Două țări, două orașe și câteva sătulețe într-o zi și o dimineață

TIPĂREȘTE

Cum biletul direct spre Dublin (vezi impresii) era destul de scump, am optat pentru dus cu o escală de 4 ore la Basel. Mă gândeam că orașul fiind aproape de aeroport și cum nu am decât un rucsac în spate, voi da o fugă până în centrul pentru a lua din nou pulsul unui oraș elvețian.

Numai că Wizzair îmi sare imediat în sprijin și la câteva zile după ce îmi achiziționez biletele mă anunță că va anula zborul de la Cluj la Basel din ziua respectivă și îmi oferă trei alternative – rambursarea banilor, zbor cu o zi mai târziu sau credit Wizz – ultima dintre ele ceva mai convenabilă din moment ce eu de acolo aveam deja un alt zbor.

Așa că îmi iau bilet cu două zile mai devreme, ajung seara în Basel și am o zi și încă o dimineață pentru a mă plimbări pe acolo.

Îmi rezerv cazare pentru două nopți la Silo Design & Boutique, un hostel pe care îl recomand cu cele mai bune referințe, atât curățenie cât și micul dejun ce conține produse foarte gustoase.

Pur și simplu nu îmi venea să cred că atât de elegant poate fi un hostel! Chiar dacă eram, totuși, în Elveția...

Construit în anul 1912 pentru o firmă ce l-a folosit drept siloz pentru depozitarea boabelor de cacao și a cerealelor, a fost amenajat în anul pandemiei pentru a servi ca hostel, restaurant și ateliere de lucru. Camerele nu au numere ci denumiri ale unor zone de pe întreg mapamondul în care se cultivă cacao.

Ca și cum nu mă impresionase destul, acesta punea la dispoziție, gratuit oaspeților, biciclete și un card ce îți permite să circuli gratuit pe toate mijloacele de transport locale, fapte pe care le știam de acasă.

Clar că aveam să îmi petrec ziua pedalând. Ba chiar mă încumetasem de acasă să îmi fac un plan mai îndrăzneț pe care l-am și dus la împlinire, să trec în Franța cu bicicleta, o cursă Basel – Mulhouse - Basel, turul pe un traseu iar returul pe unul diferit, astfel încât să pot admira și câteva sate din Alsacia.

Nu am pedalat mult și am rămas surprins când pe pista ce ducea pe malul Rinului, în plin oraș, am observat înștiințarea că trec granița în Franța. La fel aveam să constat și la întoarcere, granița dintre Elveția și Franța este situată la o intersecție de șosele, loc în care se termină francezul Saint Louis și începe helvetul Basel. Ca și cum ai trece în București granița între două sectoare.

Plimbarea ciclo pe malul Rinului a reprezentat o adevărată încântare! O pistă de vis, când perfect asfaltată, când pe pământ, te ghidona paralel cu apa prin zone împădurite, prin sate perfect aranjate – Rosenau sau Kembs - și rezervații naturale amenajate pentru observarea păsărilor sau pentru odihnă.

Mulhouse m-a sedus de cum am intrat în suburbiile orașului. Nu vă imaginați cartiere insalubre sau mahalale ci zone în care grija pentru mediu și cadru edilitar civilizat capătă valențe de neînchipuit pentru carpato-dunăreni.

Imaginați-vă linia de tramvai străjuită pe ambele părți de copaci. Și nu e totul: între linii crește un tăpșan de iarbă atât de deasă că îți vine să bați mingea pe el.

Ajuns în centru privirea mi se plimbă flămândă pe clădiri. Vreau să le văd pe toate și să mă minunez de forma și coloritul lor. Mă învârt și dezvârt, fac poze și iarăși mă minunez de frumusețea caselor tradiționale alsaciene. Colorate în toate nuanțele, cu geamuri în sumedenii de forme și cu desene artistice pe fațade.

Am impresia că nu e adevărat, că totuși sunt în fața unor panouri pictate și ce văd mi se derulează prin fața ochilor aidoma animației cinematografice.

Trebuie să mă așez și să mă bucur că am ajuns aici. Și o fac în fața impozantei catedrale, acolo unde este amenajat proiectul urban “Au jardin ephemere” , aproape o grădină botanică în plin centru. Cu ghivece suspendate, pereți confecționați din jardiniere și băncuțe situate la umbră de pe care poți admira superbul edificiu al primăriei construită în anul 1431 și reconstruită în anul 1552 după ce cu un an mai devreme fusese devastate de un incendiu. Clădirea găzduiește și muzeul local de istorie.

Pot afirma că această piață, Place de la Reunion, este una dintre cele mai frumoase piețe centrale din câte am văzut.

O altă clădire frumoasă este cea a gării, pe care nu o puteam rata din vreme ce caut să ajung în aceste locații atunci când vizitez orașe.

Idilic a fost și Passage des Augustin, acolo unde dai peste case construite pe un nivel și aliniate pe marginile unei străduțe pietruite și înguste, destinată doar traficului pietonal.

În alte zone centrale am remarcat case mai înalte încolăcite de verdeață până la al doilea nivel sau unele cu balcoane din care debordau mușcatele.

Îmi trag sufletul pe o bancă în Jardin des Senteurs, trec prin Place Saint Fridolin unde trona o impozantă biserică, mă strecor pe sub sutele de obiecte și articole multicolore ce atârnă deasupra uneia din străduțele ce duc către catedrala orașului și las în urmă acest oraș fermecător, îndreptându-mă către Basel.

Și configurez drumul astfel încât să trec și pe la marginea podgoriilor alsaciene, prin cochetele sătulețe Zimmersheim, Dietwiller, Sierentz, cu denumiri mai mult germanice decât cu nuanțe francofone.

Reușesc ca în cei 95 kilometri parcurși astăzi să am privilegiul de a descoperi locuri splendide, sate tradiționale și orașe elegante.

Pentru că îmi rămâne ceva timp și pentru explorarea Basel-ului, iar ce nu reușesc în după amiaza și seara aceasta voi răzbi în dimineața următoare până la plecarea spre aeroport.

O după amiază tomnatică și caldă în Basel îți oferă prilejul de a remarca modul de viață al localnicilor. Mulți pe biciclete pedalează de la serviciu spre casă sau pur și simplu de plăcere, terasele sunt aproape pline iar malurile Rinului mustesc de persoane care încă stau la soare și înoată.

Apa râului e lacrimă, curge domol și oferă toate condițiile pentru sport: înot sau caiac. Ba chiar și plimbări de agrement.

Stau și îi privesc de pe Mittlere Rheinbrucke, construit între anii 1903 – 1905 pe fostul unui alt pod ce data din anul 1226, la fel cum admir și steagurile ale căror falduri se mișcă în bătaia brizei.

Observ malul opus celui pe care se întind cei în căutarea vitaminei oferite cu dărnicie de razele solare și nu pot decât să admir măiestria constructorilor de imobile, blocuri sau hoteluri ale căror balcoane parcă se apleacă spre albie.

O iau pe străduțele din stânga și nu departe de acolo ajung la primăria ce se distinge prin impozanța și culoarea roșie a edificiului.

Instituția în sine reprezintă o capodoperă arhitectonică prin scările exterioare ce te duc spre etaj, prin picturile foarte colorate și sugestive ce transpun în fața privitorului scene din viața cotidiană a locuitorilor de mai de demult.

Am ajuns prea târziu, după ora 17, pentru a o putea admira și pe interior. Intrarea costă 5 franci elvețieni (gratuit pentru copiii sub 16 ani) iar tururi ghidate sunt organizate sâmbăta între 15.30 – 16.00 (germană) și 16.30 – 17.00 (engleză).

În preajma ei blocuri cu o arhitectură superbă, rotunjite și turtite având mici buticuri sau cochete terase care nu fac decât să aprofundeze regretul că unii sunt la ani lumină de ceea ce întâlnești la noi.

Zona centrală e tipică orașelor europene, adică străzi cu piatră cubică și clădiri cu magazine de firmă la parter, mai nimic deosebit față de alte surate ale bătrânului continent dacă nu ar ieși în evidență – în mod plăcut – coloristica lor.

Înainte de a mă retrage spre cazare fac un drum până la gară și mă minunez de ce văd pe acolo. Da, iarăși mă minunez! În zona centrală a Basel-ului nu intră decât tramvaiele și autobuzele electrice. Nimic altceva. Și nu doar pe o stradă, ca să mă înțelegeți, ci într-o zonă!

Aveam să mă mai declar năucit și de autostrada care - în dreptul hostelului în care eram cazat – intră în subteran și străbate orașul precum un metrou. Așadar în Basel nu există centură ocolitoare...

Dimineața următoare, după ce iau micul dejun la care mă delectez cu pâine și unt, având un gust după care salivez și acum, îmi continui explorarea acestui oraș despre care aveam părerea că este insipid, tern și neatractiv.

Era o impresie mai veche izvorâtă dintr-o convingere preconcepută potrivit căreia în Elveția doar Alpii și Zurich-ul te pot atrage, în rest toate sunt monotone de perfecte. Și uite cum, anul acesta am avut ocazia în vară să cutreier Alpii, în toamnă să iau la pas Basel-ul după ce vizitasem și Geneva acum vreo 7 ani și să aștept să ajung și în Zurich la finele acestei luni. Și deja am afirmat-o (în vară) că Elveția reprezintă etalonul turistic mondial, al traiului și lucrului bine și cu cap făcut.

Perfecțiunea nu are cum să te plictisească dacă te raportezi la această nație. Te apucă pandaliile dacă răstorni puțin foaia și te gândești la noi. Accept critica voastră!

Așadar, de dimineață dau o tură prin Grădina Botanică – intrare gratuită –, nu mare dar prilej de a admira câteva plante originare de pe alte meleaguri continentale și a vedea fructe de cacao în copac sau încântătoare flori de hibiscus (noroc cu etichetele că mi-am putut da seama ce sunt!).

Cei care se ocupă de administrarea grădinii au amenajat o “casă tropicală” , unică în Europa, în care temperaturile echilibrate pe tot parcursul anului permit plantelor o dezvoltare aidoma zonelor din care provin.

Tot aici am văzut un arbore sequoia gigant, cu o înălțime măsurată de 94,8 metri, un copac ce supraviețuiește incendiilor de pădure și ale cărui conuri se deschid doar după incendiu, când alți copaci au ars și solul a fost fertilizat cu cenușă.

În imediata apropiere a grădinii dau de un cartier atât de idilic încât nu aș mai fi plecat de acolo. Iar peste vreo 3 ore aveam avionul... Chiar și cu o logoree deranjantă, nu am cuvinte să vă descriu acele străduțe cu aerul lor de tihnă și confort, mai ales că aveai și 3 biciclete parcate prin împrejur, în Petersplatz...

Trec prin fața Universității, urmez câteva străduțe înguste în care nu există fir de praf pe jos, ce să mai vorbesc de mucuri de țigări sau hârtiuțe, și ajung iarăși în centrul vechi al orașului.

Pe Gerbergasslein dau de House of Rock și de picturile murale întinse pe pereții caselor din preajmă. Tot aici un mic Hall of Fame cu urmele imprimate ale lui Tony Padrone, Bettina Schelker sau Pink Pedrazzi, artiști care s-au născut în Basel sau au reprezentat ceva în viața muzicală a urbei.

Chiar în imediata apropiere e deschis un salon de masaj tailandez, semn că iubitorii muzicii rock preferă și asemenea plăceri. Dar scumpe practicantele acestei artei, de vreme ce pentru o jumătate de oră te taxa cu 50 franci iar pentru un serviciu de 2 ore lăsai la casierie 150...

Un alt loc ce mi-a mers la suflet a fost Ritergasse, cu ale ei case desprinse din desenele animate cu prinți și castele.

În Munsterplatz, frumoasa și aerisita piață situată undeva în partea de mai sus a orașului, se află maiestuoasa Biserică Evanghelică – Reformată, din cărămidă roșie și arcade cu vitralii, din spatele căreia ai o priveliște foarte frumoasă asupra Rinului și a localității pe care o străbate.

Ajung iarăși în fața primăriei pentru a lua tramvaiul ce mă va duce la gară iar de acolo, cu autobuzul, la aeroport.

În fața importantei clădiri dau de o piață locală. Bineînțeles, nu pot lipsi brânzeturile de diverse sortimente, flori, mezeluri care de care mai apetisant expuse, legume și fructe. Nu mare îmi fu mirarea când văd că merele mai zbârcite sunt mai scumpe decât cele mai arătoase. Îmi dau seama rapid că la 6 franci iei merele naturale, bio, iar la 4 franci pe cele care au beneficiat de chimicale în procesul de creștere și coacere.

Plec spre aeroport și las în urmă un oraș vibrant, deosebit de elegant și curat, cu imobile superbe, cu oameni care nu fac gălăgie în deplasarea lor cotidiană, care se bucură de după amiezile și serile încă plăcute de început de toamnă.

Un oraș în care bogăția și nivelul ridicat de viață este prezent la tot pasul.

---

VIZUALIZĂRI: 1962 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI