Pesterile Gorjene - experienta de neuitat

TIPĂREȘTE

Se spune ca 20% dintre pesterile Romaniei apartin judetului Gorj. Dintre acestea, doar doua sunt electrificate si deschise vizitatorilor. In saptamana vizitei mele in frumoasele meleaguri Gorjene, am avut norocul sa vizitez cele doua pesteri. Initial am vrut sa scriu cate un review despre fiecare, dar apoi m-am gandit ca ar fi totusi mai buna o comparatie intre cele doua.

Pestera Muierii / Pestera Muierilor

Am ajuns aici urmand cocordonatele 45˚11’10,4”N si 23˚45’25,8”E, dupa ce, cu o seara inainte intrasem pe Google Earth in cautarea pozitiei exacte a pesterii. De fapt, chiar nu e greu de ajuns, pentru ca, odata intrati in Baia de Fier, exista indicatoare care te ajuta pana la poarta complexului de la baza intrarii in pestera, unde este o terasa cu un bar, cateva casute si ceva pensiuni care mie imi pareau destul de pustii. Nu ne-am oprit ci am preferat sa urcam pana la intrarea propriu zisa, undeva mai sus, dupa ce am urcat cateva scari si am trecut pe langa o batranica amarata ce-mi amintea de povestile cu zane deghizate in cersetoare. Mi-a fost mila de ea, mai ales pentru ca afara nu era tocmai placut. Sa fi fost vreo 13 grade, dar daca statea acolo de dimineata pana seara, cred ca o dureau oasele ingrozitor.

Sus, pustiu. Doua ghisee inchise cu lacat, la fel ca si pestera, plus un anunt cum ca vizitele se fac cu intrare din ora in ora, la fix, pentru un grup de minim 4 persoane. Noi eram deja patru, iar ulterior a mai venit o pereche care ne-a insotit si la vizita celeilalte pesteri. La cat de pustiu era acolo, ne gandeam ca nu o sa vina nimeni sa ne deschida, dar exact la fix, de jos apare o silueta inalta si subtire de barbat, cu capul acoperit, imbracat in blugi si o vesta si cu mainile in buzunar, iar la gat avea agatata o lanterna interesanta – imediat cum l-am vazut am stiut ca urma sa fie ghidul nostru.

Am platit cate 6 lei fiecare, plus 5 lei pentru fotografiat, iar prietenii mei 10 lei pentru camera video.

Vizita noastra a inceput cu o gluma spusa de ghidul nostru referitoare la cuvantul “muieri”: Si in ziua de azi, zicea el, daca intrebi un flacau: UNDE MERGI OMULE?, el iti raspunde: LA MUIERI, ceea ce e foarte ciudat pentru ca regionalismul MUIERE, se refera la femeile casatorite. Am observat imediat “accentul” ciudat al ghidului si stilul de a vorbi foarte calm, usor rarait si cu o pronuntie a anumitor vocale foarte interesanta.

Intram, si aflam ca arhitectul pesterii este raul Galben, pe langa care am trecut cu masina pana sa ajungem aici. Supafata totala a pesterii este de 10.000 metri, dintre care doar 940 metri vizitabili, restul fiind restrictionata pentru cercetatorii speologici. Ne avertizeaza ca in anumite locuri, inaltimea pesterii nu depaseste 1 metru si porneste instalatia electrica pe o anumita portiune doar, cu rugamintea de a ne opri la capatul portiunii luminate. Intre timp ne vorbeste de temperatura din pestera, de 9-10 grade, constant ape toata durata anului si intram in zona “Bazinelor mici”.

Suntem lamuriti despre formele de carbonat de calciu formate in interiorul pesterii: stalagmitele care cresc de jos in sus si stalactite care cresc de sus in jos, care ajung intr-un final sa se uneasca in coloane. Una dintre acestea, o vedem la cativa metri mai in fata, numita ORGA pentru ca, vazuta mai ales din spate, seamana foarte bine cu instrumentul muzical folosit in Bisericile Catolice. Trecand pe langa frumoasa coloana, ma opresc o clipa sa urmaresc o vietate asemanatoare cu un viermisor sau mai degraba cu o rama, care-si facea veacul pe Orga noastra si o fotografiez, pentru ca e una din putinele fiinte intalnite in astfel de mediu.

Imediat dupa aceea, isi fac aparitia primii lilieci. Stateau linistiti, agatati de peretii pesterii, cu capul in jos si cu corpul acoperit de aripi. Daca nu eram atenti, am fi trecut fara sa-i observam, pentru ca aici, inca erau foarte putini.

Urmatoarea oprire o facem in dreptul “Domului Mic”, o formatiune asemanatoare cu un templu, in varful caruia apa curge continuu, depunerile fiind aici mai mult de culoare alba, in contrast cu majoritatea depunerilor pesterii care sunt de culoare cenusie. Daca-mi aduc bine aminte – sper sa nu gresesc – pe aceasta coloana se formeaza depuneri de aproximativ 3 milimetri in 10 ani. Suntem rugati sa nu rupem formatiunile cu scopul de a le pastra, “pentru ca odata scoase de la temperatura constanta de 10 grade, afara se vor descompune si se arunca”. Recunosc ca auzind asta, eram tentata sa rup una doar ca sa vad daca e adevarat. M-am abtinut, insa.

Lumina se stinge pe portiunea deja vizitata si se aprinde mai departe. Pasim printre coloane si pietre rotunjite de apa ce trecea odata pe aici, iar din cand in cand, ghidul ne aminteste inca o data ca formatiunile sub forma de “diguri” pe langa care pasim sunt formate din acelasi calcar fin, de-a lungul timpului.

Ne oprim iar la “capatul luminii” si intalnim o masa pe care e asezat un schelet de urs de pestera, gasit undeva intr-o galerie sub noi, numita de speologi “Galeria Ursilor”. Acolo s-au mai gasit alte schelete se urs si un schelet umanoid vechi de 30.000 de ani, ulterior stabilindu-se ca este un schelet de femeie de 45 de ani, iar denumirea pesterii nu vine de la acest schelet ci de la faptul ca in aceasta pestera se ascundeau femeile, copiii si batranii in timpul atacurilor asupritorilor, barbatii, mai vigurosi, de altfel, ascunzandu-se in padurile din apropiere. Vechimea scheletului de femeie, atesta faptul ca poporul care a trait pe aceste meleaguri poate fi considerant cel mai vechi popor din Europa.

Mergem mai departe si din ce in ce mai mult in stilul “mersul piticului”, de multe ori gandindu-ma ca inaltimea de 1 metru anuntata la intrare era destul de indulgenta. Aveam impresia ca mai am putin si trebuie sa ma aplec “in patru labe” ca sa pot merge mai departe.

Trecem pe langa o alta formatiune calcaroasa numita “Cascada Impietrita” datorita formei asemanatoare unei caderi de apa, ne mai aplecam un pic si ajungem in “Sala Turcului”, denumita asa datorita unei figuri asemanatoare cu un soldat turc cu un turban pe cap. A fost un prilej de odihna dupa atata ghemuit, inainte de a se stinge iar lumina in urma noastra si de a porni mai departe. Tot aici intalnim “candelabrele mici”, “Domul Mare” – de o dimensiune impresionanta si asemanator cu “Domul mic” intalnit inainte, iar putin mai in fata “Mos Craciun” si “Cadana” – ultimele doua fiind formatiuni care pentru mine au ramas un mister pentru ca nu am reusit sa le descifrez decat dupa ce am revazut fotografiile facute.

Urmeaza “Sala Guano”, locul de unde s-au scos 3 vagoane de excremente de liliac asemanator unor gramezi de pamant, un foarte bun ingrasamant denumit guano, pentru a putea trece mai departe in galerie. Deasupra se vad foarte bine locurile unde femelele liliac isi alapteaza puii. Suntem rugati ca dupa ce trecem peste o scandura de lemn, sa pastram linistea pentru a nu deranja mamiferele din siesta lor. ”Si totodata va multumim pentru intelegere”, mai spune ghidul.

Iar spre final, “Sala Boltilor”, locul de adapost pentru femei, copii si batrani, numita asa datorita formelor rotunjite ce pornesc din tavanul pesterii. Aici suprafata tavanului sclipeste extraordinar, mai ales in lumina blitz-urilor aparatelor foto datorita calcitei.

Mai inaintam putin si vedem lumina zilei, iar cateva firicele de iarba crescute langa iesire ne anunta finalul vizitei noastre in Pestera Muierilor. Pe cand ne mijim ochii din cauza luminii, ne dam seama ca suntem la cel putin 1 km distanta de locul unde ne lasasem masina, moment in care eram invidiosi pe ghidul nostrum care facuse cale-intoarsa pe unde am venit, inchizand poarta in urma lui. Coboram cateva tepte, admirand Galbenul ce serpuia undeva jos, in vale, si ajungem langa doua tarabe cu suveniruri si o ghereta cu mancare de tip Fast Food, iar apoi, pe marginea drumului pe care venisem cu masina, ne intoarcem, de data asta pe jos, la parcare, unde gasim gasca de maidanezi nerabdatori sa primeasca ceva de mancare. Erau atata de slabi saracii! Cred ca traiesc exclusiv din mila turistilor, altfel nu-mi explic de ce toti erau numai piele si os.

Pestera Polovragi

In aceeasi zi, am pornit spre Pestera Polovragi. Coordonatele dupa care ne-am luat, in mod identic ca si pentru Pestera Muierilor sunt: 45˚11’26,3”N si 23˚47’18,6”E. Mentionez ca aceste coordonate, ca si cele de mai sus nu ne-au dus exact pana la intrarea in pesteri, dar ne-au ajutat sa gasim mult mai repede si mai usor locatiile.

Buun. Reusim sa urcam cu masina pana la poarta pesterii, unde suntem intampinati de ghida noastra, d-na Felicia Bantea – daca bine tin minte, de pe ecuson. Desi programul de intrare era afisat ca fiind tot din ora in ora, d-na Felicia ne-a primit spunand ca nu este o regula, putem intra. Ea ne va arata principalele atractii, iar apoi, daca dorim sa stam mai mult, pentru poze, putem ramane, fara nici o problema. Am dedus de aici ca aceasta pestera este una cu o singura intrare, locul pe unde intrasem fiind acelasi cu locul pe unde aveam sa iesim. Si aici, aceeasi temperatura de 10 grade, constanta, dar am aflat ca in perioadele ploioase, mare parte a pesterii se inunda, acesta fiind motivul pentru care de multe ori pestera este inchisa si nu poate fi vizitata.

Spre deosebire de calmul ghidului de la Pestera Muierilor, d-na Felicia avea un stil repezit de a vorbi, putin mai greu de urmarit pentru mine, dar am reusit sa prind in mare parte povestile ei. Daca la “Muieri” am gasit beton turnat sub forma de alei pentru a ne fi mai usor sa trecem, aici locul a fost lasat asa cum l-a construit Oltetul, de multe ori umed si alunecos. Aici nu a fost nevoie sa ne aplecam decat putin spre final, dar in nici un caz ghemuit.

Absolut tot timpul petrecut in Pestera Polovragi, ghida noastra nu a tacut nici o clipa. Ne povestea despre semnificatia fiecarei formatiuni, despre ultimele ei descoperiri arheologice accidentale, despre familia ei de lilieci proaspat instalata in pestera, si despre prietena ei, vulpea cea sireata, care-si facuse din pestera casa ei de ceva vreme si cu care se certa mai ales cand aducea mancare si o lasa aiurea, sau cand speria vizitatorii.

Putin dupa ce inaintam in semi-intunericul pesterii – pentru ca era picata o faza la instalatia de current si multe din becuri nu ardeau – vedem funinginea de pe peretii pesterii, primul semn ca aici candva s-au aprins focuri, faclii si torte.

Cateva formatiuni care mi-au ramas in minte, sau pe care mi le-am amintit urmarind pozele, sunt: Scaunul lui Zalmoxis, Balena, Papagalul, Poiana cu Braduti si stalagmitele cu corali, Calugarul, iar langa el Moartea – o imagine scheletica cu coasa in mana facuta din funingine, care in ciuda umiditatii din pestera, s-a pastrat, dar care cred ca a fost putin gresit datata de catre ghida pentru ca spunea ca e de pe vremea dacilor, iar pe atunci nu cred ca se stia de coasa, pentru ca nu se inventase inca.

Urmeaza Altarul si Bolta Insangerata – formatiune rosiatica datorita depunerilor – si ajungem la Izvorul Sperantei. Aici ne-am oprit mai mult. Ghida ne povesteste ca maicutele de la Manastirea Polovragi vin de multe ori sa se roage la acest izvor este in permanenta cu apa, chiar si in anotimpurile secetoase. Am si gustat chiar din apa aceea, foarte limpede si am incercat sa urmaresc forma unei pete calcaroase pe care ghida o descria ca fiind Maica Sfanta.

Am vazut si Sala Piticilor, cu Casuta lor si Alba ca Zapada – cea mai alba dintre toate. In Casuta Piticilor, nu este deloc umezeala, motiv pentru care acel loc a fost cel mai probabil folosit pentru dormit.

Apoi l-am cunoscut pe Sony si familia lui. Incredibil, dar ghida noastra le pusese nume liliecilor din pestera si chiar povestea cu ei. Daca la Pestera Muierilor a trebuit sa facem liniste pentru a nu-i deranja, aici am putut vorbi in voie, pentru ca erau obisnuiti cu prezenta oamenilor.

Peste tot in pestera, pe pereti erau o gramada de inscriptionari, din diferiti ani, iar un ultim obiectiv de vazut a fost Cuptorul Dacic, dupa care urmeaza Bazinele Mari si de aici nu se mai poate inainta decat “pe burta”.

Ne-am intors asadar spre iesire, in tot acest timp cautand urmele lasate de vulpita si ascultand ghida care isi exprima dorinta de a domestici eventualii pui ai siretei, daca acestia isi vor face aparitia vreodata. Din vorbele ei, de la intrare pana la iesire, mi-am dat seama ca pune mult suflet pentru munca pe care o face si cunoaste foarte bine pestera. Chiar am observant pe traseul nostru, in zonele mai intunecoase, tinea lanterna la spate, pentru ca noi sa putem vedea, iar ea pasea hotarata inainte, stiind exact pe unde are de mers.

Au fost doua experiente de neuitat pentru mine si chiar daca mediul este asemanator, pesterile in sine sunt foarte diferite. Asta poate si datorita ghizilor care au prezentat fiecare in stilul propriu. Pana la urma, ghidul CONTEAZA!

---

VIZUALIZĂRI: 3924 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI