La Casa Băniei, răscolind printre amintiri...

TIPĂREȘTE

La începutul lunii septembrie am ajuns din nou la Craiova, invitaţi la o nuntă, de două ori amânată şi în final sărbătorită la un restaurant frumuşel de pe malul lacului Preajba din comuna doljeană Malu Mare. Pentru că petrecerea s-a terminat repede, duminică dimineaţa ne-am trezit odihniţi şi cu dorinţa de plimbare prin oraşul scăldat în lumina blândă a primelor zile de toamnă.

Fiind cazaţi în plin centru vechi al Craiovei, ne-am început dimineaţa de duminică cu o plimbare scurtă prin Parcul Sf. Dumitru care a purtat de-a lungul timpului mai multe nume, Grădina Băniei, Grădina Trandafirilor sau Parcul Fraţii Buzeşti. Poate că o primă vizită la Craiova ar trebui să înceapă cu acest parc din inima oraşului care adăposteşte două dintre cele mai vechi şi mai însemnate monumente istorice ale Olteniei, Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru şi Casa Băniei.

Parcul Sf. Dumitru ni s-a arătat curat şi bine îngrijit, plin de trandafiri cu florile ofilite de arşiţa cumplită care a afectat Oltenia în vara acestui an. Este cadrul natural perfect pentru pozele din albumul de familie, la nunţile şi botezurile oficiate la Catedrala Sf. Dumitru. Am admirat şi noi o pereche de miri frumoşi şi vreo doi bebeluşi drăgălaşi.

În colţul sud-estic al parcului este amplasat un grup statuar de mari dimensiuni, monumentul fraţilor Preda, Stroe şi Radu Buzescu, boieri olteni, căpitani de oşti şi diplomaţi, apropiaţi ai domnitorului Mihai Viteazul. Opera sculptorului Boris Caragea se află faţă în faţă cu clădirea Colegiului Naţional Fraţii Buzeşti, unul dintre cele mai bune licee din România. Nu departe de Parcul Sf. Dumitru, în zona veche a Craiovei, am descoperit cu totul întâmplător, ctitoria Fraţilor Buzeşti, biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril.

Am intrat în interiorul Catedralei Sf. Dumitru, considerată cea mai veche biserică a oraşului, ctitorirea sa fiind atribuită de unii istorici domnitorului Mircea cel Bătrân, în timp ce alţii consideră că ar fi fost zidită mult mai devreme, în sec. XII-XIII. În vremurile tulburi ale întunecatului Ev Mediu, biserica a fost prădată şi distrusă în repetate rânduri, unul dintre cei care au reconstruit-o fiind Marele Ban Barbu Craiovescu care înalţă biserica în vecinătatea caselor banilor cetăţii, înainte de anul 1500. Biserica marilor familii boiereşti ale Craiovei, cunoscută ca Biserica Băneasa, făcea parte din sistemul de apărare a oraşului. În timp, îşi schimbă numele în Biserica Domnească, din neamul boierilor Craioveşti ridicându-se Sf. Voievod Neagoe Basarab, Matei Basarab şi Sf. Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, cu toţii pomeniţi drept ctitori ai celei mai vechi biserici a Craiovei.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Biserica Domnească, aflată într-o avansată stare de degradare, a fost închisă, reşedinţa episcopală fiind mutată la Biserica Madona Dudu din apropiere. Biserica impunătoare pe care o vedem astăzi a fost construită din temelie pe locul vechii ctitorii a boierilor Craioveşti, de către arhitectul francez Andre Lecomte de Nouy, la iniţiativa şi cu sprijinul regelui Carol I şi a reginei Elisabeta.

Alături de Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru a dăinuit vreme de secole cea mai veche construcţie civilă a Craiovei, preţios monument de arhitectură medievală brâncovenească. Bătrâna reşedinţă a banilor olteni, zidită iniţial de Marele Ban Barbu Craiovescu la sfârşitul veacului al XIV-lea, împreună cu biserica Sf. Dumitru, a suferit în timp numeroase transformări, fiind reconstruită două sute de ani mai târziu de Constantin Brâncoveanu, descendent după tată al boierilor Craioveşti. Casa Băniei se aseamănă destul de mult cu Palatul brâncovenesc de la Potlogi din judeţul Dâmboviţa, elementele comune, păstrate până în zilele noastre, putând fi observate cu uşurinţă.

În timpul numeroaselor conflicte militare, spaţioasa reşedinţă brâncovenească din centrul Craiovei a servit drept adăpost austriecilor şi turcilor care au ocupat vremelnic oraşul. A aparţinut Episcopiei Râmnicului care a cedat-o unei familii înstărite din Craiova, în schimbul unei moşii. Fiind greu de întreţinut, Casa Băniei a trecut de la un proprietar la altul, la jumătatea secolului al XIX-lea fiind donată statului român. Din acest moment, a devenit sediu pentru diverse instituţii publice cum ar fi Tribunalul, Liceul Fraţii Buzeşti, Seminarul, Arhivele Statului iar în perioada 1933-1948 a găzduit Muzeul Olteniei. După 1948, Casa Băniei a trecut în folosinţa Mitropoliei Olteniei. Din anul 1966, cea mai veche construcţie civilă din Craiova a redevenit muzeu, adăpostind Secţia de Etnografie a Muzeului Olteniei, un preţios tezaur de costume populare, scoarţe, covoare, icoane, ceramică, unelte şi alte obiecte vechi achiziţionate sau donate din toată Oltenia (Dolj, Olt, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Romanaţi).

Secţia de Etnografie a Muzeului Olteniei poate fi vizitată de marţi până duminică, între orele 10-17. Taxa de vizitare este foarte mică, simbolică aş zice (5 lei de persoană, 2,50 lei pentru pensionari, elevi, studenţi). Adresa oficială a muzeului este strada Matei Basarab nr. 16, în Parcul Sf. Dumitru, alături de Catedrala Mitropoliană.

Duminică dimineaţa, puţin după ora 10, mascaţi potrivit vremurilor pe care le trăim, am trecut pragul Casei Băniei şi am fost întâmpinaţi de o tânără doamnă care a încasat contravaloarea biletelor şi ne-a condus prin sălile muzeului. Ghida noastră a fost politicoasă şi amabilă, ne-a permis să facem câte poze dorim cu telefonul, a răspuns scurt puţinelor noastre întrebări dar mi s-a părut un picuţ grăbită şi plictisită deşi eram singurii vizitatori ai muzeului în acel moment. Sau poate tocmai de aceea... Senzaţia mea este că ne vom sălbătici în curând dacă nu ne străduim să readucem gesturile fireşti, normale în viaţa noastră de zi cu zi.

Vizita noastră a început cu expoziţia permanentă "Facerea pâinii", amenajată în două săli de la demisolul clădirii. Am coborât cu grijă în pivniţele Casei Băniei, singura parte a clădirii păstrată parţial din vremea boierului Barbu Craiovescu. Ziduri groase de cărămidă, străpunse de ferestruici înguste prin care abia răzbate un fir de lumină, tavane boltite, uşi grele din lemn masiv cu feronerie veche... Linişte deplină, netulburată de zgomotelele unui oraş mare, semiîntuneric, o aură de mister înconjoară acest loc peste care au trecut, cu bune şi rele, cinci secole de istorie. Paşii noştri răsună cadenţat pe urmele paşilor voievozilor şi marilor bani ai Craiovei. Câte întâlniri tainice or fi avut loc la umbra acestor ziduri, câte secrete or fi îngropat pentru totdeauna? Petreceri cu delicatese şi vinuri bune, cântecele bătrânilor lăutari, iubiri interzise, trădări, comori ascunse... Tot felul de gânduri ţi se rostogolesc prin minte în timp ce te învârţi între zidurile masive, martore tăcute ale atâtor întâmplări, ştiute ori neştiute, din istoria neamului nostru.

Două încăperi spaţioase din pivniţa boierilor Craioveşti sunt dedicate ţăranului oltean, omului simplu care munceşte din greu pe ogoare ca să pună o pâine pe masa copiilor săi. Omului care trudeşte din cele mai vechi timpuri pentru "Pâinea noastră cea de toate zilele", pâinea pe care o cumpărăm astăzi de pe rafturile magazinelor şi o risipim indiferenţi, fără a ne gândi o clipă câtă sudoare încape într-un bob de grâu şi cât de puţini bani se întorc la oamenii de la sate. Bunica mea ne spunea în fiecare zi că este mare păcat să arunci pâinea, resturile ajungeau la căţel, porc, găini iar firimiturile de pe faţa de masă erau hrană pentru păsările cerului.

Expoziţia "Facerea pâinii" cu cele două părţi ale sale -"De la desţelenit la semănat" şi "De la semănat la pâinea rituală"- nu este deloc întâmplătoare, zona de câmpie a Olteniei având un caracter preponderent agrar. Câmpiile mănoase ale Olteniei au fost încă din Evul Mediu unul din marile grânare ale ţării, asigurând cerealele necesare pentru zona de deal şi de munte a Olteniei (Vâlcea, Gorj, Mehedinţi) dar şi cantităţi însemnate pentru export.

Expoziţia este interesantă, putem vedea diverse unelte şi utilaje agricole, vase, unităţi de măsură... Multe îmi sunt cunoscute din copilăria petrecută la bunicii mei din Lădeşti-Vâlcea, un sat frumos de pe Valea Cernei, astăzi aproape pustiu. Sunt prezentate publicului două mori vechi, o moară manuală care se bazează pe un sistem de roţi dinţate şi o replică după o moară de apă cu ciutură din zona de munte a Gorjului.

Într-un colţ este reconstituită o veche bucătărie ţărănească, cu vatra pentru gătit înconjurată de o mulţime de obiecte de uz casnic din ceramică, lemn şi metal: tuciul de mămăligă, vase pentru gătit şi pentru păstrat alimente din lut şi aramă, ulcioare pentru apă şi vin, linguri de lemn, străchini, garniţe pentru untură. Nu lipsesc celebra cobiliţă oltenească, putineiul pentru unt, găleata de apă cu cauc, lada din lemn pentru făină şi mălai, bidonul pentru gaz şi lampa cu opaiţ, vătraiul, cântarul, balanţa, coşurile de diverse dimensiuni.

În faţa vetrei, aplecată ca pentru rugăciune, într-o trudă fără de sfârşit, stă Mama care se trezeşte cu mult înainte de ivirea zorilor pentru a găti mâncarea unei familii numeroase. În bucătăria de la Casa Băniei, gospodina tocmai scoate o pâine din ţest, deci ne aflăm în casa unei familii de ţărani dintr-un sat de câmpie al Olteniei. În zonele de deal şi de munte ale Olteniei, nu se face pâine la ţest, pâinea se coace în cuptoare din lut sau cărămidă.

Vatra casei este vegheată de icoana afumată şi de pistornicul cu care se însemnau prescurile ce se împărţeau la parastase sau de Moşi (Sâmbăta Morţilor). Babele din satele vâlcene spun şi astăzi că dau de pomană moşori... "Prescură spune popa, noi de moşori ştim mumă! " E drept că azi, puţine babe mai fac moşori frământaţi în casă şi însemnaţi cu pistornicul, cele mai multe comanda "japoneze" la brutărie.

Este aşezată masa joasă din lemn cu trei picioare, înconjurată de scăunele mici. Aţi observat cât de mult seamănă Masa Tăcerii lui Brâncuşi cu masa strămoşilor noştri? Pe mijlocul mesei, pe un ştergar curat, cusut de mână, este pusă pâinea, înconjurată de străchini şi linguri. Este o masă de Duminică, în zilele de lucru toată familia mânca dintr-o tigaie cu picioare sau dintr-un tuci iar în locul pâinii se afla mămăliga, spornică şi uşor de preparat.

Pe lângă masa aşezată pentru familie, mai vedem o măsuţă aranjată pentru un ritual aparte, dedicat unui moment fericit. Masa ursitorilor este pregătită pentru pruncul nou-născut, în centru aflându-se trei azime unse cu miere şi însemnate cu o cruce, special coapte pentru a îmbuna ursitoarele, astfel încât copilaşul să aibă o viaţă cât mai frumoasă. De altfel, fiecare moment important din viaţa omului este însoţit de un anumit ritual din care nu lipsesc colacii, turtele sau moşorii copţi anume pentru nunţi, botezuri, înmormântări, parastase, sărbători religioase.

În expoziţia "Facerea pâinii" este reconstituit un cuptor cu plită, modelul fiind un cuptor ţărănesc din zona Vâlcei. Dacă vatra a dispărut din casele oamenilor şi poate fi văzută doar în muzee, cuptorul cu plită s-a menţinut, în diverse variante, în aproape toate gospodăriile din satele de deal şi de munte ale Olteniei. Lângă cuptor, se află întotdeauna căpisterea din lemn pentru frământat aluatul şi cârpătorul (paleta din lemn cu coadă lungă, folosită pentru a băga şi a scoate din cuptorul încins pâinea, mălaiul, cozonacii sau colacii).

Cum să nu se ivească o lacrimă în colţul ochilor? Dor de bunici, de copilărie, de vremea când fetiţa născută şi crescută în centrul Bucureştiului îşi petrecea vacanţa de vară într-o continuă mirare şi încântare, înconjurată de dragostea nemărginită a bunicilor cu privire blândă şi palme crăpate de prea multă muncă... Dor de untul cu stropi de rouă scos din putineiul bunicii, de pâinea caldă frământată cu drojdie de la prunele puse la fermentat în butii uriaşe, de mălaiul cu crustă aurie proaspăt scos din cuptor, de chisăliţa din prune coapte, de fagurii de miere cu gust de flori de câmp, de cârnaţii şi muşchiul de porc din garniţa la care nu se umbla decât în vacanţa de vară, de brânza de vaci frământată cu sare, acoperită cu strat gros de unt de casă şi frunze de viţă, păstrată peste iarnă în oală de lut... Amintiri duioase, gustoase şi parfumate, clipe dintr-o vreme în care oamenii trăiau greu dar preţuiau fiecare zi dăruită de Dumnezeu.

Ştiţi care este obiectul din expoziţie care mi-a readus în ochii sufletului una din cele mai dragi amintiri din primii ani ai copilăriei mele? Banala baniţă, cutia aceea rotundă, fără capac, confecţionată din lemn care servea în trecut drept unitate de măsură pentru cereale. Şi astăzi se mai vând boabe cu baniţa prin bâlciurile olteneşti... Baniţa aceasta mai avea o întrebuinţare, dispărută odată cu generaţia bunicilor noastre. Grozav de uimită eram când o vedeam pe bunica din partea mamei, femeie la vreo 55 de ani, zveltă şi sprintenă, purtând pe cap baniţa încărcată cu oale grele, pline-ochi cu mâncarea proaspăt gătită pe care o ducea lucrătorilor cu ziua sau la biserică, la sărbători sau parastase. Credeţi-mă, nici un strop de ciorbă nu se vărsa, nicio sticlă cu ţuică sau vin nu se răsturna... Femeile din zona de deal a Vâlcei deprindeau din copilărie această tehnică a mersului cu baniţa pe cap, sprijinită uşor doar cu o mână, într-un echilibru perfect care depăşeşte şi acum puterea mea de înţelegere!

Părăsim beciul boieresc, ticsit cu obiecte adunate din satele Olteniei şi urcăm treptele spre cea de-a doua expoziţie permanentă de la Casa Băniei, intitulată sugestiv "Ritmurile vieţii". Sala cea mai spaţioasă, probabil sala de bal a vechiului palat, găzduieşte o nuntă oltenească. Salutarăm mirii, naşii, socrii şi nuntaşii, gătiţi în costume populare de sărbătoare din toate zonele etnografice ale Olteniei. Cumnatul de mână, un fel de maestru de ceremonii, ne invită să bem o gură de ţuică din ploscă şi să participăm la petrecere. Refuzarăm omul cu părere de rău, tocmai venirăm de la altă nuntă unde ne golirăm buzunarele!

Într-un colţ se împodobeşte bradul care va însoţi alaiul de nuntă în toate momentele importante ale evenimentului, după încheierea petrecerii urmând să fie agăţat la poartă sau la un stâlp de la prispa casei în care va locui tânăra familie. Potrivit vechilor obiceiuri, bradul îl impodobesc fetele şi băieţii, prieteni şi neamuri de-ale mirilor, în seara dinaintea nunţii când se organizează fedeleşul, o petrecere a tineretului, cu lăutari, mâncare puţină şi băutură din belşug.

Admirăm mireasa, gătită într-un splendid costum popular, cu voal, coroniţă şi bucheţel din flori de lămâiţă. Tocmai se pregăteşte să meargă la udat prin sat, însoţită de băieţi şi fete. Mirele provine dintr-o familie înstărită, dovadă fiind costumul scump din aba, decorat cu găitane, un autentic costum schilăresc din Gorj. Deputatul ţăran Dincă Schileru a creat acest tip de costum bărbătesc în propriul său atelier de croitorie şi l-a purtat cu mândrie în Parlamentul României între anii 1879-1911. A devenit un costum la modă, nelipsit din garderoba intelectualilor satelor şi a ţăranilor înstăriţi. Este purtat şi astăzi de cântăreţii de muzică populară din Oltenia, mai ales de cei din Gorj. Dincă Schileru, erou de legendă al gorjenilor, este cântat de rapsozii populari, alături de Tudor Vladimirescu şi Gheorghe Magheru... "Foaie verde foi de boj/Cine-a fost odată-n Gorj/A fost Tudor şi Magheru/Şi neica Dincă Schileru".

Un moment aşteptat de întraga comunitate era pregătirea carului cu zestrea miresei ce urma să fie dusă cu alai şi lăutari la casa ginerelui. Mireasa noastră are zestre bogată, carul este încărcat cu perne, scoarţe, covoare, aşternuturi de pat, feţe de masă, haine, toate lucrate manual de tânara căsătorită, de mama şi bunicile acesteia. Zestrea era admirată de tot satul, motiv de mândrie pentru familia fetei care-şi dovedea vrednicia şi prosperitatea.

Se poate nuntă românească fără lăutari? Nu se poate! Lăutarii prezenţi la nunta oltenească de la Casa Băniei stau cuminţi şi muţi într-un colţ al sălii, însoţiţi de câteva instrumente muzicale. Vioară, contrabas, cobză, fluier... dar ţambalul, unde e ţambalul? N-oi uita câte zile oi trăi lăutarii care veneau la nunţile copilăriei mele... Nu lipsea niciodată Anica, o ţigancă frumoasă care vrăjea ţambalul şi ridica tot poporul la joc, de la copii până la moşi glumeţi şi babe sprintene. Ce hore se încingeau în colbul drumului, ce ritm, ce chiuituri, câtă bucurie curată!

Expoziţia de la Casa Băniei este interesantă şi plăcută ochilor dar prea tăcută, lipseşte un strop de viaţă, doar suntem la nuntă la oltenii cei veseli şi săltăreţi. Pentru ca totul să fie perfect ar merge de minune muzică oltenească veche ca fond sonor şi un film care să prezinte obiceiuri de nuntă din diverse zone ale Olteniei.

Aşa cum se cade la români, însoţim alaiul de nuntă la biserica ortodoxă din sat. Deschisem simbolic uşile grele aduse de la o veche biserică de lemn, astăzi dispărută şi păşim cu sfială în sala care adăposteşte colecţia de obiecte de cult de factură ţărănească adunate de prin satele olteneşti. Vechi icoane pe lemn pictate de meşteri iconari în sec. XVIII-XIX, între care remarcăm icoanele de vatră, nelipsite din camera în care se prepara hrana familiei, pistornicele din lemn de păducel, în formă de cruce dar şi de brad (cu trimitere la perioada precreştină), crucile de mână...

Surprinzătoare pentru mine sunt ouăle încondeiate de la Oboga, vopsite în culori naturale, mult mai simple decât celebrele ouă pictate din Bucovina. Prea puţin cunoscută, zona etnografică a Romanaţilor se remarcă prin originalitate, diversitate şi multă culoare, fie că vorbim de ceramică, cojoace, cămăşi cu altiţă sau chiar de aceste ouă încondeiate, foarte rare în tradiţia oltenească. În satul bunicilor mei nu se încondeiază ouă, se vopsesc doar ouă roşii, cu foi de ceapă sau cu chimicale la plic. Înainte de a le scufunda în vopsea, bunica făcea semnul crucii cu o lumânare din ceară curată, pe fiecare ou în parte. Aşa înroşesc şi eu ouăle pe care le pun pe masa familiei mele de Paşte şi de Înălţare şi le împart în amintirea celor plecaţi din neamul nostru. Pentru mine sunt cele mai frumoase ouă roşii, însemnate cu o cruce albă, la fel ca cele din baniţa bunicii!

Troiţele de înmormântare, de pod şi de răscruce, crucile de punte şi de jurământ, salvate de prin satele Olteniei şi restaurate cu grijă se află afară, pe terasa Casei Băniei. Se poate ieşi din sala mare, de la nuntă dar noi nu am fost îndrumaţi spre această zonă... Ne-am dat seama doar după ce am ieşit din clădirea muzeului.

La Casa Băniei este expusă permanent colecţia de icoane pe sticlă donată de familia dr. Ştefan şi Marieta Jianu, icoane rare adunate o viaţă întragă din principalele centre de iconărit transilvănene-Mărginimea Sibiului, Şcheii Braşovului, Făgăraş, Nicula, Valea Sebeşului. Cele mai vechi icoane sunt datate 1835 şi poartă semnătura unor meşteri iconari celebri. Deşi icoanele pictate pe sticlă nu sunt specifice spaţiului oltenesc, colecţia este prezentată publicului în semn de respect pentru donatori şi pentru valoarea deosebită a icoanelor.

Plimbarea noastră prin lumea colorată şi încărcată de simboluri a satelor olteneşti de odinioară continuă cu sălile dedicate meşteşugurilor tradiţionale. În anul 2007, Muzeul Olteniei a achiziţionat inventarul atelierului de cojocărit care a aparţinut meşterului Stan Preduş, zis Ghiroante, din Dăbuleni, Dolj. Putem vedea maşina de cusut şi uneltele cu care acest meşter renumit confecţiona la comandă cojoace din piele de oaie pentru locuitorii satelor din zonă. Admirăm cojoacele frumoase, bogat ornamentate cu elemente de decor din piele şi cusături din lână viu colorată, lucrate chiar de meşterul oltean Stan Ghiroante. Aceeaşi uimitoare zonă a Romanaţilor care şi-a păstrat identitatea şi tradiţiile străvechi chiar dacă a dispărut de pe harta României ca unitatea administrativă distinctă, teritoriul său fiind împărţit între judeţele Dolj, Olt şi Teleorman.

În sala dedicată ceramicii olteneşti sunt expuse cuptorul pentru ars obiectele de ceramică, roata olarului şi numeroase oale de diferite dimensiuni pentru prepararea şi păstrarea hranei, taiere, farfurii, căni, ulcioare din toate centrele de olărit ale Olteniei. Alături de renumita ceramică de Horezu, inclusă în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO, sunt prezentate publicului obiecte de ceramică din centre de olărit mai puţin cunoscute (Târgu Jiu, Sişeşti-Mehedinţi, Oboga-Olt, Vlădeşti-Vâlcea).

Printre străchinile şi taierele de la Horezu, smălţuite şi bogat ornamentate cu cocoşi, peşti, melci, spirala vieţii, am descoperit creaţiile meşterilor olari Dumitru şi Ioana Mischiu pe care am avut bucuria să-i cunosc acasă la ei, în atelierul din Olari-Horezu. Total diferită de cunoscuta ceramică de Horezu, mi-a atras atenţia ceramica de Sişeşti şi Târgu Jiu care păstrază vechea tradiţie, cu origini în vremea dacilor. Obiectele produse în aceste centre de olărit nu sunt smălţuite şi sunt ornamentate, simplu şi elegant, cu motive străvechi (linia ondulată, brăduţul, triunghiul) şi culori naturale, preparate din hume de culoare galbenă şi roşie. Dintre toate obiectele expuse, mi-au atras atenţia ulcioarele de nuntă sub formă de barză cu pui sau ornamentate cu capete de copii, produse de olarii din Oboga, o mică localitate din imediata vecinătate a orăşelului Balş ce aparţine zonei etnografice Romanaţi.

Trecem în sala scoarţelor şi chilimurilor olteneşti care uimesc prin rafinamentul coloristic, prin originalitatea şi diversitatea motivelor decorative, geometrice, vegetale şi zoomorfe. Foarte, foarte frumoase şi elegante, pot fi şi astăzi piesa de bază a oricărei încăperi...

În decembrie 2016, tehnicile tradiţionale de realizare a scoarţei în România şi Basarabia au fost incluse în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO. Scoarţa este de veche tradiţie, fiind principala piesă decorativă de interior, nelipsită din zestrea fetelor de ţărani dar şi a fetelor de boieri. Denumirea de scoarţă este de origine latină şi transmite informaţii despre originea îndepărtată a acestor ţesături textile. În vremurile de demult, pereţii caselor strămoşilor noştri erau căptuşiţi la interior cu un strat de scoarţă de copac care păstra căldura în interiorul locuinţei. În timp, scoarţa de copac a fost înlocuită cu ţesături din lână sau cânepă care izolau termic foarte bine şi, în acelaşi timp, decorau pereţii caselor. Scoarţele au dat culoare şi căldură caselor, îmbracând în nuanţe minunate podelele, pereţii, mesele, laviţele, paturile din locuinţele modeste ale ţăranilor şi din conacele boiereşti.

Covoarele olteneşti fac parte din marea familie a scoarţelor româneşti şi s-au impus de-a lungul vremii prin frumuseţea şi originalitatea vechilor motive şi simboluri româneşti, slave şi orientale, împletite armonios cu elemente de artă brâncovenească. Adevărate opere de artă sunt covoarele ţesute după jumătatea secolului al XIX-lea în atelierele înfiinţate în oraşe (Bechet, Craiova) sau pe lângă mânăstiri (Tismana, Horezu).

Un loc aparte în cadrul colecţiei îl au chilimurile de factură orăşenească, acele covoraşe dreptunghiulare, decorate cu motive tradiţionale şi de import, lucrate dintr-o singură foaie lată în atelierele de chilimagioaice din Craiova şi Calafat şi în centrele ţărăneşti de la Măceş şi Gighera.

Secţia de Etnografie a Muzeului Olteniei deţine o colecţie impresionantă care numără peste 250 de scoarţe şi chilimuri, unele mai vechi de 200 de ani. Multe covoare olteneşti fac parte din patrimoniul naţional şi sunt clasate la categoria "Tezaur", fiind considerate capodopere şi modele ale artei tradiţionale româneşti cu valoare de unicat. De-a lungul timpului, cele mai valoroase scoarţe din colecţia deţinută de Muzeul Olteniei au fost prezente în multe expoziţii internaţionale din marile oraşe ale lumii. În prezent, o parte din covoarele şi chilimurile olteneşti sunt plecate peste Dunăre şi prezentate vecinilor bulgari în cadrul expoziţiei temporare de la Muzeul Regional de Istorie din Vidin.

În sala dedicată ţesăturilor olteneşti de interior admirăm o mulţime de obiecte necesare într-o gospodărie (perdele, ştergare, feţe de pernă, batiste de nuntă, păretare, velinţe, macate, preşuri, carpete) confecţionate din fire naturale de lână, in, cânepă, păr de capră. Borangicul a apărut târziu în Oltenia, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, din firele diafane urzindu-se ţesături delicate care împletesc misterul Orientului cu originalitatea motivelor tradiţionale româneşti.

Toate minunăţiile expuse la Casa Băniei sunt lucrate cu migală, în nopţile lungi de iarnă, de bunicile şi străbunicile noastre care au transmis acest meşteşug din generaţie în generaţie. La noi, această vrajă s-a risipit... A rămas doar amintirea unor bunici frumoase şi vrednice care îmbrăcau casa şi copiii cu furca de tors lâna, cu acul de cusut şi războiul de ţesut... Dacă obiectele de uz casnic din pivniţa clădirii mi-au amintit mirosuri şi gusturi din bucătăria bunicii din partea mamei, ţesăturile de interior şi costumele populare mi-au readus-o în faţa ochilor pe bunica din partea tatălui meu, plecată din acelaşi sat vâlcean şi stabilită la Bucureşti pe vremea când tata avea 15 ani. Mama tatei era o femeie frumoasă, de o eleganţă înnăscută, din mâinile căreia ieşeau adevărate opere de artă, demne de orice muzeu etnografic...

La finalul vizitei noastre la Casa Băniei ne-am minunat de frumuseţea celor 200 de cămăşi cu altiţă, prezentate publicului în cadrul expoziţiei temporare " Cămaşa cu altiţă din patrimoniul Muzeului Olteniei". Cămăşi femeieşti din toate zonele etnografice ale Olteniei dar şi din zone învecinate (Argeş), cămăşi scurte (ii sau ciupage) şi lungi, lucrate din pânză ţesută în casă din bumbac, in sau borangic... Cămăşi purtate de fetiţe, de tinere necăsătorite, de mirese, de tinere măritate, de femei bătrâne... Toate au în comun eleganţa şi rafinamentul fără egal al broderiilor simple sau sofisticate, realizate în culori închise sau aprinse, după vârsta şi starea socială a femeii care a purtat cămaşa.

Au fost prezentate publicului doar un sfert din cămăşile păstrate în depozitele Muzeului Olteniei, cămăşi cu valoare de unicat, care nu repetă un model, majoritatea fiind piese rare, de la sfârşitul sec. al XIX-lea, începutul sec. XX. Printre cele mai vechi piese din colecţie sunt cămăşile cu poale, "pe de-a întregul" care ar putea inspira un creator de modă pentru o colecţie de rochii moderne cu motive tradiţionale.

Au fost expuse, la loc de cinste, caseta de valori şi cămăşile donate de doamna Ioana Maria Cernătescu, descendentă din neamul boierilor Cernăteşti. Caseta conţine ustensile folosite la croit, cusut, brodat şi materiale de lucru necesare pentru brodarea cămăşilor cu altiţă (fire de borangic, arnici, panglici, paiete, mărgele, fir metalic auriu şi argintiu).

Expoziţia temporară dedicată cămăşilor cu altiţă s-a încheiat dar cele mai valoroase piese din colecţia Muzeului Olteniei sunt expuse permanent la Casa Băniei şi vă aşteaptă să le admiraţi. Sunt uimitoare... Ia românească a fost purtată cu mândrie de femeile simple de la ţară dar şi de reginele României care au influenţat moda vremii, determinând doamnele din familiile bogate să îmbrace la evenimente deosebite costumul tradiţional românesc.

România a propus includerea iei româneşti în Patrimoniul Cultural Imaterial UNESCO. Merită din plin, nu cred să existe obiect vestimentar pe lumea aceasta care să îmbrace atât de frumos o femeie, fiecare ie spune o poveste despre zona din care provine, despre vârsta, starea materială, socială şi chiar despre starea sufletească a femeii care a cusut-o. Aduceţi-vă aminte de petrecerea noastră de la Alba-Iulia!

Vizita noastră la Casa Băniei a fost un moment cu totul special, într-o dimineaţă frumoasă de septembrie. Sufletul meu de olteancă s-a bucurat, a lăcrimat, a jucat sârba la nuntă după muzica lăutarilor muţi, a scos pâinea fierbinte din cuptor cu cârpătorul, s-a închinat la vechile icoane de lemn, a ţesut covorul colorat al amintirilor adunate, clipă cu clipă, într-o viaţă petrecută în balans, între Bucureşti şi Lădeşti (Vâlcea)... Cu siguranţă nu veţi avea aceleaşi trăiri dacă veţi trece pragurile tocite de vreme ale Casei Băniei dar vă puteţi bucura de o colecţie bogată şi valoroasă, adunată cu drag şi adusă în faţa publicului în semn de iubire şi recunoştinţă pentru strămoşii noştri!

Mai ales acum, în ajun de Moş Nicolae şi de Crăciun, putem merge la târgurile meşterilor populari şi la magazinele muzeelor etnografice în căutarea unor obiecte tradiţionale autentice, daruri minunate pentru prieteni, colegi, familie. O cană din ceramică plină cu bomboane, un coş de răchită cu bunătăţi de casă, o faţă de masă cu motive tradiţionale, un set de ceşcuţe alături de o sticlă cu ţuică parfumată, o maramă din borangic pentru o doamnă elegantă sau o ie pentru o fetiţă, jucării de lemn pentru copilaşi...

La Mulţi Ani! Moş Nicolae să vă aducă sănătate şi să vă umple ghetuţele cu gânduri bune!

Casa Băniei, cea mai veche construcţie civilă a Craiovei, se află în centrul vechi al oraşului, în Parcul Sf. Dumitru, alături de Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru.

Admirarea unei colecţii etnografice de mare valoare îţi dă o stare de bine, de visare... Tinerii şi copiii pot afla cum trăiau străbunicii lor, într-o lume fără telefoane, calculatoare şi fast-food. Vizitatorii trecuţi de 40 de ani vor regăsi amintiri ce păreau demult uitate, clipe preţioase din copilăria fără griji petrecută la bunici, în lumea satului românesc care tinde să-şi piardă autenticitatea, prins în tăvălugul vremurilor tulburi care au venit peste noi.

---

VIZUALIZĂRI: 902 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI