ARTICOL ÎNCĂRCAT ÎN: 22.12.2014
--- F ---
GR. VÂRSTĂ: 50-60 ani
DIN: București
ÎNSCRIS: 26.03.14
STATUS: AUGUSTUS
DATE SEJUR
JUN-2008
DURATA: 21 zile
cuplu fara copii

GRAD SATISFACȚIE
SERVICII:
100.00%
Încântat, fără reproș
CAZARE [camere etc]:
NU SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ MĂ PRONUNȚ
BUCĂTĂRIE ŞI MASĂ:
100.00%
Încântat, fără reproș
CADRUL NATURAL:
100.00%
Încântat, fără reproș
DISTRACŢ. / RELAXARE:
100.00%
Încântat, fără reproș

NOTA MEDIE REZULTATĂ
100.00%
OBS: Spre deosebire de GRADUL de SATISFACŢIE (care se selectează de autor si se exprimă in procente, 0 - 100 %), MEDIA se calculeaza AUTOMAT, ca notă de la 1 (foarte slab) la 10 (excelent)

AUTORUL ar RECOMANDA
această destinaţie unui prieten sau cunoscut

La pas prin Provence

«Encore Provence». Partea I - Arles, Camargues şi două incursiuni la vecinul Languedoc

Ilustrație video-muzicală
TIPĂREȘTE URM de aici

Bun, după ce am aruncat o privire de ansamblu asupra regiunii, e timpul să o luăm, aşa cum v-am promis, la pas. Să revenim deci asupra celor văzute şi povestite, căci ne aflăm – pentru a-l cita pe Mayle – «Din nou în Provence».

Şi voi începe cu gazda noastră timp de 10 zile: ARLES. Alegerea sa în chip de „cartier general” nu a fost întâmplătoare, căci Arles este convenabil situat atât pentru explorarea departamentului Bouches-du-Rhône, cu frumoasele şi ultraturisticile sate St-Rémy sau Bonnieux, cât şi a zonei Deltei Rhônului – Camargue – şi a regiunii deluroase a ţinutului Vaucluse şi a Parcului Natural Luberon. În plus, alternativele pe care le-am luat în consideraţie, Avignon şi Aix-en-Provence, s-au dovedit a fi prea scumpe pentru bugetul nostru.

Arles este un oraş mic, traversat de Rhône, care îl desparte în două: zona nouă, cu blocuri de locuinţe, şi vieille ville, de interes turistic, unde ne-am cazat şi noi la Hotel Constantin. În afara preţului bun pe care l-am obţinut pe binecunoscutul site de specialitate, ne-a tentat şi parcarea anunţată (şi dovedită) a fi gratuită, situată în spatele hotelului. Cum, din păcate, nu am fotografiat interiorul, îi invit pe cei interesaţi să se documenteze pe internet. Adaug că noi ne-am simţit excelent în acest hotel fără pretenţii dar amenajat cu gust, cu mobilier din lemn masiv pictat manual, şi că singurul minus este lipsa liftului şi scara spiralată îngustă (cred că are trei etaje şi noi am stat la ultimul). Dacă vă deranjează acest lucru, vă recomand mai modernul hotel Le Cheval Blanc, aflat la vreo două sute de metri distanţă, pe aceeaşi stradă. Zona centrală, cu Place du Forum şi Place de la République, se găseşte la circa patru sute de metri de aceste hoteluri.

Cum vă spuneam, Arles este un oraş mic (57.000 de locuitori), aşa încât vizitarea obiectivelor se poate face lejer pe jos. Monumentele sale romane şi romanice au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1981. Colonie grecească încă din secolul al VI î. Hr., Arles a dobândit o mare importanţă în secolul I d. Hr., când Iulius Cezar, fermecat de orăşel, i-a alocat fonduri masive pentru construcţii, transformându-l într-o Romă în miniatură şi un mare centru al comerţului pe mare şi pe uscat. În veacurile următoare, Arelate, pe numele său roman, a continuat să prospere, ajungând la o populaţie de circa 75.000 de oameni, mai mult decât are în prezent. A fost favoritul Împăratului Constantin cel Mare şi a devenit o bază de răspândire a creştinismului în Galia, găzduind un conciliu ecumenic în anul 314. Mare parte din impunătoarele edificii romane au fost însă distruse în timpul războaielor dintre maurii andaluzi şi franci, al căror conducător, Charles Martel, a proclamat în 855 Regatul Arles. O parte din teritoriile regatului au fost treptat încorporate în Franţa, amfiteatrul fiind transformat în fortăreaţă, din care s-au păstrat porţiuni de ziduri. În secolul al XII-lea Arles şi-a recăpătat importanţa – Sfântul Împărat Roman Frederick Barbarossa s-a încoronat aici în 1178. A fost perioada când Arles a devenit oraş liber, statut de care a beneficiat până la Revoluţia din 1789.

Cea mai grăitoare moştenire romană din Arles rămâne Les Arènes, aflate la concurenţă în Franţa doar cu varianta ceva mai bine conservată din Nîmes. Construit în 90 d. Hr. cu arce pe două nivele, amfiteatrul putea găzdui 20.000 de spectatori ai curselor de care şi întrecerilor dintre gladiatori. Rămâne un edificiu impunător şi încărcat de istorie. În aprilie şi septembrie aici se desfăşoară Feria d’Arles, varianta provensală, neletală, a luptelor cu tauri („course au cocarde”), în care matadorul („le razeteur”) trebuie să smulgă o fundă roşie de pe coarnele animalului furios.

În imediata apropiere a Arenelor se află Théâtre Antique, sau mai bine zis ruinele sale pitoreşti şi năpădite de verdeaţă care îi conferă mai degrabă aerul unui parc. A fost ridicat sub Împăratul Augustus şi excavaţiile efectuate au scos la iveală aşa-numita „Venus din Arles”, statuie expusă la Luvru. Capacitatea sa era de 20.000 de locuri. Vara teatrul găzduieşte concerte şi expoziţii.

Ne continuăm periplul roman cu Obélisque d’Arles din Place de la République, în faţa primăriei. Monumentul din granit, cu laturi pătrate, are circa 20 m înălţime şi nu poartă nicio inscripţie, însă se crede că ar fi fost unul din trofeele aduse de Împăratul Augustus din Egipt. Se ştie că a fost ridicat de Constantin II în centrul hipodromului şi că la un moment dat s-a spart în două bucăţi, fiind redescoperit în secolul al XIV-lea şi aşezat pe un piedestal, în mijlocul scuarului, în 1676.

Thermes de Constantin, amenajate în secolul al IV-lea, au fost şi ele bine conservate şi constituie o altă atracţie a oraşului. În schimb, din vechiul forum roman nu s-a păstrat decât numele – Place du Forum, cea mai animată zonă de restaurante şi cafenele din Arles, sub care se întinde o reţea de galerii – Cryptoportiques du Forum, care adăpostea rezervele de grâne. Nu ne-am aventurat în subterane, dar ştiu că se vizitează.

Facem acum un salt în timp pentru a descoperi o comoară arhitectonică în stil romanic – Eglise St-Trophime, situată tot în vasta Place de la République. Datează din secolul al XI-lea (deşi pe acest loc a existat o basilică, închinată Sfântului Ştefan, încă din secolul al V-lea), fiind una dintre cele mai vechi biserici provensale, şi a fost dedicată primului episcop al Arles-ului. Bogata ornamentaţie în piatră a portalului, cu friza reprezentând Judecata de Apoi, unul din cele mai frumoase exemple de sculptură romanică, este cea care impresionează cel mai mult vizitatorii. Alături se află Cloître St-Trophime, mănăstirea construită în sec. XII-XIII pentru uzul canonicilor care se îngrijeau de treburile catedralei şi ale episcopului. Şi aici predomină stilul romanic, cu capiteluri de coloane decorate cu scene biblice, cu toate că două din galerii au fost adăugate la sfârşitul secolului al XIV-lea, în stilul gotic preferat de (anti) papii de la Avignon. Mărturisesc că îmi place nespus acest tip de curte interioară cu arcade (cloître în franceză-cloister în engleză-claustru în româneşte), iar cel de la St-Trophime, intim, neornamentat în mod ostentativ, doar cu iarbă şi copaci, mi s-a părut un loc minunat de meditaţie.

În afara acestor superbe vestigii istorice, Arles se mândreşte şi cu asocierea cu numele unui celebru pictor – Vincent Van Gogh –, care a locuit aici spre sfârşitul vieţii. Fascinat de cerul limpede, de „culorile vii şi contururile puternice” ale peisajului provensal, atât de diferit de cel parizian sau din Olanda natală, Van Gogh s-a stabilit la Arles în mai 1888, cu intenţia de a întemeia o colonie de artişti. În anul care a urmat a lucrat cu înverşunare, finalizând circa 200 dintre cele mai cunoscute (şi scumpe) pânze ale sale, dar aducându-i în acelaşi timp la exasperare pe vecini cu scandalurile bahice şi orgiile cu femei uşoare. În octombrie 1888 Paul Gauguin i s-a alăturat la Maison Jaune, dar după numai două luni, perioadă în care boala psihică de care suferea Van Gogh s-a agravat, cei doi s-au certat. Unii martori au declarat că Van Gogh şi-a tăiat întreaga ureche stângă, alţii numai lobul – în semn de ofrandă adusă lui Gauguin, în tradiţia matadorilor provensali care prezentau iubitelor urechea taurului învins. Cert este că Gauguin s-a întors la Paris, în timp ce Van Gogh s-a internat în spitalul din Arles, cu diagnosticul de manie acută şi manifestări de delirium. În martie 1889 locuitorii din Arles au înaintat o petiţie pentru a-l evacua pe „le fou roux” („roşcatul cel nebun”) iar în mai acelaşi an Van Gogh s-a mutat de bunăvoie la azilul Saint Paul din Saint-Rémy de Provence, în apropiere de Arles, unde a continuat să lucreze cu frenezie timp de un an. În mai 1890 a plecat din Saint-Rémy, urmându-şi medicul curant la Auvers-sur-Oise, în apropiere de Paris, unde s-a sinucis două luni mai târziu. Avea doar 37 de ani.

Adevărul este că Arles nu l-a tratat bine pe Van Gogh şi poate că, existând o justiţie divină, nu e de mirare că nu posedă nici măcar un tablou al acestuia. Multe din clădirile pictate de Van Gogh au fost distruse de bombardamentele din al Doilea Război Mondial, dar oficialităţile oraşului au întocmit un itinerar al locurilor ilustrate de el. Astfel, în Piaţa Lamartine este semnalizată Maison Jaune şi mai departe pe malul Rhônului, locul unde se pare că ar fi pictat celebra „Noapte înstelată”. Mai mult, în Place du Forum a fost restaurată Café La Nuit, unde Van Gogh obişnuia să bea împreună cu Gauguin, pentru a corespunde perfect cu imaginea din tabloul „Terasa cafenelei noaptea”. Spitalul Hôtel Dieu-Saint-Esprit, în care pictorul a fost internat, o clădire din secolul al XVI-lea care a servit timp de secole drept instituţie de caritate, a fost de asemenea restaurat şi transformat în Espace Van Gogh, un centru cultural-expoziţional şi de conferinţe cu o frumoasă curte interioară, refăcută şi ea exact ca în „Grădina spitalului din Arles” – un adevărat sanctuar închinat memoriei lui Van Gogh.

Atmosfera generală în Arles mi s-a părut a fi liniştită. Cu excepţia notabilă a localurilor din Place du Forum şi de pe malul Rhônului, străzile în pantă uşoară ce urcă din centru către Arènes şi Théâtre sunt mărginite de prea puţine magazine, cafenele sau restaurante, şi doar de case cu unul sau două etaje, zugrăvite în alb, cu obloane albastre şi flori la ferestre. Totul se schimbă însă în dimineţile de sâmbătă, când pe Boulevard Georges Clémenceau (vizavi de hotelul nostru) se organizează le marché et foire d’Arles, adică piaţa şi târgul sau talciocul săptămânal. În mare parte tămbălăul se datorează comunităţii magrebiene, bine reprezentate în oraş (inclusiv de proprietarii de minimarketuri cu orar prelungit din apropierea hotelului nostru, care ne-au salvat de mai multe ori din necaz când ne întorceam serile din peregrinări pe coclauri prea obosiţi pentru a ne târî picioarele spre o cârciumă). Algerienii şi tunisienii sunt cei care aproape că au acaparat comerţul cu ciorapi, şosete, poşete, tricouri, eşarfe, rochii, plus „ace, brice şi arşice”, adică toate acele mărunţişuri necesare într-o gospodărie, lăsând pe seama producătorilor şi negustorilor francezi sadea produsele alimentare. Iar acestea nu sunt deloc puţine: din Arles puteţi cumpăra din piaţă legume şi fructe proaspete, pâinici de toate felurile imaginabile, cărnuri, peşti şi fructe de mare, brânzeturi şi mezeluri ispititoare. A, şi vinuri!

Tot în iunie, dar în 2013, am revenit în Arles într-o expediţie cu maşina din Sète (vezi impresii) şi am fost surprinşi să regăsim oraşul mult mai animat: pe Quai du Rhône abia dacă puteai arunca un ac de atâta lume şi toate terasele erau full. Nu ştiu cum şi de ce s-a întâmplat aşa; pot doar să bănuiesc că „de vină” a fost şi publicitatea făcută în 2013, în cadrul proiectului „Marseille-Provence – Capitală Europeană a Culturii”, în care a fost cuprins şi Arles.

În excursia din 2008 am ajuns în Arles pe 6 iunie, pe o vreme nu tocmai caldă. Şi imediat am făcut cunoştinţă cu mistralul, vântul rece şi puternic despre care ghidurile turistice mă asiguraseră că nu suflă cu peste 40 km la oră decât iarna şi primăvara. Greşit! Te lua, pur şi simplu, pe sus! Poate că primăvara nu se sfârşise încă. Dar şi mai rău e vuietul pe care îl produce vântul ăsta: e o senzaţie îngrozitor de neplăcută, de durere în urechi, care te împiedică să auzi ce-ţi spune interlocutorul. Mai mult, aş zice: nici nu-ţi auzi gândurile! Aşa am început să cred că poveştile despre oameni care au înnebunit din cauza mistralului nu sunt, de fapt, poveşti. Vedeţi, de asta (ca şi pentru că apa mării nu este suficient de caldă în iunie) zic eu că luna cea mai potrivită pentru a vizita nu numai Provence, ci tot sudul Europei, este septembrie, în iulie-august zăpuşeala fiind prea mare.

În fine. Una peste alta, vântul ăsta sâcâitor a fost singurul aspect deranjant din şederea noastră în Arles. Şedere pe care am „împănat-o” cu o mulţime de excursii cu maşina.

Am vizitat CAMARGUE, delta fluviului Rhône, un ţinut mlăştinos care începe de la numai 15 km sud de Arles, pe direcţia Saintes-Maries-de-la-Mer. Este o regiune plată şi aridă, bătută de prietenul mistral şi preferată de ţânţari. Printre lagunele cu stufăriş des îşi fac loc văile saline, cele mai întinse din Europa (peste 10.000 de hectare). O mare parte din zonă este protejată în cadrul rezervaţiei naturale Parc Régional de Camargue, populată de circa 400 de specii de păsări. Există şi un parc ornitologic, cu puncte de observaţie de unde norocoşii pot admira păsăretul. Pe şoseaua care duce către Saintes-Maries-de-la-Mer eşti întâmpinat de panouri care anunţă plimbări călare şi mici spectacole cu tauri. Despre ce este vorba? În fermele din zonă, les manadiers, aşa cum se numesc aici proprietarii de pământ, cresc tauri negri de talie mică şi cu coarne largi şi cai albi pătaţi. Taurii mai vânjoşi participă la courses camarguaises, alergările desăşurate în arene sau pe străzile satelor. Caii din Camargue, care se nasc aproape complet negri şi devin albi la maturitate, sunt folosiţi de gardiens, un fel de cowboy, la muncile agricole şi pentru a mâna taurii spre locurile de păşunat.

SAINTES-MARIES-DE-LA-MER este o mică staţiune la malul mării, cu case albe cu maxim un etaj şi o plajă lată cu nisip fin. Este principala localitate din Camargue şi în ultimii ani a început să prospere mulţumită turismului şi pensionarilor retraşi pe aceste meleaguri. Nouă ne-a plăcut atmosfera sa intimă, deşi trebuie să recunosc că penuria de magazine şi restaurante-cafenele nu o recomandă pentru cei aflaţi în căutare de distracţie. „Mariile” la care face aluzie denumirea sunt Maria Magdalena, Maria Salomeea (mama apostolilor Iacob şi Ioan) şi Maria Iacobeea (sora Fecioarei Maria). Legenda spune că cele trei, însoţite de Lazăr (nu se ştie dacă cel înviat din morţi sau un altul) şi de slujnica Sarah, ar fi fugit din Palestina (sau din Alexandria, Egipt, împreună cu Iosif din Arimateea, după alte relatări) pe o barcă fără pânze care a ajuns în chip miraculos pe acest ţărm. În semn de mulţumire, ele ar fi înălţat o capelă iar pe locul ei s-a construit în secolele IX-XII Eglise des Stes-Maries, o biserică înaltă şi foarte întunecoasă. Recent, ea a revenit în atenţia pelerinilor datorită „Codului lui Da Vinci”, celebrul roman în care Dan Brown a lansat teoria că Maria Magdalena ar fi fost soţia lui Iisus, cu care ar fi avut un copil, întemeietorul dinastiei regilor franci. Mulţi vizitatori vin însă să se închine aici la statuia lui Sarah, adoptată drept sfântă de ţiganii din întreaga lume.

De la vreo câteva sute de metri distanţă de Saintes-Maries-de-la-Mer ne-am îmbarcat pe un vaporaş („Tiki” pre numele său) pentru o croazieră de circa o oră în Delta Rhônului, care, după mintea mea, nu „spurcă” în faţa Deltei Dunării. Am văzut, ce-i drept, câteva păsări, dar nu prea multe. Cel mai mare „câştig” a fost oprirea de câteva minute în faţa unei ferme, unde, conform „regiei”, a apărut un gardien călare pe un cal alb care făcea figuri printre tăuraşii negri. Şi cam atât.

Sătui de acum de ţânţari, cai şi tauri, ne-am continuat călătoria spre vest, către AIGUES-MORTES. Da, ştiu, Aigues-Mortes se află în regiunea Languedoc-Roussillon, nu în Provence, dar sper să fiu iertată pentru acest mic „ocol”: la urma urmei, distanţa faţă de Stes-Maries-de-la-Mer este de numai 15 km. Vă garantez că merită: e vorba de o comoară medievală datând din secolul al XIII-lea şi excelent conservată, un oraş-fortăreaţă cu ziduri crenelate şi străduţe pietruite foarte pitoreşti. În 1240, Ludovic al IX-lea cel Sfânt a făcut un schimb de proprietăţi cu abaţia benedictină aflată în vecinătate şi a început să construiască turnuri de apărare şi ziduri în jurul terenului, care la acea vreme avea ieşire la mare. Urmărea să aibă propriul port de îmbarcare spre Ierusalim. Şi, într-adevăr, în 1248 el a pornit de aici în a şaptea cruciadă, iar în 1270 în a opta (în cursul căreia a şi murit de holeră).

Aigues-Mortes este înconjurat acum de mlaştinile şi lacurile din Petite Camargue (de unde şi numele său, care se traduce „ape moarte”), de dune de nisip şi sare, un peisaj nu tocmai îmbietor. Totuşi, la vederea zidurilor masive, care par să răsară brusc din neant, nu se poate să nu fii impresionat. În interiorul zidurilor turismul e la el acasă: în Place St. Louis (cum altfel?), terasele te îmbie la o cafea, o bere, un vinişor sau un prânz delicios (şi destul de scump!), iar prăvăliile cu suvenire şi dulciuri îţi fac cu ochiul.

Nu avem însă timp să zăbovim prea mult: ne aşteaptă două localităţi de pe ţărmul Mediteranei. După vreo 10 km străbătuţi pe şoseaua care taie ţinutul mlăştinos, ajungem la prima din ele, LE GRAU DU ROI, devenită, alături de LA GRANDE-MOTTE, o staţiune importantă la malul mării. Ambele au fost construite în anii 1960-70, la iniţiativa personală a preşedintelui Charles de Gaulle, după cum am înţeles dintr-un film documentar difuzat pe un canal francez în perioada când eram în Provence. Din câte se pare, generalul, sătul să vadă cum banii de vacanţă ai contribuabililor se scurgeau spre Spania, s-a hotărât să încurajeze turismul în masă pe litoralul Mediteranei. Ştiut fiind că oraşele de pe Coasta de Azur nu au fost niciodată accesibile familiilor cu venituri modeste, s-a ales o locaţie situată în partea de vest a ţărmului mediteranean, opusă şi geografic, şi „financiar” opulentelor Nisa sau Cannes. Lucrările de drenare a mlaştinilor au demarat imediat, cu fonduri de la stat, şi în câţiva ani au apărut pe lume cele două staţiuni, cu hoteluri „clasice”, majoritatea în formă de piramidă, şi un peisaj urban asemănător cu Mamaia şi foarte diferit de cel de pe Coasta de Azur. În acelaşi documentar era prezentată o tânără care se cazase pentru o lună cu fetiţa ei într-o garsonieră cu bucătărie dintr-un asemenea „aparthotel” contra sumei de 400 euro... E ceva, nu? În Le Grau du Roi ne-am oprit pentru a vizita Seaquarium, cu acvarii pline de peşti şi vietăţi marine şi un bazin unde am urmărit un spectacol cu delfini, foci şi lei de mare.

Tot în imediata vecinătate a regiunii Provence se află şi NÎMES – în unele ghiduri apare ca făcând parte din ea, amănunt probabil mai puţin important. De data aceasta avem de-a face cu un oraş mărişor (175.000 de locuitori) şi foarte aglomerat, unde am poposit exclusiv pentru cele două vestigii din perioada Imperiului Roman, când „Colonia Nemausus” adăpostea nu mai puţin de 60.000 de oameni. Arènes, considerat cel mai bine conservat amfiteatru din Franţa, avea o capacitate de 24.000 de locuri, dispuse pe 34 de rânduri, şi a fost construit în jurul anului 70 d. Hr. pe modelul Colosseumului din Roma. Al doilea obiectiv vizitat a fost Maison Carrèe – „Casa pătrată” –, unul dintre cele mai bine păstrate temple romane, având ca sursă de inspiraţie Templul lui Apolo din Roma. Construit cu puţin înaintea erei creştine, a fost refăcut de generalul Marcus Vipsanius Agrippa, ginerele Împăratului Augustus şi arhitectul Panteonului din Roma, şi dedicat celor doi fii ai săi, Gaius Cezar şi Lucius Cezar. De la înălţimea piedestalului de circa trei metri, templul domina forumul cu frontonul său elegant şi cele şase coloane corintice din marmură. Din fericire, construcţia a supravieţuit în timp, chiar dacă a traversat perioade mai puţin faste ca sală de întruniri a breslelor, biserică augustină, depozit sau grajduri. În interiorul întunecos, lipsit de ferestre şi de ornamentaţii, unde se afla sanctuarul, am vizionat un film documentar artistic în 3D despre eroii mai vechi şi mai noi ai oraşului.

După care am pornit spre următorul obiectiv de pe agenda noastră de lucru: PONT DU GARD, parte a Patrimoniului UNESCO din 1985. Podul peste râul Gardon a fost construit de romani în 40-60 d. Hr., sub împăraţii Claudiu şi Nero, pentru a susţine apeductul care aproviziona oraşul Nemausus (Nîmes) cu apă din pârâului Eure (langa Uzès). Trebuie totuşi spus aici că numai locuitorii bogaţi îşi permiteau să „cumpere” apă de izvor, plebea mulţumindu-se cu apa din fântâni şi cu folosirea gratuită a termelor. Pe parcursul celor circa 50 km ai săi, apeductul pleca de la o altitudine de 72 m, pentru a ajuge la una de 59. Pentru a rezolva problema diferenţei de nivel s-a construit podul. Are 49 m înălţime şi trei rânduri de arce suprapuse. După căderea Imperiului Roman apeductul a mai rămas în funcţiune câteva secole, fiind apoi folosit exclusiv ca pod cu taxă. În a doua jumătate a secolului al XX-lea statul francez a demarat o serie de lucrări de restaurare masivă, defrişând pământul şi plantând vegetaţie mediteraneană pentru a face zona cât mai atrăgătoare. Câţiva măslini seculari au fost totuşi lăsaţi pe loc (vezi foto). La Pont du Gard se ajunge pe ambele maluri ale râului Gardon, cel sudic (Rive Gauche) fiind totuşi preferat de majoritatea turiştilor. Pe el am pătruns şi noi în 2008, iar în 2013, când am revenit, pe cel nordic (Rive Droite), mai scurt dar parcă mai puţin spectaculos. Pe amândouă malurile sunt amenajate centre de informare ultramoderne, cu săli de conferinţe, expoziţii interactive despre viaţa din epoca romană, precum şi spaţii destinate copiilor.

Vă fac o mărturisire: fiind de formaţie umanistă, atunci când mă găsesc în faţa unei construcţii interesante sunt tentată să o evaluez în primul rând din punct de vedere estetic, neglijând aspectele tehnice, prea greu de înţeles pentru mine. Nu aşa s-a întâmplat la Pont du Gard. Mergând pe jos şi apropiindu-mă de pod, am fost uluită de măreţia acestei structuri din piatră, terenul curăţat cu grijă permiţând vederea sa de la mare distanţă. Dar marea surpriză (deşi citisem despre ea, nu mi-a venit să-mi cred ochilor) a venit atunci când am văzut că te poţi plimba pe pod pentru a studia îndeaproape modul în care blocurile de piatră au fost îmbinate fără folosirea mortarului. Pe unele dintre ele s-au păstrat cifrele care indicau ordinea în care trebuiau asamblate. Dincolo de frumuseţea construcţiei în sine şi de priveliştea minunată ce se deschide de pe pod spre Gardon, un râu măricel în care se poate face chiar şi baie, am fost atunci copleşită de această uluitoare realizare inginerească pe care nici acum n-am reuşit să mi-o explic în totalitate. Jos pălăria pentru arhitecţii şi constructorii romani!

A sosit totuşi timpul să revenim de pe înălţimile podului (şi geniului roman) cu picioarele pe pământ. De ce? Fiindcă periplul continuă. Şi ne va duce mai departe prin frumoasele zone provensale rurale.

Pentru moment mă mărginesc însă a spune:

Merci Provence.

Citește și CONTINUAREA aici
selectat ca MiniGhid AmFostAcolo

---
Trimis de Carmen Ion in 22.12.14 11:36:29
Validat / Publicat: 22.12.14 13:58:31
VIZUALIZĂRI: 3914INFO ADIȚIONALE
  • Nu a fost singura vizită/vacanţă în FRANȚA.
NOTĂ: Articol ARHIVAT (nu intră în calculul mediei acestei destinaţii)
SESIZEAZĂ
greșeală / conținut, limbaj
Adn. FAVORIT
6 ecouri scrise, până acum, la acest articol

NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Carmen Ion); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo sau ale administratorilor.
Poze atașate (se deschid în pg nouă)
P06 Arles - Saint Trophime
EVIDENTIAȚI ARTICOLELE CU ADEVĂRAT UTILE!
Dacă impresiile de mai sus v-au impresionat prin utilitate, calitate etc folosiți linkurile de mai jos, prin care puteți acorda articolului un BONUS în Puncte de Mulțumire-Apreciere (PMA) articolului.

Puteți VOTA acest articol:

PUNCTAJ CRT: 1000 PMA (std) PLUS 24950 PMA (din 26 voturi)
NOTĂ: Mulțumită numărului de voturi primit, articolului i-a fost alocat automat un SUPERBONUS în valoare de 2000 PMA.
INFO: membrii AmFostAcolo beneficiază - in cadrul sistemului de Privilegii - de preţuri particulare pentru vacanţa în această destinaţie - negociate direct cu tour-operatorii sau cu proprietarii.
  • Verifică: solicită o ofertă personalizată

  • ECOURI la acest articol

    6 ecouri scrise, până acum

    webmaster [22.12.14 13:59:34] »

    Ilustrația muzicală sau video-muzicală indicată a fost atașată articolului (vezi sus, imediat sub titlu)

    Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.

    Dan&Ema [22.12.14 14:22:43] »

    Felicitari pentru acest ghid de calitate

    dan

    Carmen Ion [22.12.14 16:27:57] »

    @webmaster87 - Mulţumesc

    Carmen Ion [22.12.14 16:30:32] »

    @Dan&Ema - Mulţumesc

    makuy [22.12.14 19:54:28] »

    Aplauze, aplauze! Deja imi este dor de Franta.

    Felicitari pentru regalul provensal, zona pe care am atins-o en passant, in 2009, in goana spre Marsilia. Imi amintesc cum am oprit intr-o parcare pe autostrada, cam la latitudinea Arles-ului, venind din racorosul Paris si am fost lovit, la propriu, de radiatia calorica solara. Gandul mi-a zburat instantaneu la Van Gogh... Nu am prins Mistralul dar, desi in august, Mediterana a fost la fel de rece...

    RĂSPUNDEVOTAȚI ECOUL [300] [150] [-1][0 voturi]
    Carmen Ion [22.12.14 20:22:00] »

    @makuy - Mulţumesc pentru vizită şi aprecieri. Înţeleg că am avut noroc că după 15 iunie am putut face baie în Mediterana...

    Sfârșit SECȚIUNE Listă ECOURI scrise la articol

    ROG REȚINEȚI:
    • Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul articolului (review-ului) de mai sus
    • Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine linkul ADAUGĂ IMPRESII NOI
    • Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație: in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o ÎNTREBARE NOUĂ
      (întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
    SCRIE UN ECOU LA ACEST REVIEW
    NOTĂ: Puteți folosi ptr formatarea ecoului: [b]...[/b], [i]...[/i], [q]...[/q]
    EMOTICOANE ce pot fi folosite SHOW/HIDE
    Sfârșit SECȚIUNE SCRIE ECOU

    NOTĂ: Rubrica de mai jos vă permite să vă abonați (sau să vă dezabonați) la / de la notificări (înștiințări prin email) atunci când cineva răspunde unui text scris ca ecou mai sus.
    Status Abonament Ecouri la acest review - abonament INACTIV [NU primiți înștiințări atunci când se scriu ecouri la acest review]
    VREAU înștiințări pe mail când se postează ecouri la acest review
    3 utilizatori sunt abonaţi la urmărirea acestui fir de discuţie (primesc instiinţări la adăugarea unui ecou):
    Carmen Ion, Dan&Ema, makuy
    Alte impresii din această RUBRICĂ:


      SOCIALs
    Alătură-te comunității noastre

    AGENȚIA DE TURISM AmFostAcolo.Travel:
    SC Alacarte SRL | R.C.: J35/417/24.02.09 | RO 25182218 | Licența de turism 218 / 28.11.2018

    [C] Copyright 2008-2021 AmFostAcolo.ro // Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului este interzisă
    AmFostAcolo® este marcă înregistrată
    AmFostAcolo recomandă găzduirea la ROHOST.COM
    pagină generată în 0.0791821479797 sec
    ecranul dvs: 1 x 1