Prison Island

TIPĂREȘTE

Undeva în nord-vestul capitalei Zanzibar City se află o mică insuliță, destinație obligatorie pentru oricine, odată ajuns pe insulă, e în căutare de locuri speciale. Așa că una din excursiile noastre s-a numit "la insula închisorii și sanctuarul țestoaselor", titlu care spune cam totul despre unde voiam să ajungem.

Nenea Abdalla, ăsta cu care făceam excursiile, și-a găsit o "fereastră" în agenda lui, deschisă în lobul temporal și nu pe telefon cum s-ar crede. Avea omenașul ăsta o " ținere de minte" că de-i spuneam ieri un banc, îl reproducea azi instant cu zâmbetul pe buzele-i botoxate. La poantă trebuia să mai lucrez cu el că râdea ori prea devreme, ori prea târziu. Dădeam semnalul când pocneam din dește!

Așa că ne duse-n port și ne lasă amanet unei fătuci, "bronzată" de același soare ca și el. Urma să fie ghidul nostru pe mai departe, cât timp Abdalla își ducea "jumătatea" la doctor, că-i crescuse burta, dacă am înțeles eu bine. Mi-a făcut cu ochiul ștrengărește, urmând să ne preia după ora 17. M-a asigurat că plătise Irinei totul anticipat și că rămân pe mâini bune, numa' să mă țin de fusta ăsteia.

Fata vorbea fluent "ingliș" cu accent din vârful limbii materne, plescăite peste șirul de dinți sănătoși, parcă frecați cu "Cristal". Înțelegeam destul de bine dar, pentru certitudine, am rugat-o să se exprime mai rar. Eventual să se ajute de mâna rămasă liberă, că-n cealaltă ținea strâns o poșetă, de ziceai că-i "coana mare" când mergea la primărie să plătească “foncirea” .

Ne-am prezentat și am înțeles că putem să-i zicem... Irina! Nu știu dacă era numelei ei real, știut fiind că pe aci se cam "botezau" unii pe alții după turiștii pe care-i amețeau. Odată gătate prezentările și cu instructajul făcut, plecarăm spre bărci. Așa că, pentru următoarele ore… let' s go togheter. Irina ochi o barcă liberă, se înțelese la preț cu cârmarul și, luați cam pe sus, urcarăm în șalupa ăstuia, mai exact o “conservă” plutitoare. Un altul trase funia cu ancora și sări după noi în barcă. Ne urnirăm.

Până la insulă am făcut cam douăj' de minute, sărind din val în val și stropiți binișor, în ciuda "eforturilor" sandokanului de la cârma. Mai lucra omul din accelerație, încercând să nu bage barcazul sub primul val, da' tot pe-al treilea îl tăia pe la jumătate. El se amuza teribil, stând cu ăilalt la coada bărcii, dar eu, din dorința de a filma cât mai mult, stand la prova ca DiCaprio pe Titanic, eram “ciuciulete” . Ceva shampoo mai trebuia că spume făcusem anticipat. Până și Irina era săraca mai mult vânătă decât neagră, fiind într-un dialog permanent cu sandokanii mei, ce-și dădeau coate, rânjindu-și fasolea la noi.

Am ajuns la insulă, pătruns de emoție până-n intestinu' gros, am sărit din barcă și intrat pan' la brâu in apă… ce mai contează! Ajut fetele să coboare în timp ce sandokanii trag de barcaz să nu-l eșueze pe nisip. Și gata… pornirăm lipa, lipa pe o alee ce duce spre închisoare, urmând “pata de culoare” din fața noastră, ce-și ducea într-o mâna pantofii, iar în cealaltă… poșeta, evident! Se mai oprea pe ici pe colo și începea cu invariabilul “this is” în explicațiile ei, altminteri recunosc, destul de pertinente.

În interiorul închisorii ne-a ținut o lecție de istorie, cu atât patos și respect pentru ce s-a întâmplat aici în trecut. Am plecat ochii rușinat că sunt de culoare cu ai de-au comis acele atrocitati. Îmi era rușine de fata asta și de neamul ei de nu mai puteam ridica privirea de la sandalale din care-mi ieșeau degetele pline de nisip. Gândeam: mâine trebuie să-mi tai unghiile - asta ca să evit tirul verbal cu care mă bombarda Irina. Recunosc că m-am simțit de parcă bunicu' lu' bunicu' făcuse pe aci comerț cu ceva sclavi și mirodenii și cum nu fusese judecat la timpul lui, trebuise să-i vină acu' un descendent… să și-o ia în freza cu dobânda.

M-am “fofilat” spre ieșire când am prins momentul, chipurile să fac alte câteva poze, doar să nu mă mai simt “vinovat” de ce a fost în trecut și am luat, de unul singur, încăperile la rând. Dintr-o celulă, în care se mai păstra inelul înfipt în podea și lanțurile aferente, ajunsei într-un… bar. Arăta ca acu' o sută de ani numai berea era mai rece și de actualitate. Cel puțin după preț!

După o bere “Safari” , oarecum echilibrat emoțional, am simțit că trebuie să scap de alte “emoții” ținute în mine și trecute sub tăcere. Mă rugam să nu se fi udat toate șervețelele din rucsac că igenică pe-aci... nexam. Despre închisoare e plin netul de comentari, eu adaug doar că mi-a lăsat un gust amar fiind vorba despre suferințe umane cauzate tot de “oameni” .

Am lăsat în urmă zidurile pușcăriei și ne-am îndreptat spre o altă închisoare, de astă dată mai puțin deprimantă… sanctuarul țestoaselor. De la intrare am luat câteva frunze de varză, cum lua tot poporul. Evident scumpe și astea, dar n-aveai cum să ignori rugămintea omului de la intrare ce te invită să donezi pentru hrana animalelor. Testoasele” Ninja” nu-s de origine din Zanzibar, aici ajungând din insulele Seychelles ca un gest de amiciție între guvernatorii celor două arhipelaguri. Și aci, trăind în captivitate, s-au înmulțit, suportând milioane de bipezi cu gălăgia și blitz-urile lor

Sunt imense, greoaie, le curg ochii și le pute gura. M-am aplecat spre una de vârsta mea (au anii scrisi pe carapace!!!) să-i dau varză. Asta cască botu', "compostează" de două ori atât de repede că-nghite toată frunza... trag repede mâna că se uită ciudat la degete, pana mea, poate nu toate-s ierbivore! Lasă în urmă lor o mizerie ca-ntr-o fermă de suine și mirosuri nu mai zic.

Și era o gălăgie de nu te-nțelegeai om cu persoană, se pozau, se inghionteau, simulau că ar încăleca pe “turtle” . Numai un puțulică plângea de mama focului, băgat în fund la mă-sa… că-l papă broasca. Asta spre disperarea lu' tat-su, ce-l voia pozat lângă animal.

Jumătate dintre vizitatori erau indieni. Dăduseră de ceva bani și se numeau turiști acum, numai că veneau cu obiceiurile lor bengaleze de la marginea Calcuttei: scărpinatul în toate orificile, scuipatul și aruncatul resturilor pe oriunde, țipătul ca mușcat de cobră și… mirosul! Cine nu știe cum miroase un indian să fie mai îngăduitor cu ai lui ciorapi, nu una-două aruncă-i la spălat!

Voiam să o găsesc pe a mai bătrână dintre broaște, bunica cum ar veni. Știam că are 192 de ani și ba eu, ba Irina citeam numărul scris pe șalele celor întâlnite în drum. Nici-o șansă, parcă eram la 6 din 49, nu găseam nimic peste 150. În final ne-a arătat-o un îngrijitor… era într-o băltoacă cu carapacea ca un Matiz dat peste cap, inertă și deplorabilă ca aspect. Mda! Jos pălăria pentru vârsta ei. Voiam să-i spun că-i transmite Iliescu un cordial “mai animalule” , da' n-a scos capul pe fereastră.

Am plecat din sanctuar după ce am văzut “creșa” (țarcul în care erau ținute broscuțele proaspăt eclozate) și hai la barcă. De pe aleea pe care mergeam se vedeau vreo 50 de bărci acostate puțin mai în larg. O întreb pe Irina dacă mai știe cum arată barca noastră cu sandokani, că eu, puteai să mă epilezi cu ceară pe feșe, habar n-aveam cu care venisem. Asta râde șuie la mine, bagă două dește-n gură și trage un chiot spre barcagi, făcând semn cu mâna să tragă la mal. “Dintre sute de catarge” doar o barcă se puse în mișcare… erau ai noștri. Na, mai zi ceva despre comunicare sau cum merg treburile pe aci!

Până-n port drumul a fost fără incidente, doar ascultam la fata asta ce mai povestea despre ale broaște. Cică unele dintre ele ascund spirite și că ar fi fermecate pare-se. O întreb în glumă ce s-ar fi întâmplat dacă pupam o broască pe bot… se tranforma sau nu într-o prințesă? Irina prinde glumă și după ce se umple de râs îmi zice că tot ce e posibil, dar cu siguranță c-ar fi… “de culoare” .

---

VIZUALIZĂRI: 2294 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI