La Gura Diham [Bușteni] am mâncat bine

TIPĂREȘTE

Prima dată am ajuns la restaurantul cabanei Gura Diham, acum vreo 7-8 ani, într-un sfârşit de toamnă frumoasă, când am luat masa aici cu mai mulţi colegi de serviciu şi familiile noastre, într-un fel de team-building. Experienţa aceea a fost aşa de plăcută, din toate punctele de vedere: mâncărurile tradiţionale servite, servirea propriu-zisă, atmosfera din restaurant, veselia grupului de prieteni, încât amintirea ei m-a făcut ca de-a lungul anilor să mai revin aici de câteva ori cu ai mei, pentru câte un prânz întârziat, în excursiile noastre de weekend pe Valea Prahovei, sau în traversările acesteia dinspre Ardeal, scurt popas la întoarcerea din vreo vacanță.

Pe AFA am citit puţine opinii despre restaurant, mai mult despre cazare, iar pe internet părerile nu sunt multe, dar de toate felurile, ceea ce până la urmă este probabil normal. Pentru noi însă fiecare venire aici a fost suficient de plăcută cât să ne facă să revenim iar după o vreme.

Asta s-a întâmplat şi anul acesta, într-una din primele zile ale lui august, petrecute pe Valea Prahovei. În ziua respectivă, pe la 5-6 după amiază, ne-am întors în Buşteni după o drumeţie sus pe platou, între Babe şi Cruce, cu o foame zdravănă şi dorinţa de o ciorbă de burtă a unora dintre noi. Trupa flămândă era formată din 5 persoane adulte și doi copii. Însoțitorii noștri, familia cu doi copii, nu mai fuseseră niciodată aici, așa că noi am fost cei care am propus locația și i-am condus până la locul faptei.

Drumul, același dintotdeauna, cum vii dinspre centrul Bușteniului către Azuga, faci stânga pe str. Nestor Ureche, imediat după Lidl, și ții drumul printre case până la terminarea acestora, la bariera de unde începe drumul forestier de pe Valea Cerbului. Până aici drumul este asfaltat. Aici o placă agăţată într-un copac te informează că pentru campare pe Valea Cerbului plătești 10 lei/zi. Nu era cazul. Bariera era deschisă la ora aceea și oricum nu eram interesați de campare.

De aici 5 km de drum forestier, curbă după curbă, pe Valea Cerbului, prin poiene verzi, pe lângă albia răului și cu brazi înalţi pe versanți, de o parte și de alta. Peisaj frumos, mult praf stârnit însă de la drum, zdruncinătură din plin, deși drumul, chiar neasfaltat, este destul de rezonabil pentru orice maşină.

După o vreme am ajuns în zona campingului, întâi corturi și rulote mai răzlețite, apoi grup compact de iubitori de campare pe termen lung, de prin aprilie până dă bruma: aglomerare de rulote și corturi de toate formele și mărimile, unele lângă altele, mașini, dușuri de camping și dușuri improvizate, mese, scaune și șezlonguri pliante, antene parabolice, vaze cu flori pe mese de terase, jardiniere, ronduri de crăiţe plantate în fața cortului, stânga-dreapta, pe lângă iesirea din cort marcată cu bolovani de râu, ca o cărare, carne sfârâind pe grătare, miros de fum, oameni de toate vârstele socializând, citind, odihndu-se în vreun şezlong, făcând focul, alergând după vreo minge, gărdulețe improvizate pe care atârnă cutii de conserve şi alte tinichele menite să facă zgomot noaptea, dacă se apropie ursul. O adevărată comunitate e acolo pe Valea Cerbului. Aproape un mod de viaţă.

În sfârșit, am trecut de camping și am ajuns în parcarea cabanei Gura Diham. În stânga se înşirau câteva căsuțe de lemn cu suveniruri, kitch-uri chinezeşti în cea mai mare parte iar în faţă drumul s-a oprit în parcarea plină de mașini, pietriș și mult praf. După 5 km maşinile noastre arătau ca după safari. Ne-am dat jos din maşini în timp ce însoţitorii noştri ne-au comentat râzând că probabil trebuie să fie tare bună mâncarea de aici de am bătut tot drumul ăsta. Chiar sperăm să fie aşa, căci nu am fi vrut să îi dezamăgim, plus că ne era o foameeee… ultima masă “consistentă” fusese luată cu câteva ore înainte, pe platoul de la Cruce, în bătaia vântului: covrigi şi cornuri.

Vremea frumoasă ne îmbie spre o masă de pe terasă, sunt doar vreo 3 libere, una de-abia eliberată, avem totuşi de unde alege. Terasa este rustică, la fel ca tot restaurantul. Mese şi bănci de lemn sunt ferite de soare sub umbrele mari tot de lemn. Decoraţii asortate, moara de apă, ulcioare, proţapul, ştergare, foişorul, cuptorul întregesc atmosfera de rustic. Arată frumos terasa cabanei, în capătul acela de vale, cu munţii şi pădurile ridicându-se în jur.

Înăuntru restaurantul este de asemenea rustic, lemn peste tot şi blide, linguri de lemn, ulcioare, ştergare, roată de car, decoraţii de pai şi bostani decorativi, borcane cu murături dichisit aranjate. Restaurantul este mare şi gol, uşor întunecat – nici o masă ocupată. Dar cu vremea de afară, cine să dorească să stea înăuntru.

Restaurantul este traversat doar în drumul spre baie, unul aproape labirintic: uşă, dreapta, stânga, urci o scară, dreapta, stânga, uşă, bar, hol, uşă, cobori o lungă scară şi surpriză: o baie ponosită cu gresie ciobită şi faianţă veche, spartă, obiecte sanitare uzate şi partial defecte, hârtie igienică de cea mai proastă calitate, o baie curăţică dar cu un uşor iz specific, care ţipă amar după o renovare şi nu face deloc cinste unui restaurant care se respectă.

Pe terasă, masa lungă de lemn este suficientă pentru trupa noastră, iar o ospătăriţă ne bagă repejor în seamă şi aduce rapid meniurile, ba chiar şi unul în engleză la cererea noastră. Ospătăriţa a fost atentă şi comunicativă. Am întrebat-o printre altele dacă mai vin urşi în zonă şi ne-a spus că în fiecare seară, după ce se întunecă, vin la tomberoanele de gunoi ale campingului. Sunt o prezenţă obişnuită, nu au nici o treabă cu oamenii, iar oamenii stau doar şi se uită la ei. Noi nu aveam de gând să stăm până seara, să ne întâlnim cu urşii.

Meniurile au destule detalii privind conţinutul fiecărui produs şi fotografii cu unele dintre preparatele tradiţionale care intră în categoria specialităţile casei. Preparatele sunt de toate felurile şi la toate preţurile, fără carne şi cu carne, cu peşte şi vânat, pizza şi paste. Dar nu am venit până aici pentru pizza şi paste. Prima întrebare, privind ciorba de burtă, primeşte un răspuns dezamăgitor pentru aceia dintre noi care chiar o doreau. La ora aceea nu mai aveau ciorbe, de nici un fel. Asta e, rămâne pe mâine, în altă parte. (nu a fost însă să fie nici a doua zi, la Irish House în Sinaia, mare dezamăgire - vezi impresii).

Ne resemnăm îndreptându-ne atenţia către preparatele tradiţionale româneşti: platouri reci, platouri calde, tocăniţe, sarmale, preparate vânătoreşti şi altele înşirate la rând ne fac să ne hotărâm greu.

Aşa că decidem întâi băuturile: palinca, vişinata, afinata, murata din meniu sunt specialităţi de-ale casei. La fel diferite siropuri din care ne fac cu ochiul cel de rubarbă cu mentă, sau cel de zmeură cu lamâie. Ospătăriţa ne informează însă că singurul sirop pe care îl mai au e cel de soc. Sirop de soc să fie şi vişinată şi afinată pentru cele 3 fete adulte, însă copiii şi băieţii care sunt şoferi se mulţumesc cu non-alcoolice acidulate. Băuturile vin repejor, iar vişinata se dovedeşte foarte bună, afinata la fel, doar preferinţele fiecăreia dintre noi pentru una sau alta dintre arome fac diferenţa. Siropul de soc în schimb e cald şi prea dulce şi cu o aroma ciudată. Şi nu am fost întrebată dacă îl vreau cu apă plată sau acidulată, nici nu am precizat, aşa că e cu apă plată. A fost şi aşteptarea mea probabil alta, pentru că deşi mi se oferise sirop, mă gândisem la socată şi speram la gustul acela răcoros, aromat şi acrişor de la lămâie şi uşor înţepător de la fermentaţie. Nu a fost să fie. Dar afinata a mers foarte bine. Preţurile: 5 lei un pahar mare de vreo 300 ml de sirop, 4 lei 50 ml de vişinată, afinată etc. Ne-au fost oferite însă la suta de ml, am zis da şi nu ne-a părut rău :)).

Decizia privind mâncarea a fost mai grea, dar până la urmă ne-am decis la o ruladă de muşchi de porc cu caşcaval şi garnitură – un munte de cartofi prăjiţi cu brânză rasă, alegere declarată foarte gustoasă de fiica mea, o tigaie picantă aleasă de soţul meu, pe care ospătăriţa a declarat-o cea mai bună alegere, lucru confirmat pe deplin mai târziu şi de consumatorul final şi trei tocăniţe cu mămăliguţă: de pui, de porc şi măcelărească. Iar copiii au vrut şniţele cu cartofi prăjiţi: şniţelele imense, cât o palmă de baschetbalist, câte două în fiecare farfurie şi foarte bune. Dar să mă întorc la tocăniţe, despre care am întrebat-o pe ospătăriţă dacă ar fi tot o alegere bună. Mi-a spus că ele sunt foarte bune, dar ea nu prea e amatoare de tocăniţe. Tocăniţele au fost delicioase, cu carne bine pătrunsă şi condimentată şi un sos cu legume aromat, să te lingi pe degete. Am făcut schimb de experienţă cu ceilalţi mâncători de tocăniţă, dar nu ne-am putut decide care ne place mai mult. Parcă totuşi mie mi-a plăcut cel mai mult a mea, de pui, dar poate şi pentru că prefer puiul porcului. Tocăniţele au fost servite în mici ceaune fixate în suporţi deasupra unor dispozitive cu flacără, menite să le ţină calde şi însoţite de mici boluri de lut cu mămăliguţă. Cam puţină mămăliguţa pentru porţia imensă de 500 g de tocăniţă, pe care nu credeam că o voi mânca. Îmi tot puneam în farfurie şi mi se părea că ceaunul nu se goleşte, dar zău nu îmi părea rău. În cele din urmă am dovedit-o, doar pentru că era prea bună.

Mâncarea a fost gustoasă şi caldă, servită destul de repede, Iar preţurile au fost mai mult decât rezonabile. Porţiile imense de tocăniţă cu mămăliguţă au fost între 23 şi 25 lei, iar celelalte porţii, incluzând garniturile, nu au trecut de 30 lei. Practic masa noastră, pentru 7 persoane, nu a fost mai mult de 260 lei şi am plecat de acolo ghiftuiţi şi cu regretul că nu am fost în stare să încercăm şi câte o porţie de papanaşi, măcar aşa, împărţită la două persoane, dar chiar nu mai puteam, deşi în planul initial intrase şi desertul. Noroc că am decis că îl vom comanda la final, dacă mai putem. Plata se poate face cash sau cu cardul iar bonul a fost adus repede.

Concluzia generală: am încheiat o zi frumoasă petrecută pe munte cu o masă gustoasă şi mai mult decât îndestulătoare, care a meritat drumul, lucru pe deplin confirmat de însoţitorii noştri. La aşa nu au intrat totuşi lipsa ciorbei, sucul de soc şi baia.

Mai venim cred şi data viitoare.

---

VIZUALIZĂRI: 3394 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI