Mai am o subterană la activ – Salina „Unirea” Slănic Prahova

TIPĂREȘTE

Când am plecat în excursie nu aveam în gând să scriu despre acest obiectiv. Inspirați de experiența colegului @robert am avut doar un scop terapeutic. Ca urmare, nu am făcut prea multe fotografii și remarc că îmi lipsesc din album multe zone interesante. Totodată, vizita prin salină nu a fost una de investigație turistică” , ci o plimbare de plăcere prin zonele vizitabile, cu câteva opriri în dreptul unor lucruri ce păreau mai interesante.

Dar, trofeul primit la Păltiniș mă obligă să fiu cel puțin la fel de activ pe AFA ca anul trecut. În consecință, încerc să transmit câteva informații utile și dintr-o escapadă despre care nu credeam că am ceva de scris! :)

Având în vedere nivelul relativ redus al informațiilor proprii, am simțit nevoia unei documentări suplimentare. Cu această ocazie am aflat că exploatarea sării în zonă a început în 1688, datorită Spătarului Mihail Cantacuzino,  într-un amplasament denumit Valea Verde. Nu am reușit să identific acest loc în planul stațiunii.

Pe locul salinei noastre, în decursul istoriei au existat următoarele exploatări:

●    Ocna din Vale a fost exploatată în perioada 1819-1865. Are forma unui clopot cu adâncimea de 87-90 metri. Dacă ne luăm, însă, după schema anexată, adâncimea este mult mai mare.

●    Ocna din Deal a fost exploatată în perioada 1838-1865. Forma este tot a unui clopot, cu adâncimea de 96 metri.

●    Mina Carol I a fost exploatată în perioada 1881-1935. Este compusă din: 3 camere cu profil ogival și o a 4-camera cu profil trapezoidal. Înălțimea este de 96 metri, iar lățimea la bază este în jur de 50 metri.

●    Mina Mihai a fost exploatată în perioada 1912-1943. În anii ’80 a fost folosită pentru concursuri de aeromodelism, perioadă în care a fost deschisă și publicului. Este compusă din 6 camere cu profil trapezoidal. Înălțimea este de circa 60 metri. Lățimea este de 37 metri la baza și 12 metri la tavan.

●    Mina Unirea este salina vizitabilă în zilele noastre. Construcția ei a început în 1938 și a fost exploatată în perioada 1943-1970. Din 1972 este deschisă publicului spre vizitare. Este compusă din 14 camere cu profil trapezoidal, acestea având înălțimea de 54 metri, tavanul fiind la 26 metri sub podeaua minei Mihai. Lățimea este de 32 metri la bază și 10 metri la tavan. Ocupă o suprafață de 80.000 metri pătrați, fiind considerata cea mai mare salină din Europa. Adâncimea, funcție de sursa citată, variază între 208 și 217metri. Din observațiile mele, în capătul zonei vizitabile, cota pardoselii este mai jos cu circa 2 metri față de restul.

În fotografia P03 este prezentată o schemă, preluată de pe internet, a istoriei exploatării sării în acest amplasament, cu mențiunea că mina Carol I este denumită „Principatele Unite” , iar mina Mihai „23 August” . O schemă mult mai sugestivă, după părerea mea, este prezentată în fotografia P26, tot de pe internet, dar pe care am lăsat-o la urmă din cauza calității sale.

Noi am ajuns la salină într-o sâmbătă, în preajma marii sărbători de la jumătatea lunii august, prilej de minivacanță pentru mulți salariați. Conducătorul auto știa amplasamentul, mai fusese cândva acolo. Ca urmare, a intenționat să treacă podul, să intre în parcare. Dar doi polițiști îi barează drumul: „Nu mai sunt locuri în parcare. Mergeți în altă parte” . Si am mai mers în lungul drumului județean DJ102 cale de vreo jumătate de kilometru până să găsim un loc liber, lângă bordură.

Întorcându-ne, pe jos, am posibilitatea de a admira amenajarea Râului Slănic. Albia, complet betonată, evidențiază atât albia minoră cât și pe cea majoră. Probabil că, la ape mari, amenajarea își arată eficiența.

Chiar înainte de a intra în incinta salinei, observăm coada imensă de la casă. Trecând podul, remarc faptul că așa zisa parcare seamănă mai curând cu un teren viran, plin de pietricele și de praf. Mai multe mașini, parcate destul de haotic, ocupă mare parte din suprafața acesteia. Este liber doar un culoar de la pod, paralel cu coada la casa de bilete, până dincolo de aceasta, pe care circulă dus – întors o serie de microbuze. Cred că o sistematizare ca lumea și un marcaj adecvat ar fi creat mai multe locuri de parcare.

Ne așezăm la coada pe care o estimez cam la 50 m lungime, cu câte 2 – 3 persoane pe rând. Totuși, avansăm destul de repede și, în circa jumătate de oră ajungem la casă. Biletul de acces în salină costă 45 lei/pers. Pensionarii plătesc 35 lei, dar trebuie să prezinte un talon de pensie.

Urmează o altă coadă, mult mai mică, pentru urcarea în microbuz. Avem noroc, îl prindem pe al doilea. Nu am numărat, dar cred că este modelul cu 17 locuri. La urcare se verifică biletul. Microbuzul întoarce, iese din incintă, merge înapoi pe drumul județean până la următorul pod și, după trecerea râului, virează la stânga, ajungând cam în dreptul casei de bilete. Aici intră într-o galerie. Nu am cronometrat drumul, dar, cred că cea de la Târgu Ocna a fost mai lungă și cu mai multe viraje.

Estimez că tot drumul cu microbuzul a durat cam 15 – 20 minute. Când microbuzul oprește suntem debarcați și lăsați de capul nostru, fără nici o explicație. Galeria pe care am venit este închisă cu un zid din panouri de lemn. Într-o margine, remarc o ușă care ne-ar permite intrarea în salina propriu-zisă. Dintre toți pasagerii microbuzului, sunt primul care apasă pe clanță. Mult mai târziu m-am gândit că zidul ar avea rolul să protejeze incinta salinei de gazele de eșapament ale microbuzelor, de care s-au plâns mulți înainte.

Intrând în salina propriu-zisă, rămân impresionat de dimensiunile galeriilor. Mă simt cam cum m-am simțit lângă piramidele egiptene. Forma trapezoidală menționată anterior este valabilă numai pentru jumătatea superioară a galeriei. În rest, pereții sunt verticali. Un panou informativ, printre alte date tehnice menționate anterior, îmi spune că excavația a început de la tavan, în straturi de 2.2 m grosime. Pereții, deși șlefuiți, păstrează, sau li s-a desenat, urma acestor straturi. Același panou îmi atrage atenția asupra unui balcon de lemn, imediat sub tavan, pe tot conturul acestuia, în toate galeriile. Acesta permite personalului de întreținere să inspecteze periodic stabilitatea tavanului și să ia decizia închiderii galeriilor care pun în pericol siguranța turiștilor.  

Același panou îmi pune la dispoziție un plan al salinei. Îl fotografiez, dar, neavând în minte un interes turistic, ci doar o simplă plimbare, nu îi dau atenție. Mai târziu, încercând să-mi refac drumul prin salină am avut probleme. Am găsit, însă, pe internet un alt plan, fotografia P01, ceva mai clar, dar cu mici diferențe, neesențiale din punct de vedere turistic, față de cel de pe panou (fotografia P02). Dar, abia după ce am aflat că, între timp, bufetul a fost mutat în alt amplasament, m-am lămurit care a fost traseul nostru.

Zona, oarecum vizitabilă este cea colorată în vernil în P01 sau în galben în P02. Dar nu corespund în totalitate situației actuale. Folosind pentru identificare P01, microbuzul ne-a lăsat în capătul galeriei nr. 8. Galeria respectivă coboară ușor până la galeria nr. 1l, unde, practic, intrăm în salină. Doina se oprește în galeria nr. 9. la, Sanatoriu iar noi ne continuăm plimbarea prin galeriile nr. 4,3 și 2, și retur. Galeria nr. 1, între galeriile 2 și 4 este închisă accesului turiștilor.  

Pe la jumătatea galeriei nr. 4 se deschide, spre stânga, galeria nr. 6. Aici se află Sala de sport. Planul de pe panou o definește drept „Teren de fotbal” . Eu nu identific decât câteva mese de tenis de masă, destul de aglomerate. Ca să fie clar, nu lipsește un basorelief săpat în sare, reclamă la echipamente sportive. Cam în aceeași zonă, lângă peretele opus, sub cota pardoselii, este, să-i zic, un mic lac. Zona se bucură de ceva mai multă lumină, de la o serie de ghirlande, ca de sărbători. Peste lac este și un pod care, am aflat ulterior, duce la o mică cascadă. Nu am văzut-o. Tot prin zonă, dar nu mai știu să identific locul, este amenajat un mic muzeu cu echipamente și ustensile folosite la excavații. Cam tot pe acolo, o încercare de dioramă dorește să ne prezinte un moment din activitatea minierilor. După părerea mea, nu prea reușește! :(

În galeria nr. 3 remarc bufetul, mutat aici din galeria nr. 1, probabil după închiderea acesteia. Este locul cel mai aglomerat din toată salina. La intersecția acesteia cu galeria nr. 4, pe direcția spre Galeria nr. 5, undeva mai sus, se vede o cruce simplă, din becuri aprinse. Presupun că, la fel ca în multe alte mine, trebuie să fie și aici o mică capelă. Nu se poate ajunge la ea. Pe la mijlocul galeriei, pe partea dreaptă se vede puțul liftului care aducea și ducea turiștii până în 2014, când a fost desființat, în urma unui accident. Probabil că, tot pe acolo se scotea la suprafață sarea excavată.

Cel mai interesant loc din zona galeriei nr. 2 este galeria nr. 12l, care adăpostește „Sala Genezei” . Nu are nici o legătură cu începutul „Vechiului Testament” , ci încearcă să sugereze apariția poporului român. În întreaga sală sunt dispuse simboluri dacice, între care am identificat stindardul lor și – probabil - și unele romane, pe care nu le cunosc. Toate sunt așezate la baza busturilor lui Burebista, Decebal și Traian. Acesta beneficiază și de o „gardă de corp” , cu centurion desenat pe peretele din spate.

În capătul galeriei nr. 2, în ultima zonă vizitabilă, este montată o cupolă albă. Nu am identificat materialul din care este realizată, dar aflu că adăpostește un Planetariu. Îl tratez cu indiferență, și nu din cauza biletului de intrare. Mi se pare extrem de mic și nu știu ce și cum poate prezenta la aceste dimensiuni. Ultimul planetariu văzut de mine este cel din Londra, și nu doream să-mi schimb impresia.

Drumul de întoarcere îl facem în același ritm lent, ocazie cu care descopăr un alt basorelief săpat în peretele de sare, care îl înfățișează pe Mihai Viteazu într-o șarjă nebună pe calul său.

Ajungând la Sanatoriu, o recuperăm pe Doina și ne îndreptăm spre ieșire. Vizita noastră prin salină a durat circa o oră. Dar, încă nu putem ieși la suprafață. Stăm la o altă coadă să ne vină rândul la microbuz. Așteptăm cam 20 de minute și reușim la al 4-lea sau al 5-lea mijloc de transport.

Ajungem în zona casei de bilete în momentul în care pleacă ultimul microbuz spre salină. Era ora 15.30. Câțiva turiști sosiți în acel moment rămân dezamăgiți. Ar mai fi de menționat că ultimul microbuz pleacă din salină la ora 16.30. La salină se lucrează într-un singur schimb. Și încă un detaliu de luat în considerare de potențialii turiști: salina este închisă luni și marți.

Dacă mi-a plăcut această excursie? În principiu, DA! Mi-ar fi părut rău să nu ajung acolo. Chiar îl rugasem pe Cristi (AFA travel) să ne găsească o cazare în zonă. Din nefericire, nu avea contacte pentru Slănic Prahova. Dar... ! Parcă lipsește ceva, Cred că prețul cerut este cam mare față de ceea ce oferă. Mi-ar fi plăcut o parcare mai organizată și, mai ales, fără praf. Mi-ar fi plăcut să cobor în salină cu un lift, eventual cu pereții transparenți. Mi-ar fi plăcut să fie ceva mai luminată salina. Mi-ar fi plăcut să văd o cât de mică preocupare de consolidare a zonelor cu pericol, astfel încât să fie vizitată toată salina. Mi-ar fi plăcut să ajung la capelă. Mi-ar fi plăcut ceva mai multe explicații și niște exponate mai îngrijite în micul muzeu, sau niște diorame mai reușite. Mi-ar fi plăcut o densitate mai mare de atracții în spațiul acela imens. Ca să nu mai vorbesc de „Sanatoriu” , care arată jalnic! ☹ Totuși, mai cu jumătate de gură, sperând într-un viitor mai bun, recomand această destinație.

Între timp, parcarea s-a mai golit, iar polițiștii de la intrare au dispărut. Nouă, ca și altor turiști care au vizitat salina și au scris despre ea, simțim că ni se face foame. Căutăm o terasă rezonabilă, pe care o găsim la vreo 400 m spre Ploiești. Terasa Haiducului este un loc care merită atenție, este curat, se mănâncă bine și nu este scump. Doar că, fiind foarte aglomerat la ora vizitei noastre, am așteptat cam mult.

Ca urmare, am ajuns acasă pe la ora 20.30.

---

VIZUALIZĂRI: 409 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI