Dirt track pe Valea Rudăresei

TIPĂREȘTE

Ca puncte de reper : GPS Ciungetu - 45°23′14″N / 23°57′13″E

GPS Pensiunea Fântânița Haiducului - 45.3577 / 24.0065

Câteodată, omul e făcut să nu se învețe minte! Dar și să uite, aproape fără voie, lucrurile mai neplăcute pe care le-a pățit! Tot așa și eu!

N-a ajuns ce-am pățit cu drumul prin Cheile Latoriței! A fost de ajuns îndemnul gazdei de a ne duce și acolo unde, de fapt, plănuisem și eu să ne ducem în timpul scurtei noastre opriri la Ciungetu! Adică pe Valea Rudăresei, pînă sus, la Pensiunea Fântânița Haiducului și Pensiunea Luminița (anunțate cu surle, trâmbițe și panouri publicitare încă de la intrarea pe DJ701D, derivația din DN7A - Voineasa-Brezoi), aflate pe platoul situat pe la 1.200 de metri altitudine. "Nu uitați să vă duceți și la Castel", ne-a atenționat gazda noastră, dl. Octavian. "Cum e drumul"? , întreb eu, ca tot omul pățit cu doar o zi înainte. "Altfel decât prin Chei". Acuma, și omul ăla, de unde să știe ce-i pe sus! Eu, mă cam așteptam la ceva bucurii, dar drumul fiind mai scurt - doar 10 km - am zis că... mă descurc eu, că n-o fi dracul chiar așa de negru! Dracul nu, nu era așa de negru, dar motocicliștii cu motociclete de dirt-track întâlniți pe drum, DA! Și erau așa de pe drum, nu de pe coclauri și dealuri! Când am aflat, eram deja în noroi cu juma' de roată! Dar să vă povestesc!

La ieșirea (sau întrarea - depinde din ce direcție vii) din Comuna Malaia, după vreo 5 km, ajungi în satul Ciungetu. Mai la începutul lui, la barul (plin) și magazinul mixt (gol), drumul se bifurcă - înainte (ușor stânga), spre Cheile Latoriței - aprox. 20 km), iar la dreapta, pe lângă susnumitele stabilimente, spre Valea Rudăresei -10 km. Există și un pârâu mic (în vremurile normale), pârâul Rudăreasa, ce se varsă în Latorița.

Am trecut pe lângă Pensiunea Renmar și pe lângă Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena (pe care i-am rugat să ne dea un drum bun) și am mers mai departe. Nu prea departe însă (probabil ne epuizasem creditul la rugăciuni cu o zi înainte) !

Nici n-am dat prima curbă și m-am trezit într-un strat de pământ cu frunze, gros de vreo 15 cm! Mi-era groază de noroi și de patinat prin zăpadă (o pățisem destul, cu ani în urmă), dar erau mai multe urme care duceau în sus, aș că am zis să încerc. Puțin mai încolo, sub supravegherea unui polițist, un buldozer dădea de zor noroiul amestecat cu frunze de pe drum! Problema era că, acel conducător de utilaj, nu prea vedea bine : mă punea să o iau pe alături, când eu abea mergeam pe drum! Poate mă vedea conducând un Logan pe șenile!

Un alt autoturism, venit de sus, a aplanat conflictul, utilajul s-a retras puțin, a trecut mașina aceea în jos, eu în sus, a mers. Am oprit lângă polițist să-l întreb dacă, mai în sus, drumul era tot așa. "Nu, " mi-a răspuns, "aici e mai rău ca e locul cel mai jos și aici a adunat viitura noroiul".

Cât vorbeam noi, o arătare a traversat strada! Plin de noroi din cap până în picioare, având în mână o pereche de papuci proaspăt spălați!! Din câte știu eu, ăl de jos nu poartă papuci, că-i topește smoala! :)) Mergând puțin mai sus, misterul s-adezlegat : la o casă, cabană, adăpost, ce-o fi fost, curtea plină de motocicliști cu motoare de dirt-track, din alea de mers numai pe locuri rele (noi ce-om fi căutat pe aici, după potopul care a fost?)

Drumul (deocamdată) frumos, plăcut, cu nelipsitele gropi mai mari sau mai mici. Pereții înalți erau acoperiți cu brazi, dar se vedeau și multe stânci golașe, vremea era bună, ziceam că am scăpat! Am văzut și ursul pe partea dreaptă a drumului, erau oprite acolo și vreo două mașini... Ursu - pensiunea, fraților, da' ce credeați!

După vreo 5 km drumul se desparte, un drum forestier o ia în dreapta, noi urmăm drumul din stânga. O dată cu urcușul (urcăm, totuși, de la 560 de metri (Ciungetu) până sus, pe platou, la aprox. 1.200 de metri), au început și problemele! Dacă pe Cheile Latoriței drumul era din pământ și pietre, aici parcă mergeam pe Drumul Oaselor! Apa spălase complet pământul, și urcam din greu pe niste aglomerări de pietre albe, lucioase, netede, care numai tracțiune nu asigurau! Din când în când, și aici, bălți mari, adânci, asigurau "machiajul" mașinii. Drumul - frumos dealtfel, prin pădure, urca serios, lăsându-ne să vedem în jos - o frumoasă deschidere a văii, iar în sus - bucăți de pășuni alpine. A fost un drum greu, solicitant, diferit de cel din Cheile Latoriței, mai ușor doar datorită faptului că era mult mai scurt (10 km, față de 20 de km cel din Chei).

După o curbă, două rumegătoare ne-au dat binețe și ne-au arătat cu capul spre pensiunea ce se ivise pe întinsul platou. Ajunsesem!

Și dacă am fi cărat mașina în spate, și tot ar fi meritat efortul! Peisajul îți taie respirația, la fel ca și aerul foarte curat, mai ales după ploile din ultimele zile!

Pe platou, Pensiunea Fântânița Haiducului te primește cu cele două mese cu bănci din lemn, pe care ne-am așezat și am început să admirăm peisajul, neștiind unde să ne uităm mai întâi : la pășunile de pe vârful crestelor sau în vale unde se vedea ca-n palmă satul Ciungetu!

Omul vine, stă oleacă, bea o bere, mai și pleacă! Nu înainte de a descoperi colecția de ceaune în care se gătește mâncarea la pensiune! La ce? La pirostrii, dar nu cele triunghiulare, pe care le mai știm de pe la bunici, ci... pe o jantă de camion!

Fierbea acolo un pui... n-avea treabă! Am mai stat de vorbă cu proprietarul pensiunii, care ne-a spus că îi e destul de greu, drumul fiind așa cum e, nu prea vin turiști! "Au venit viituri, drumul a dispărut, pur și simplu în vreo trei locuri, l-au cârpit, Dumnezeu cu mila! " "Și cu mâncarea, cum vă descurcați? " "Creștem iepuri, am două vaci - una trebuie să fete azi, mâine, cealaltă are și ea vițel în burtă, fac brânză, caș, ne descurcăm! "

Sub streașina pensiunii, sumedenie de cuiburi de... rândunele - am crezut noi. "Nu, sunt lăstuni, coada în furculiță, la ei, e mai puțin adâncă", ne-a luminat proprietarul.

"Și castelul? Unde e castelul? " am întrebat noi. "Acela, sus pe deal"! "ĂLA??? "

Muntenii sunt, uneori, mai scumpi la vorbă, așa că un Castel cu domni și domnițe a devenit un banal (aparent) Castel de Apă! Castel care, alimentat prin munte de 2 sau 3 conducte, din lacul Vidra, asigură, la nevoie, apa necesară hidrocentralei din vale. Inginerii l-au construit pornind din ambele capete, și s-au întâlnit cu precizie, la jumătate! Pentru România anilor '60, era o realizare! Gazdele noastre ne-au spus că hidrocentrala - a doua ca mărime din țară, după Porțile de Fier! - este ținută ca un fel de rezervă, pentru cazurile de eventuală avarie a altei hidrocentrale, sau de suprasolicitare a sistemului energetic național.

Am urcat, trecând pe lângă Pensiunea Luminița (situată chiar deasupra Pensiunii Fântânița Haiducului, pe dealul superior) și, un drum bun, cu multe meandre, ne-a dus la Castelul de Apă. Urcând deasupra lui, ni s-a părut fie gol, fie neumplut până sus. Oricum, nu era cum ne-am fi așteptat, plin cu apă.

Am mai fi rămas, dar vremea nu era deloc stabilă, așa că am coborât la pensiunea noastră. Drumul, la fel ca în Cheile Latoriței, a fost mai ușor la coborâre, iar porțiunea cu noroi... era, bine mersi, tot acolo! Știau ei ce (nu) făceau!

Abea întorși la pensiune, a început să plouă cu găleata, și ne-am zis că - din nou - am avut noroc!

N-am aruncat nici o monedă niciunde, dar sunt convins că ne vom mai întoarce aici, pe Valea Rudăresei!

Concedii multe și frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 1895 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI