Germania, de la nord la sud în două zile

TIPĂREȘTE

Ziua a treisprezecea

Gata! Putem intra în programul normal. A sosit un alt autocar din țară, deci, la ora 7.00 suntem la micul dejun, iar la ora 8.00 avem „îmbarcarea” .

Astăzi părăsim Danemarca, părăsim Țările Scandinave, și ne îndreptăm spre Germania. Traseul diferă, însă, de cel din 2012. Nu vom mai trece prin Rostock, ci ne îndreptăm spre Hamburg.

Pentru început, parcurgem circa 150 km până la Rødby, ultimul oraș danez al circuitului, unde ne îmbarcăm pe un ferry-boat, pentru o ultimă traversare a Mării Baltice. Debarcând pe insula Fehmarn, am ajuns în Germania. De aici mai avem încă circa 150 km până la prima destinație a zilei.

Ajungem în Hamburg în jurul orei 13.00. Autocarul merge destul de mult prin oraș până să oprească. În final, ajungem undeva într-o zonă ce pare a fi centrală. Ne dăm jos din autocar într-un loc destul de „nepotrivit” , aproape de o intersecție importantă, fără o alveolă de parcare, într-o zonă de șantier, oarecum „în mijlocul străzii” .

Coborâm repede și pornim, pentru noi, în cel mai dur „maraton” al întregului circuit. „Cine vrea să vadă ceva, merge cu mine. Nu rămâneți în urmă, nu faceți fotografii, că vă pierdeți de grup.” . Ce altceva poți face într-un oraș complet necunoscut?

Pentru început, cale de vreo 500 m, parcurgem malul rectiliniu al unui lac care, după părerea mea, arată foarte bine. Efectul îl dă și o fântână arteziană din mijlocul lui, care aruncă un jet de apă la mare înălțime. Îmi aduc aminte că, în tinerețe, am văzut niște fotografii cu o asemenea fântână undeva prin Elveția, care m-au impresionat. Acum văd una în realitate. După câte știu eu, s-a încercat ceva similar și pe Herăstrăul nostru bucureștean, dar nu a rezistat. Acasă îmi lămuresc faptul că, lacul cu pricina, se numește Binnenalster, că are o suprafață de 20 ha și, împreună cu vecinul lui mai mare, Außenalster, de 160 ha, sunt lacuri artificiale, construite pe râul Alster, cândva înainte de secolul al XVII-lea, pentru a asigura o rezervă de apă.

În drumul pe malul lacului îmi atrag atenția copacii pe sub care mergem, care sunt plini de... baloane colorate.

Prima noastră destinație este Primăria. Ajungem în dreptul unei clădiri imense, aflată în fața unei piețe și mai mari. Ghidul ne-o arată: „Aceasta este primăria!” . Și atât! Traversăm, apoi, printr-un culoar clădirea și ajungem într-o curte interioară. Aici căpătăm câteva momente libere să facem poze cu o fântână interesantă.

Acasă simt nevoia să știu mai multe despre ceea ce am văzut. Aflu că:

Părăsim curtea interioară printr-o ieșire laterală și urmează un marș de cam 1.5 km făcut în mai puțin de 20 de minute. În final ajungem la Biserica Sfântul Mihail. Din nou, nu primim explicații. Noroc cu un panou informativ de la care aflu că „biserica a fost construită în perioada 1751 – 1762, pe locul unei biserici construite cu un secol înainte și incendiată de un trăsnet în 1750. Turnul a fost construit în perioada 1777 – 1786. Acesta este considerat un simbol al orașului. Afectată de un incendiu în 1906, este refăcută în forma actuală în perioada 1907 – 1912.

Petrecem aproape un sfert de oră în interiorul bisericii, timp în care eu admir, bineînțeles, altarul, amvonul și orga. Apoi, remarc un balcon frumos deasupra intrării. Oare la ce folosește? Eu știam că numai la bisericile ortodoxe corul stă la un balcon. La celelalte religii, asta este o biserică luterană, locul corului este în vecinătatea altarului.

Următoarea destinație anunțată de ghid este „Catedrala Sfântul Nicolae” . Urmează un nou marș de circa 1 km, parcurs în aproape 10 minute. Turla acesteia se vede de departe. Dar, ajungând lângă ea, descopăr că nu este vorba de o „catedrală” . Este ceea ce se cheamă Memorialul Sfântul Nicolae, o ruină din al Doilea Război Mondial. În afară de turla înaltă nu se mai văd decât traseele zidurilor pe pardoseală, o porțiune din fațada principală și două fragmente din zidurile laterale, lângă fațada principală. Din nou, simt nevoia mai multor date. Acasă aflu că:

Cu asta s-a încheiat vizita prin Hamburg. Pe drumul de întoarcere trecem, din nou, prin fața primăriei și pe malul lacului, și ajungem la autocarul care ne aștepta cam în același loc.

Urmează un drum de aproape 300 km până la Berlin. Ajungem în capitala Germaniei în jurul orei 19.45. Eu consider că vizita prin Berlin a fost unul din marile rateuri ale circuitului. Este drept că nu am mai avut parte de un „maraton” , dar, vizita unui oraș din autocar, pe înserat, nu oferă prea multe informații turistice. Înșiruirea de străzi parcurse s-a pierdut până la sfârșitul excursiei, iar admirarea unor obiective depinde pe care parte a autocarului ești așezat. Eu, personal, nu am rămas cu mare lucru din acest tur de oraș, poate doar câteva fotografii ale unor clădiri, mai mult sau mai puțin cunoscute. Dar am rămas și cu părerea de rău că, în fotografii, nu recunosc și câteva obiective importante pe lângă am trecut în grabă. Și am mai rămas cu ceva: o altă gafă, lipsa unor cunoștințe generale sau a unei documentări ca lumea din partea ghidului. Undeva, pe bulevardul de dincolo de Poarta Brandenburg se află Coloana Victoriei. Este un obiectiv pe care nu îl știam, dar aflu că este o coloană ornamentată de 67 de metri, evocând victoria într-un război prusaco-danez. Ghidul a susținut, de mai multe ori, că în vârful acestei coloane a înfipt ostașul sovietic drapelul ce a consfințit cucerirea Berlinului în Al Doilea Război Mondial. Asta, cu toate că sunt arhicunoscute fotografiile cu cei trei ostași sovietici și drapelul pe ruinele Reichstag.

Totuși, probabil pentru a nu dezamăgi complet, la un moment dat autocarul oprește. Și oprește în același loc în care am oprit în 2012, în unul din capetele porțiunii din Zidul Berlinului, păstrată pentru aducere aminte. De data aceasta parcurgem pe jos întreaga lungime a zidului rămas. La vreo 300 m de capătul celălalt ajungem la „Checkpoint Charlie” , poartă în fostul zid și loc de transfer de prizonieri prin „Cortina de Fier” . Sunt într-un oarecare câștig pentru că data trecută îl văzusem numai de departe. Toată lumea se înghesuie să facă fotografii cu ghereta și sacii de nisip, în timp ce eu mă întreb cine este militarul din posterul imens afișat în fața amplasamentului. Acasă aveam să aflu că este un american de 22 ani, Jeff Harper, fotografiat în 1994, dar ce rol are fotografia lui acolo nu îmi este prea clar.

Între timp se lasă întunericul și revenim la autocar. Mai avem de parcurs o bună porțiune a orașului până să ajungem la hotel. Ce mă impresionează, destul de neplăcut, este întunericul în care este cufundată capitala Germaniei. Este economia impusă de război. Ajungem la Hotel Berlin City Messe în jurul orei 21.30.

Ziua a patrusprezecea

Program normal! Micul dejun la ora 7.00, la autocar la ora 8.00! Continuăm drumul spre casă. Dar, până acolo, mai avem câteva lucruri de văzut.

Prima oprire este la mai puțin de 30 km, la Potsdam. Aici avem în program vizita la Sanssouci, palatul lui Frederik al II-lea, cel Mare. Acest moment al excursiei a fost descris foarte detaliat aici. Nu voi insista și eu decât cu ideea că cele două ore petrecute aici au fost cele mai relaxate și relaxante din toată excursia. Iar, cârcotaș cum sunt, nu pot să nu menționez o nouă lipsă de documentare din partea ghidului, care susținea că vizitele încep de la ora 9.30. Ca urmare, noi ajunși în jurul orei 8.40, am mai lălăit pe lângă autocar vreo 10 minute, deși palatul se deschisese de la ora 8.30.

În jurul orei 11.00 pornim mai departe, spre sud. Avem de mers circa 200 km până la Dresda.

Primul obiectiv pe care îl remarc în acest oraș, din fuga mașinii, este „Călărețul de aur” . Este o statuie ecvestră aurită, care îl reprezintă pe August al II-lea cel Puternic, Elector al Saxoniei din 1697, Vicar imperial și Rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei în anii 1697–1706 și din 1709 până la moartea sa în 1733. Este cel sub conducerea căruia a fost ridicat Palatul Zwinger. Statuia a fost comandată de către fiul acestuia; August al III-lea, după moartea tatălui.

Coborâm din autocar pe o stradă lângă o clădire ce pare a fi un sediu important al poliției. Avem la dispoziție 2.30 ore pentru a vizita orașul.

Destul de repede de aici ajungem într-o piață largă, în mijlocul căreia este statuia lui Martin Luther, cunoscutul reformator al bisericii. În spatele lui se înalță, maiestoasă, „Biserica Maicii Domnului” . Este acea biserică pe care, în 1974, am văzut-o sub forma unui maldăr de ruine negre, rămase după bombardamentele din Al Doilea Război Mondial și, apoi, refăcută în excursia din 2012. Reconstrucția s-a făcut după planurile originale, cu recuperarea blocurilor de piatră arse și afumate și amplasarea lor în poziția inițială. A rezultat o imagine impresionantă în alb și negru.

Intrăm în biserică și, spre deosebire de 2012, fotografiatul este permis. Profit din plin. Mai ales pentru că, la fel ca data trecută, sunt impresionat de bogăția decorațiunilor. Cel mai interesant mi se pare altarul, care are și orga deasupra. Picturile reproduc picturile inițiale, recuperate cu ajutorul unor fotografii vechi. Impozantă este și cupola, despre care am aflat că i se spune „Clopotul de Piatră” . Părăsim biserica în momentul în care începe o slujbă.

Ne îndreptăm, apoi, către Clădirea Johanneum, cea care adăpostește Muzeul Transporturilor, dar pe noi nu ne interesează muzeul. În spatele clădirii, pe o anexă a acesteia, unde se pare că pe vremuri au fost grajdurile regale, o frescă lungă de 102 m ne prezintă o procesiune regală. Peste 100 membri ai dinastiei regale saxone, pare-se într-o ordine cronologică, sunt înșirați pe un mozaic gigantic, făcut din peste 25000 de plăcuțe colorate. Lucrarea a fost realizată în perioada 1904 – 1907.

În capătul străzii cu fresca ajungem în vecinătatea Catedralei Sfânta Treime, catedrală catolică ridicată într-un oraș luteran. Biserica a fost ctitorită de principele elector August al III-lea, totodată rege al Poloniei, între 1739 și 1755. Grav avariată în Al Doilea Război Mondial, a fost refăcută între 1962 și sfârșitul secolului.

Noi căutăm insistent o ușă prin care să intrăm în interior, dar degeaba. Între timp, admirăm fațada, și ea un amestec de pietre albe și negre, a cărui cornișă este împodobită cu 78 de statui de sfinți. După câte știu eu, din excursia anterioară, statuile de la baza peretelui din zona turnului reprezintă evangheliștii. Nu am confirmarea.

Într-un final, o măicuță deschide o ușă laterală, conducând pe cineva. Îi cerem permisiunea să intrăm și noi, să vizităm biserica. Ni se permite. Parcurgem câteva culoare și ajungem în nava bisericii. Îmi pare mai puțin încărcată cu decorațiuni decât cea anterioară. Pereții în schimb sunt foarte albi. Din nefericire, nu știm după ce să ne uităm. Acasă aveam să aflu că în cripta catedralei se găsesc inima electorului de Saxonia și rege al Poloniei August al II-lea, precum și rămășițele pământești a 49 de membri ai casei de Wettin, după ce August al II-lea s-a convertit la catolicism, la 1 iunie 1697. Avem o mică problemă să găsim culoarele pe care am intrat.

Revenind în piața din fața catedralei, aruncăm o privire Statuii lui Friederich August, căruia „patria îi este recunoscătoare” . în spatele statuii este o altă clădire impozantă, despre care aveam să aflu că este Oficiul de Stat pentru Conservarea Monumentelor.

Ocolind catedrala ajungem în fața Operei Semper, construită de arhitectul local Gottfried Semper în perioada 1838 – 1841. Deasupra portalului este o cvadrigă cu statuia lui Dyonisos. A fost distrusă și refăcută de două ori, ultima dată în timpul bombardamentului din cel de Al Doilea Război Mondial clădirea rămânând doar zidurile exterioare. După război a fost reconstruită și deschisă în 1985. Nu ne-am gândit, dar se pare că poate fi vizitată și în interior, în caz că nu sunt repetiții. Cică merită cu prisosință. Sala are 1323 locuri.

În piața din fața operei se află statuia din bronz a Regelui Johann von Sachsen (1887-1889). A fost nevoie să fac mai multe săpături pe internet să aflu despre cine este vorba, deoarece pe soclul statuii este inscripționat simplu „Johann” .

Ne îndreptăm, apoi, către Palatul Zwinger, una dintre cele mai vechi clădiri din Dresda. Timp de aproape 400 de ani, a fost reședința Electorilor și regilor Saxoniei din Casa Albertină din Wettin, în același timp și regi ai Poloniei. Astăzi palatul este un complex de mai multe muzee de artă, de la picturi, desene și fotografii la numismatică și colecții de arme. Înțeleg că tot aici se află și o bibliotecă. În 1974, dacă mai țin bine minte, am vizitat o expoziție de ceramică și pinacoteca. Astăzi nu avem timp decât să admirăm curtea interioară care, după o vară toridă, nu mai este așa de verde cum o știam eu, și să admirăm arhitectura clădirilor, care mă duce la concluzia că este cea mai frumoasă construcție din Dresda.

Cu asta, excursia noastră prin Dresda s-a încheiat. Mai avem la dispoziție circa o oră de timp liber. Mă gândesc că pe căldura asta ar fi foarte bună o bere germană. Nimerim la Brühl' s Terrace, o terasă foarte mare, pe malul Râului Elba. Deși destul de aglomerată, suntem preluați imediat și serviți la fel de repede. Și au fost două beri.

Stând la masă, observ în depărtare, pe malul opus al râului, o turlă de biserică ce, parcă, seamănă cu cea pe care o remarcasem în 1974, pentru că avea ceasul oprit la momentul bombardamentului. Sunt aproape sigur că este aceeași, dar, de data asta, ceasul merge.

La ora stabilită, grupul se strânge la punctul de întâlnire, sediul poliției. Dar autocarul întârzie din nou, aproape jumătate de oră. În afara timpului de așteptare, nu este nici o problemă, căci cei circa 140 km până la Praga îi face în două ore.

Ajungem la Hotel Kristal puțin după ora 19.00.

---

VIZUALIZĂRI: 834 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI