Oameni ospitalieri, mâncare super-gustoasă

TIPĂREȘTE

În prima zi, rămânem loco la Grădinile Romane, să ne bucurăm de decorul fabulos și de vremea bună. În ziua următoare, deja un pic plictisiți (că ți se urăște și cu prea mult bine la un moment dat!), ne vine-n cap să ne bucurăm de vremea bună, dar prin împrejurimi. N-avem nimic special pe agendă, o luăm cătinel înapoi spre Bicaz și vedem ce s-o ivi pe drum...

Ne luăm după un indicator spre nu știu ce schit, trecem de Primăria Hangu și mergem, și mergem, și tot mergem... Drumul urcă ușurel pe valea unui pârâiaș zglobiu, ne minunăm de casele simple și frumoase, cu tâmple de lemn meșteșugit sculptat, de dealurile înverzite, de pomii în plină floare (primăvara e târzie prin părțile astea). Asfaltul se pierde, sunetele omenești devin tot mai palide, gospodăriile tot mai rare și mai nevoiașe.

Se zărește o bifurcație nu departe, curând începe pădurea. Oprim, de după uluci ne urmăresc doi ochi curioși de băiețel; o tulește rapid când coborâm din mașină. Facem câțiva pași pe uliță în sus și-n jos, doar spre a adulmeca mirosurile amestecate, de sat scăldat în primăvară! Ne-ntoarcem și, când aproape să dăm în șoseaua principală, ne aducem aminte de schit; Dumnezeu știe pe unde l-om fi pierdut...

Înaintăm puțin și în salturi, cu multe popasuri de admirat și pozat lacul codrilor albastru și, dincolo de versanții împăduriți din față, cușma cenușie a mândrului Ceahlău. Ne abatem pe un drumeag ce coboară spre Pensiunea Estival, a dibuit-o Tati în niște scrieri din cameră și-am zis hai să vedem cum e. Vizita ne ia cu mult mai mult decât estimăm, căci e de umblat pe vastul domeniu, dispus pe mai multe terase; drăguț și rustic, căbănuțe, un restaurant, piscină... și ce acareturi or mai avea oamenii, că nu ne băgăm nasurile chiar peste tot. Dăm însă de un drum artificial creat (zicem noi, după piatra multă și măruntă ce-l acoperă), coboară spre lac și chiar coborâm o bucată pe el, până realizăm că va trebui ca mai apoi să urcăm la loc ce-am coborât, așa că ne întoarcem până n-avem prea multe de regretat.

Mai mergem câțiva kilometri, iar o cotim spre lac. De data asta, doleanța îmi aparține. Când a fost să aleg, am ales Grădinile Romane dintre 2 variante, venise momentul să vedem ce-am pierdut. Pensiunea Lostrița, despre dânsa-i vorba. Drumul de acces îi dă fiori lui Tati, nu-i decât un pic mai lat decât mașina noastră și pare că nu se mai sfârșește. Ne rugăm să nu vină nimic din față și Dumnezeu ne ascultă ruga.

În sfârșit, ajungem în parcarea pensiunii, recunosc clădirea din poze: gălbuie, 2 niveluri, cu acoperiș cărămiziu în 2 ape. Intrarea se face pe aici, prin spate (fața e pe partea cealaltă, cu balcoane rustice din lemn masiv, orientate spre lac). Verdeață multă, floricele, liniște; până aici, e bine. Pătrundem în holul întunecat, ce se deschide spre dreapta în ceea ce trebuie să fie restaurantul pensiunii. Pereții încăperii sunt tapetați aproape integral cu desene în creion și acuarele – foarte faine, nu par a fi făcute de un amator (la ieșire, vom descoperi pe ușă un afiș pe care-l ignorasem, referitor la această inedită expoziție).

Apare un nene, pare să fie de-al casei, ne dăm binețe reciproc, îl anunț că am intrat doar să vedem care-i treaba... „Poftiți, poftiți!” Tati plusează, fără să mă consulte: „Putem să mâncăm și noi o ciorbă la dumneavoastră?” Nenea pare puțin încurcat, eu dau să-l salvez: „Hai, Tati, că mâncarăm acu’ 3 ceasuri, nici nu mi-e foame!” Nenea se redresează rapid: „Ne pregătim de-un eveniment privat, dar cum să nu?! Avem borș de găină, abia opri nevasta focul!” Tati: „Lasă, Mami, pentru borș mereu se face loc!” Mă văd în inferioritate numerică, nu pot decât să cedez. „Poftiți afară, pe terasă, se vede frumos!” Adevărul e că de-aia și venisem, pentru priveliște.

Și da, nu-i rea deloc! Ba chiar foarte faină (dar nu atât de faină cât cea de la terasa noastră de la Grădinile Romane) ! În prim plan se află o zonă intens verde, iar dincolo de coroanele copacilor lacul, încadrat de versanți împăduriți. Terasa are 2 mese mari din lemn masiv (încap 6-8 persoane la fiecare) cu băncuțe de-o parte și de alta și încă o masă mai mică, la care mănâncă 2 tineri. Terasa e acoperită, poa’ să ningă, poa’ să plouă, balustradă de lemn, iar streașina de lemn se sprijină pe câțiva stâlpi tot de lemn. Miroase minunat, a lemn și-a munte!

Ocupăm una din mese, chiar dacă e prea mare pentru noi. Nu cerem și nu primim meniu (deși sunt convinsă că există), oricum comanda fusese lansată. Suntem întrebați dacă dorim pâine, smântână, ardei iute; dorim de toate. Domnul-gazdă ne îmbie cu o tărie din partea casei, o refuzăm cu regret, există ceva șoferi printre noi... În schimb, aflu că au bere Csiki Sor, preferata mea, și Tati îmi dă dezlegarea... Lui i se promite o poșircă (bere) fără alcool.

Când se întoarce cu băuturile, nenea zice că nevasta ar putea să ne facă repede-repejor și-un păstrăv cu mămăligă, nu-i bai. Tati acceptă bucuros. Nenea consideră de cuviință că Tati trebuie totuși să știe că un păstrăv are cam 300 g și e 9 lei suta de grame, ca să n-avem vorbe la final. Tati continuă să fie pofticios de păstrăv. Eu, nu, mulțumesc. „Atunci poate doamna dorește o înghețată de casă?!” Nene, cum de m-ai citit?!!! Culmea, primesc meniul de înghețată să-mi aleg! Nu-i chiar așa cum speram, adică înghețată făcută de nevastă, ci-i înghețată artizanală de-un brand de care n-am auzit în viața mea (scotocii mai apoi pe net și aflai că-i de neam bulgăresc). Greu de ales, mă decid în final pentru iaurt (înghețat) cu miere și nuci.

... Buuun!... Gustăm din bere, admirăm priveliștea, dar parcă mai era ceva... A, să ne spălăm pe mâini. Toaletele sunt aproape de intrare, în stânga, curate și echipate, nimic memorabil. Pe drum, mai căscăm gura un pic la tablouri, remarcăm masa lungă frumos gătită (pentru evenimentul ce stă să-nceapă, desigur), șemineul aflat în hibernare și încă o terasă exterioară mai mică (ce pare nefuncțională, dar poate pare doar).

Când revin la locul meu, pe masă ne așteaptă deja bolurile cu ciorbă aburindă, pe care tocmai le adusese doamna casei. Cu acest prilej, o rugăm să ne scuze că i-am dat de treabă, dar dânsa e foarte drăguță și zice că nu-i nimic, oricum aveau totul la-ndemână. Ba, ne oferă și cartea de vizită a pensiunii; în zilele următoare, dacă vrem să revenim pentru prânz sau cină, e de ajuns să anunțăm cu o zi înainte ce vrem să mâncăm și așa va fi! După grai, pare că-i de peste Prut. Doamna.

Ciorba e super-gustoasă; are dreptate Tati, pentru așa ceva, se face imediat loc în stomac! Nici nu terminăm bine, că vine păstrăvul. Gust un pic și din el, că nu scap de Tati: „Ia, să vezi ce bun e, se cunoaște că-i proaspăt!” Eu aștept cu nerăbdare înghețata, dar nu trebuie s-o aștept mult. Primesc un bol de ceramică acoperit cu o folie de aluminiu; sigur am mai întâlnit cândva ceva asemănător, nu-mi amintesc neam pe unde, poate prin peregrinările noastre bulgărești... Bun; iaurtul înghețat e chiar iaurt, nucile sunt nuci, mierea-i miere. Suspin. Cu gândul la Grecia, normal...

Rugăm să plătim, oaspeții trebuie să sosească. Tati întreabă dacă ne pot da niște Csiki Sor la pachet; sigur, câte să fie? Vreo 4. Primim bon fiscal, 123 lei, plusăm cu o mulțumire suplimentară bine-meritată. Mai avem o doleanță, dacă se poate, să ne mai păsuiască un pic pe domeniu, să coborâm până la lac (de fapt, să așteptăm să vină oaspeții, să nu ne intersectăm cu ei pe drumeagul ăla îngust). „Se poate, stați cât doriți!”

Pe cărarea din dreapta se coboară, prin pădurice, până pe țărmul lacului. Trecem pe lângă locul de joacă pentru copii, vedem și vreo 3-4 șezlonguri exilate un pic mai încolo, pe o mică terasă naturală. Poteca se termină într-un promontoriu ce se înalță 5-6 m deasupra lacului, se coboară pe niște trepte rudimentare pe o limbă de pământ, pe care sunt vreo 2 vetre de foc improvizate. Oglinda ușor tremurătoare a lacului, incredibil colorată, se întinde de jur împrejur, îmbrățișată de culmile verzi. Stăm câteva minute în bătaia brizei, apoi ne întoarcem.

Nenea a încins grătarul între timp, ne dă liber, toți oaspeții sunt deja aici. Ne luăm rămas bun, mai mulțumim o dată și, motorizați, urcăm panta spre șosea. Ne simțim atât de bogați în trăiri, atâtea s-au întâmplat în numai câteva ore, că ne declarăm obosiți și dornici să ne întoarcem la bază... Îl bănuiesc pe Tati că motivul real ar fi că arde să se-nfingă-n Csiki Sor... și nu-s departe de adevăr! :)

Oameni ospitalieri. Deși se pregăteau de-un eveniment privat, nu ne-au refuzat nici pe noi, ba chiar au găsit timp de-o vorbă și un sfat.

Mâncare super-gustoasă, gătită de stăpâna casei. Prețuri medii.

Priveliște frumoasă asupra Lacului Izvoru Muntelui. Se vede și Ceahlăul. Din camerele de deeasupra restaurantului trebuie că vederea e și mai faină.

---

VIZUALIZĂRI: 537 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI