvaluit aici este o situatie remarcata ca manifestandu-se de-alungul unui interval destul de lung de timp si care din pacate nu pare a fi doar trecatoare. Nu stim daca patronii pensiunii au stiinta despre modul de-a dreptul umilitor la adresa celor care indraznesc sa le calce pragul, in care se poarta angajatii, dar ar fi de datoria si interesul lor sa stie. Iar daca cunosc situatia si o tolereaza, sau mai rau o incurajeaza atunci sa nu se mire cand vor incepe sa fie ocoliti. Cu siguranta va veni si un decont.

---

VIZUALIZĂRI: 2254 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI