Ia namolu’, neamule! (la Salinas de San Pedro, Murcia)

TIPĂREȘTE

Asa cum va spuneam in reviewul kilometric “Vacanta singles cu copii”, prima excursie pe care ne-o pregatise agentia a fost la Salinele Sfantului Petru. Emotii mari, pentru ca abia ce incepusem sa ne cunoastem cu totii. Eram muuuulti, tare multi. Ni se spune sa ne luam la noi un costum de baie mai naspet, ca sa nu ne doara daca-l manjim cu namol, pentru ca nu intotdeauna iese bine la spalat sulfatul ala sau cum s-o numi. Mda. Ia costum naspet. Nu c-aveam mari scumpeturi sau luxuri la noi, dar cand stii c-o sa petreci o saptamana cu oameni noi, iei si tu in traista ce-ai mai bun pe-acasa. In fine, asta este, schimbam un pic proverbul si... baba sufera la fudulie.

Acest loc minunat, care se intinde ca o fasie pe sase km. de-a lungul litoralului mediteranean, impreuna cu Las Encañizadas (impreunare naturala de ape ale Mediteraneenei si ale Marii Mici) formeaza un Parc Regional care insumeaza 856 hectare. In San Pedro de Pinatar se afla salinele si dunele, si in San Javier impreunarea de mai sus, careia nu stiu cum as putea sa-i zic altfel. Este o zona foarte umeda, care a fost inclusa acum destui ani pe Lista Zonelor Umede de Importanta Internationala, impreuna cu laguna Mar Menor. Na belea. Asa-i ca nu stiati ca exista o asemenea lista? Asta pe langa Zona de Protectie Speciala a Pasarilor.

De la Los Alcázares, localitatea unde am avut tabara generala, pana la San Pedro de Pinatar, am facut vreo juma’ de ora cu autocarul. O localitate obisnuita, ca oricare alta de pe litoral, cu acest atractiv in plus. Álvaro, dupa ce ca e aratos tare, mai e si destept si pregatit (de parca nu asta ar fi meseria lui;)). Ne spune ca parcul are vreo opt km. de plaja, din care marea majoritate la Mediterana, si ne spune cateva nume. Noi am fost la Playa de la Mota, la Mar Menor, ca sa avem parte de traditionala baie de namol.

Carevasazica: in dreapta Mar Menor, cu apa calda si linistita (prea linistita pentru unii) si in stanga laguna unde urma sa ne scaldam. Mergem ce mergem, admiram oameni negri, pe alocuri albi, abia asteptand sa completam si noi ritualul. Nu-mi iesea din minte Techirghiolul nostru si anii cand, copila fiind, mergeam la Eforie Nord cu parintii, si cumparam pungi cu namol pe plaja (aduse de la Techirghiol se presupunea), ba ii mai duceam si bunicii la tara s-o vindece de reumatism.

De-a lungul falezei sau limbii de pamant care separa laguna de Mar Menor, si frumos “ornata” cu palmieri care mi-au dat niste poze superbe la apus, se afla niste pontoane, unde puhoiul isi lasa hainele ca sa poata intra in apa sulfuroasa.

Dupa primele ezitari (hai sa vedem cine-si leapada mai intai hainele, cine-si arata mai intai sunculita sau patratica de pe abdomen, dupa caz), lasam rucsaci si genti de plaja claie peste gramada si baldabac in apa. Fi-miu a zis pas din prima, n-am avut ce-i face, oricat i-am explicat eu cu ce piele catifelata o sa iasa din apa si cum or sa se uite fetele dupa el... Eu am intrat uuuusu-reeel, asa, ca intr-un ritual de botez, incercand sa lipesc de mine cu superglue definitiv toate momentele din vacanta care tocmai incepuse. Apa – caaaalda, chiar fierbinte pe alocuri (a se citi mai pe la fund). Iar se baga Alvarito in vorba si ne spune ca e de la componenta fundului apei sau apei de pe fund (nu-mi aduc aminte numele elementului si nu indraznesc sa zic/inventez nimic, ca sigur o dau in bara cu chimia). Apa e micuta si stam pe vine, in fund sau in genunchi. Bagam mana si scoatem namolu’. E gri inchis la culoare si are o consistenta cremoasa. Wow, ce descriere pitoreasca i se poate face unui namol cu proprietati curative… Cristina si Mamen (ca sa nu ziceti ca nu vorbesc si de fete) ne spun ca este foarte indicat in cazuri de psoriaza, de exemplu, si de alte diverse boli de piele, dar si pentru boli cronice. Pute rau, dar... “para estar guapa hay que sufrir”, asa traduc spaniolii proverbul nostru “baba sufera la frumusete”. Asa ca ma manjesc frumusel cum ma pricep mai bine, mai incerc odata sa-mi conving odorul sa intre, mai mult din interes, ca nu ajung sa-mi dau pe spate calumea, si nici nu indraznesc sa rog pe nimeni, ce naiba, abia am facut cunostinta, asta-mi mai lipseste, sa-mi puna astia porecla “romanca tupeista” din prima… Odorul nu intra nici sa-l pici cu ceara, zice ca miroase urat rau si ca el vrea in apa normala... Macar imi face poze de pe mal, tot e ceva, ca si pozele il streseaza. Are zambet special pentru poze, de-ala fals, iar cand il pun sa-mi faca mie un foto-reportaj, ba imi taie capul, ba imi pozeaza doar partea dreapta a corpului, ba imi baga zoom pe... lipsa patratelelor de pe abdomen... Inadins, bineinteles.

In fine. Namolu’ ajuta si la spartul ghetii. Radem cu totii, incepem sa ne facem poze de grup, eu ma uit repede sa vad cum ies in poze si ma declar multumita, negrul slabeste, ohhh, ce inspiratie… La costum nu mai uit prea mult, incercand totusi sa ocolesc sforicelele, dar imi zic, mai mult ca sa ma autoconving, ca oricum sunt mai frumoase alea roz si crem pe care le-am lasat la hotel, asa ca totul e ok. Fi-miu fuge in continuare de mine si de toti ceilalti negri, pe alocuri albi, si trage sa treaca drumul si sa se scalde in marea... normala.

Asta si facem cu totii dupa ce se usuca namolu’ pe noi. Asta e ritualul. Deja soarele coboara in apa, si avem parte de un apus superb. Oare acolo au inceput primele povesti de dragoste din grup? (de care, ca intotdeauna, aflu ultima;)). Muy posible. Pe copii nu-i chip sa-i scoatem din apa. Apropo, fundul marii e plin de pietricele si ma gandesc ce bine-mi face la circulatie. O, Doamne, vorbesc deja ca mama. Mergem noi prin apa, imi dau namolu’ jos, mai mergem iar, si iar, si nu-i chip sa ne treaca apa de putin mai sus de genunchi. Deja ma plictisisem de atata mers si de atatea pietricele care fac bine la circulatie. Asa ca il las pe fi-miu sa-si faca noi amici si ies la uscat.

Si-acum vine partea frumoasa. Stau eu frumos cu alti parinti pe mal, strigand din cand in cand la odrasle, care oricum nu ieseau si nici nu ne bagau in seama. Cand, deodata, imi dau seama ca monitorul nostru spectaculos se juca cu ei, cu copilasii, ca doar de-asta-i monitor. Ah, ce idee diavoleasca imi incolteste!! Nu pot sa cred ca fac asta: disimulez ca-l pozez pe fi-miu, si ii fac un mini-reportaj lui, zeului cu chip si trup de Adonis. Dupa cateva instantanee ma rusinez si ma uit, discret, in stanga si-n dreapta, nu cumva sa ma fi vazut cineva si sa se gandeasca la porecla “romanca nerusinata”. Oh, Doamne, ce-mi vad ochii? Alte cateva mamici isi pozeaza… copiii. Concluzia: ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place.

Revenind la lucruri serioase. Zona are si un port: pescaresc, sportiv si pentru incarcarea sarii. O zona de explotare salina. Un restaurant. Un sistem de dune. Si, mai ales, o flora si o fauna impresionante. Asa zice lumea. Ca pe noi ne-au dus doar sa ne inamolim putin, ca sa ne treaca rusinea asa, din prima. Si ne-am mai dus noi la niste plaje virgine de care va povestesc altadata. Oricum, nu-mi cereti denumiri de specii rare. Cu siguranta se gasesc din plin, dar botanica si biologia mea au ramas la stadiul de ierbar si insectar din scoala primara.

Sunt si doua mori de vant acolo: molino de San Quintín si molino de la Ezequiela o Calcetera. Poza, poza, va rog. Nu’s de ce mereu ma gandesc la Quijote cand vad o moara de vant. Fie ea asezata si pe malul marii.

Am citit, posterior, si ceva istorie despre Salinas de San Pedro, insa nu cred ca e cazul sa va incarc cu date si cifre. Poate doar sa va zic ca locul este considerat un exemplu de echilibru armonios intre protectia naturii si activitatea economica.

Ia poftiti la Techirgiolu’ spaniol! Calatorie sprancenata.

P. S. Pentru cine are indoieli in aceasta privinta: am o piele de zece ori mai catifelata de atunci;).

---

VIZUALIZĂRI: 2637 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI