Nafplio... ce oraş frumos!

TIPĂREȘTE

De fiecare dată când păşeam în Nafplio aveam un sentiment din ce în ce mai intens de admiraţie, pentru că de carismaticul Nafplio soţul meu şi cu mine ne îndragostiserăm iremediabil, de cum l-am văzut. Dacă despre Nafplio, chiar şi cei mai mulţi dintre greci spun că este cel mai frumos oraş din ţara lor, e aproape imposibil să-i contrazici.

Veniserăm prima oară în Nafplio în cea de-a patra zi a vacanţei în Peloponez cu gândul să „cucerim” şi noi cetăţile medievale ale oraşului şi să ne „pierdem” pe străduţele înguste cu clădiri veneţiene din oraşul vechi, perla capitalei Argolidei, căci Nafplio are şi un rol administrativ important, fiind capitala Prefecturii Argolis. Numai că o singură dată n-a fost de-ajuns, şi nu pentru că n-am fi reuşit să-l „dăm gata”, ci pentru că farmecul său ne chema din nou la două-trei zile să-l revedem.

Este un oraş micuţ, cu numai 19.000 de locuitori, situat în vestul golfului Argolic, dar cochet şi delicat, de o frumuseţe greu de întrecut. Este uşor de parcurs, aşa încât a doua oară ne plimbam deja fără a mai avea ochii aţintiţi în hartă, din instinct, căci n-aveam cum să ne rătăcim. Pe cât este de fermecător, pe atât este încărcat de istorie, o istorie care începe, evident, cu cea a Peloponezului, iar legenda locului spune că aşezarea a fost întemeiată de Nafplios, unul dintre fiii lui Poseidon. Construit la picioarele a două fortăreţe emblematice, Nafplio se mândreşte cu străzile sale înguste, clădirile cu arhitectură veneţiană şi casele simple, văruite în alb din oraşul vechi care te duc cu gândul la o insulă grecească. La acestea, dacă se adaugă şi excelentele restaurante şi taverne din oraş, tabloul oraşului turistic de astăzi este pe deplin complet.

Deşi nu este wiki, am prelucrat câteva date de pe pocket-guide.gr, acestea fiind transpuse şi sub forma unui ghid de buzunar ce ne-a însoţit spre orientare, altfel, vizita la diversele obiective din oraş mi s-ar fi părut searbădă şi fără de înţeles.

Încă din perioada miceniană oraşul a cunoscut o puternică înflorire ca fiind una dintre cele mai puternice puteri maritime de pe meleagurile elene. În timpurile neolitice, Nafplio a devenit locul ideal căutat de către colonişti, graţie poziţiei sale privilegiate la mare, în Golgul Argolic. A avut acces nemijlocit la căile maritime, iar panta abruptă şi stâncoasă a cetăţii Akronafplia, cea mai veche dintre cele trei ale aşezării, l-a protejat de atacurile oricăror intruşi. Akronafplia exista deci, de când lumea, primele fortificaţii ale sale datând încă din secolul al VII-lea Î. C., din ele nerămânând mai nimic în zilele noastre. Sunt vremurile în care Nafplio a fost şi un puternic port al Argosului, un fel de prelungire a acestuia. Se pare că, apoi, o lungă perioadă ce-a durat până la ocupaţia romană, oraşul a fost aproape abandonat. Din fericire, a urmat „era” de dominaţie a Imperiului Bizantin, apoi s-a aflat sub francii cruciaţi, ca în anul 1388 oraşul să fie sub ocupaţie veneţiană. E vorba de perioada când oraşul a fost cunoscut în italiană ca Napoli di Romania, utilizarea termenului medieval "Romania" se referea la pământurile Imperiului Bizantin pentru a-l distinge de Napoli din Italia. În următorii 150 de ani, oraşul de jos a fost extins şi fortificat, noi fortificaţii fiind adăugate Akronafpliei. De asemenea, a fost construită cea de-a doua forăreaţă Bourtzi, pe insuliţa Agios Teodoros, la intrarea în port.

În 1540 oraşul a căzut în mâinile turcilor otomani care l-au stabilit ca sediu al unui sangeac şi l-au redenumit Morea Yenişehir, adică ”noul oraş Morea”. Morea este denumirea generică pentru întregul Peloponez, provenind de la cuvântul dud făcând referire la plantaţiile întinse de duzi din zonă. A doua dominaţie veneţiană a început în anul 1686 când generalul Morosini (cel care are şi o fântâna dedicată în Heraklion, Creta) a recucerit teritoriile ce le făcuseră cu ochiul turcilor. În această perioadă este construită celebra fortăreaţa Palamidi, mândria oraşului Nafplio care n-a ajutat prea mult, căci în 1715 turcii revin în forţă şi ocupă din nou oraşul timp de peste o sută de ani. În 1822, însă, spiritul dornic de libertate al grecilor învinge şi Staikos Staikopoulos, unul dintre eroii acelor timpuri asediază Palamidi, urmând ca generalul Kolokotronis, altă figură marcantă a războiului lor de independenţă, să redobândească în trei zile oraşul din mâinile turcilor. Rapid „cetatea de scaun” se mută la Nafplio, fiind centrul evenimentelor din acele timpuri. Pe 4 Mai 1827, oraşul devine oficial prima capitală a statului grec modern ce se năştea, iar un an mai târziu, Ioannis Kapodistrias este numit de Adunarea Naţională primul preşedinte al Greciei moderne cu un mandat de şapte ani. Numai că nu reuşeşte să-l ducă la bun sfârşit pentru că în acele vremuri de frământări extreme, este asasinat în 1831 în faţa bisericii Agios Spiridonas unde şi astăzi se pot vedea urmele celorlalte gloanţe trase pe lângă preşedinte. În 1833 germanul Otto va veni să conducă ca primul rege al Greciei ce va rămâne în Nafplio până în 1834 când capitala statului se mută la Atena, eliberată şi ea de sub turci.

1. În prima zi din Nafplio, am pornit cu gândul să vizităm cetatea Palamidi, construită pe culmea dealului cel mai înalt ce străjuieşte oraşul, până la care am urcat anevoios cele 999 de trepte (sau 857, după alţii), dar efortul ne-a fost răsplătit cu cele mai frumoase privelişti asupra portului, celorlalte două fortăreţe, mării, munţilor Arcadiei, a oraşului în ansamblul său. Numele său provine de la Palamede, fiul lui Nafplio, inventator al monedei, măsurilor şi greutăţilor. Citadela este un complex de opt forturi şi bastioane legate între ele prin culoare şi trecători secrete, construite spre a fi eficace în caz de asediu, pe care le-am „bătut” şi noi câteva ore bune, în ciuda faptului că recent ajunşi sus, lângă închisoarea unde a fost întemniţat Kolokotronis, am alunecat căzând pe pietrele lustruite în timp de mulţimea de turişti. Există şi posibilitatea abordării cetăţii după ce se ajunge cu maşina până la porţile sale pe un drum asfaltat. Oricum, este cel mai înalt punct de interes, la propriu şi la figurat din Nafplio, căutat şi încercat de o sumedenie de vizitatori, biletul de intrare costă 4 euro/persoană.

2. Odată ce am coborât de la Palamidi, ne-am îndreptat către port de unde ne-am îmbarcat contra cost (4,5 euro de persoană) pentru o scurtă incursiune la cetatea Bourtzi, de cam 25 minute, timp în care am fost lăsaţi s-o cercetăm. Micul fort unde se află şi castelul veneţian a fost ridicat în 1473 şi îşi datorează importanţa apelor înşelătoare din zonă care par adânci, dar, de fapt, nu există decât un canal navigabil către Nafplio. Străjile din Bourtzi puteau bloca acest canal întinzând lanţuri peste el, între insuliţă şi oraş, exact ca la Rumeli Hisari din Istanbul. Că tot veni vorba, turcii i-au spus „burj”, adică cetate pe limba lor, de aici provenind numele de Bourtzi pe care-l ştim astăzi. Printre multiplele funcţii îndeplinite de cetate de-a lungul timpului, până în 1930 s-a numărat şi cea de casă a călăului oraşului, iar mai târziu cea de hotel de lux. În prezent, este doar un punct de atracţie turistică, foarte pitoresc dealtfel, dar aflat în reconstrucţie, aşa că cele 25 minute le-am consumat învârtindu-ne în jurul ei, căci n-am avut voie înăuntru.

3. Akronafplia, sau „capul Nafplio”, în traducere mot-à-mot, după cum spuneam cea mai veche dintre cetăţile oraşului pe care am abordat-o cu răbdare într-o altă zi, căci au fost imposibil de parcurs pe îndelete toate dintr-odată. Akronafplia este locul vechiului acropolis al oraşului Nafplio, şi de-a lungul secolelor, aici s-au înălţat mai multe castele. Turcii au numit-o în limba lor Its Kale, adică cetatea din interior, făcând referire la poziţia sa pe mica peninsula pe care se situează. Rând pe rând, Akronafplia a trecut prin diverse procese distructive şi constructive, în funcţie de dominaţia ce se afla la putere. A cunoscut măriri şi decăderi sub bizantini până în 1210, franci după 1210, veneţieni de două ori, de altfel amprenta veneţiană a rămas definitorie, mai ales cea căpătată în timpul primei ocupaţii veneţiene. Turcii n-au adus nimic semnificativ, dar cea de-a doua dominaţie veneţiană a îmbogăţit-o cu cinci tunuri şi a fost construit un culoar subteran secret care comunica cu Palamidi. Cetatea a avut un important rol de apărare în timpul războiului lor de independenţă, preşedintele Kapodistrias stabilind între zidurile sale un spital militar, apoi fiind chiar închisoare. Astăzi, au rămas puţine lucruri de văzut, şi deşi se află într-o stare de degradare avansată (vizita fiind liberă, de voie), având nevoie stringentă de restaurare, este un loc plăcut de plimbare printre vestigiile împânzite de cactuşi cât vezi cu ochii, cactuşi ce-şi afişează cu mândrie fructele lor coapte, portocalii, dar pline de ţepi.

4. De la Akronafplia, spre centrul vechi (old town) se deschide o panoramă superbă şi după ce am admirat-o şi fotografiat-o seduşi de frumuseţea-i greu de egalat, am coborât uşor pe străduţele mici şi înghesuite cu case, pensiuni şi hoteluri la fel de mici garnisite cu multe flori, în special de bougainvillea, ridicate în stilul arhitectonic veneţian spre Piaţa (Plateia) Syntagma. Fără îndoială, centrul vechi este cel mai romantic loc din Nafplio, iar magia acestui oraş care, în mod clar, constă în îmbinarea acestor elemente, face din el unul dintre cele mai căutate oraşe de către turişti. În coborâre am dat de Turnul cu Ceas, Biserica Catolică, biserica Agios Spiridonas, pe pereţii căreia am observat şi noi celebrele urme de gloanţe ce nu l-au atins pe Kapodistrias, Muzeul Komboloi, unic în lume dedicat acelor amulete pe care le tot „sucesc” în mâini orientalii. Ne-am plimbat pe cea mai importantă arteră din oraş, bulevardul Amalias şi odată ajunşi în piaţa-inimă a oraşului am întâlnit Muzeul de Arheologie, Vechiul Parlament (ce a funcţionat în Vechea Moschee), Biblioteca Centrală. Puţin mai încolo ne aşteptau Muzeul Militar, Şcoala de Fete şi Muzeul de Folclor. Într-un areal atât de mic, bisericile renumite ale centrului vechi se disting şi pot fi recunoscute cu uşurinţă:Panagia, Agios Ghiorghios, Agia Sofia, Agios Nikolaos. Totul este facil de parcurs, iar oboseala nu se prea simte, poate şi pentru că farmecul locului nu-ţi dă voie.

5. Deşi portul a fost locul pe care am pus piciorul prima dată în Nafplio, căci am ales să lăsăm maşina în parcarea generoasă ce-i aparţine, el ar fi meritat menţionat mai în faţă, dar acesta nu este un top al obiectivelor, ci doar o înşiruire a lor, într-o ordine aleatorie. Fireşte că importanţa şi frumuseţea acestuia ce sunt oferite de prezenţa vaselor mici de croazieră în aşteptare la cheiuri, reprezintă elemente obişnuite pentru un port preponderent turistic, dar într-o zi am prins sosirea unui enorm vas de croazieră sub pavilion cipriot ce a venit din larg să acosteze în port. A fost un adevărat spectacol să privim noi şi mulţi alţii manevrele de „parcare” ale mastodontului ce aducea în el mii de turişti. A fost impresionant să vedem cum pe mal un singur om s-a descurcat alergând încolo şi încoace să agaţe odgoanele pentru a-l fixa în vederea debarcării.

6. În drum spre farul ce se înfige cu vitejie în mare, pe bulevardul Bubulina, vecin cu portul, se poate admira Clădirea De Oaspeţi şi o pleiadă de cafenele, restaurante şi taverne stilate cu faţa la mare unde am mâncat şi noi ori de câte ori am fost în Nafplio.

7. Lângă port, pe partea opusă farului, se află vechea staţie de tren (old rail station) care mai deţine un tren mâzgălit cu graffiti folosit pentru a se fotografia turiştii cu el, linia nemaifiind funcţională decât arareori. În staţie trona cu obrăznicie autoturismul şefului de staţie care-l urcase ostentativ pe trotuar. Vizavi, în parcare, autobuzul roşu, descoperit, frumos inscripţionat ce oferea contra a patru sau cinci euro turul oraşului, era parcat dimineaţa în aşteptarea turiştilor.

8. Într-o altă zi am plecat în căutarea celor Cinci Fraţi (Pente Adelfia) adică cele cinci tunuri din a doua perioadă veneţiană, situate aproape de far, lângă un club sportiv privat de polo şi de Psaromachales (în traducere vânzători de peşte), cartierul de case ce leagă Acronafplia de centrul vechi. Atunci, observând aleea pietonală pietruită ce mărgineşte mica peninsulă înconjurând-o, ne-a venit ideea unui ocol al acesteia în plimbare pe jos, consultând harta ne-am dat seama că am putea să vizităm şi biserica Panagitsa aflată în calea noastră, în „colţul” celălalt, simetric cu farul. Plimbarea a fost mai mult decât agreabilă deoarece nu era nevoie să te fereşti din calea maşinilor fiindu-le interzis să circule pe alee, cu excepţia bicicletelor şi a scuterelor, dar uşor obositoare din cauza distanţei deloc neglijabile. Dealtfel peisajul a fost superb, de-o parte marea nesfârşită, de cealaltă parte peretele stâncos al muntelui uneori tăiat sub formă de tunel ce avea agăţate deasupra semeţele ziduri ale Akronafplei pe care erau înfipţi cactuşii cu „perele” lor coapte atârnate ce ne făceau cu ochiul. Din loc în loc eram avertizaţi că ar putea cădea pietre de sus de pe versant, însă cum nu aveam unde fugi, n-am făcut decât să ne rugăm să nu ne prindă vreo „ploaie” de pietre. Biserica am găsit-o închisă, dar ne-am continuat drumul ce, la final, ajunge la plaja publică Arvanitia pe care abia o aşteptam şi noi să ne răcorim la baie. Deşi pietre sunt şi pe fundul mării şi pe mal, micuţa plajă foarte bine organizată cu toate facilităţile, fiind plaja proprie a oraşului, are pitorescul asigurat prin prezenţa ei între Palamidi la stânga, Akronafplia la dreapta şi parcul omonim în spate.

9. Într-o altă după-amiază, după ce am scotocit iarăşi centrul vechi în căutarea stării de bine şi a setei de frumos, luând masa la una dintre tavernele din port, am vrut să vedem şi cealaltă plajă din apropierea oraşului Nafplio, Karathona, situată la patru km într-un golf superb, presărat cu palmieri şi eucalipţi. Forma sa circulară de vreo cinci km, flancată de dealuri în spate cu şoseaua care şerpuieşte ameţitor până jos la ea, completează tabloul unei privelişti ce-ţi taie răsuflarea. Are şi aspecte de modernitate, fiind premiată cu Blue Flag, ceea ce înseamnă că este dotată cu de toate. Am lâncezit la plajă pe şezlong cu frappé -ul aferent, până ce soarele a apus căzând în mare.

10. Am omis să vă spun că în momentele în care osteneam, zăboveam câteva minute pe câte o bancă în micuţele parcuri ale oraşului botezate după numele personalităţilor istorice locale ale căror statui tronează în mijlocul acestora: parcul Kolokotronis, parcul Kapodistrias, parcul Staikopoulos. De asemenea merită menţionat Megalo Dromos (astăzi bulevardul Vassileos Konstantinou) ce duce către Argos şi Atena trecând prin mijlocul oraşului Nafplio, fiind drumul istoric, cunoscut încă din antichitate şi primul drum reconstruit în Grecia după standarde convenţionale.

11. Nu în ultimul rând, poate chiar de la început trebuia să vă aduc în atenţie şi interesanta Poartă a Ţinutului (Gate of the Land), o construcţie medievală cu un leu veneţian deasupra pe frontispiciu, leu regăsit frecvent ca simbol al Veneţiei şi pe Akronafplia sau pe Palamidi. Această poartă asigura în trecut singura intrare în citadelă, fiind poziţionată la baza dealului care trebuie urcat pentru a ajunge fie, la Palamidi în stânga, fie, la Akronafplia în faţă. În faţa porţii exista un şanţ plin cu apă de mare şi un pod mobil de lemn, care se închidea în fiecare noapte, limitând accesul celor nedoriţi.

Nafplio merită vizitat cel puţin două-trei zile de cei dintre voi ce veţi ajunge în Peloponez, acestei mici bijuterii de oraş putându-i-se rezerva o atenţie specială. Este pe timpul verii şi gazda unor evenimente culturale gen festivaluri muzicale sau întreceri sportive. Eu, personal, am trăit clipe fabuloase în orăşelul celor trei cetăţi şi oricând, dacă mi s-ar mai ivi ocazia, aş vrea să repet experienţa minunată ce s-a numit simplu: Nafplio!

---

VIZUALIZĂRI: 4250 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI