Muzeul Benaki de Cultură Greacă

TIPĂREȘTE

Încep, odată cu aceste rânduri, prezentarea câtorva atracții ale Atenei pe care nu prea le-am găsit promovate, nici pe acest site, nici în limba română, în general. Și aceasta – în ciuda faptului că sunt obiective turistice de prim rang. O explicație poate fi aceea că Atena este privită mai mult ca destinație de city break, decât ca locul în care îți poți petrece un întreg concediu. Din păcate, aș spune.

Muzeul Benaki se află la intersecția bulevardului Vas. Sofias cu strada Koumbari, care urcă spre Piața Kolonaki. Cel mai ușor se ajunge plecând din Piața Syntagma către est, urmând – pe mâna stângă – linia nordică a Grădinii Naționale. Pe dreapta sunt clădiri în stil neoclasic: Ambasada Egiptului, Ministerul Grec de Externe, Ambasada Franței, Ambasada Italiei, după care vine clădirea muzeului. Intrarea nu se face de la bulevard, ci dinspre Str. Koumbari.

I. Fondarea muzeului Benaki

Clădirea, în prima sa formă, a fost construită în anul 1895 – și era situată, pe atunci, la marginea orașului. Bulevardul fusese trasat nu cu mult timp în urmă și se dorea să devină artera de fală a capitalei. În timp, planul a reușit: alături de Panepistimiou, Vasilissis Sofias este, cred, una dintre cele mai frumoase străzi ale Atenei, și nu numai.

Clădirea a fost cumpărată în 1911 de către Emmanuel Benakis. Născut în 1843, în Syros (o insulă din Egee), a învățat în Anglia, a emigrat apoi în Egipt, în Alexandria, unde s-a angajat într-o fabrică de bumbac, s-a căsătorit cu fata proprietarilor și a sporit averea familiei la cote de nevisat.

În secolul XIX (și până în prezent), printre grecii înstăriți care trăiau în diaspora exista un sentiment național foarte puternic. Mare parte din monumentele Atenei, precum și ale altor orașe grecești, își datorează existența donațiilor generoase ale acestor expați filantropi.

Către 1900, E. Benakis a legat o strânsă prietenie cu Eleftherios Venizelos (1864-1936), care avea să devină (probabil) cel mai important om de stat din istoria modernă a grecilor. (Numele său a fost dat aeroportului internațional al Atenei. De fapt, Bd. Panepistimiou se numește, pe hartă, tot E. Venizelos.) Venizelos a ajuns prim ministru în 1910 și, în 1911, a încredințat lui E. Benaki portofoliul Agriculturii și Industriilor. Prin urmare, familia s-a mutat din Alexandria în Atena, fapt care a dus la achiziționarea proprietății. Lucrările de refacere a clădirii au fost conduse de Anastasios Metaxas, arhitectul care a reconstruit Panathenaic Stadium – în această etapă a fost adăugată fațada de marmură, în formă de templu doric.

Benakis a devenit, în 1914, primar al Atenei. A fost, în mai multe rânduri, membru în Parlamentul elen. A organizat și a finanțat stabilirea în Atica a mii de refugiați din Asia Mică, în urma războiului dezastruos, pierdut în fața turcilor în 1922. În 1929, la moartea sa, averea a revenit mai multor fundații caritabile. A fost înmormântat cu onoruri naționale, ca binefăcător al poporului său.

A avut șase copii; cei patru care i-au supraviețuit, Antonis, Alexandra, Penelope și Argine, au transformat casa familiei în muzeu și au donat-o, în 1930, statului elen – împreună cu enorma colecție de artă greacă și islamică a lui Antonis Benakis (aceasta, în 1931).

Antonis Benakis (1873-1954) s-a născut în Alexandria și a crescut în atmosfera de efervescență care a caracterizat diaspora greacă la finalul secolului XIX. Mediul familial a cultivat dorința copiilor de a contribui la extinderea statului național (care dorea să includă între granițele sale pe toți ortodocșii vorbitori de greacă – în acele vremuri, Epirul, Macedonia, Tracia, Creta și multe dintre insulele din Egee nu aparțineau, încă, de Grecia; mai mult, grecii urmăreau “Ideea cea mare” : un stat care să cuprindă inclusiv litoralul Asiei Mici și care să aibă capitala la Constantinopole), precum și la dezvoltarea economică și culturală a acestuia. Astfel, una dintre surorile lui Antonis, Penelope Delta (1874-1941), a devenit o scriitoare de succes: romanele istorice pe care le-a scris au contribut la formarea conștiinței naționale, iar cărțile sale pentru copii au bucurat generații întregi.

Antonis Benakis, influențat de exemplul tatălui său și de cel al lui E. Venizelos, a donat bani către numeroase fundații caritabile și a contribuit, și el, la așezarea refugiaților în urma catastrofei din Asia Mică. Dar el rămâne în memoria conaționalilor prin faptul că a pus la dispoziția tuturor colecția sa de artă, încă din timpul vieții sale.

După mutarea în Atena a părinților și fraților săi, în 1911, Antonis a rămas în Alexandria, să conducă afacerile familiei. Aici și-a început activitatea de colecționar, adunând de-a lungul timpului peste 37000 de piese: artă greacă veche, artă bizantină și islamică. A. Benakis se stabilește în Atena în 1926 și, după moartea tatălui său, înființează, în memoria acestuia, Muzeul Benaki, pe care îl donează statului în 1931, așa cum am mai spus. Până la moartea sa, în 1954, A. Benakis s-a preocupat permanent de îmbogățirea fondului expozițional și de îmbunătățirea organizării acestuia, asigurând și stabilitatea financiară a proiectului.

II. Rețeaua muzeelor Benaki

Exemplul lui Benakis a fost urmat de mulți pasionați, care au dăruit muzeului colecțiile lor. Astfel, actuala colecție de pictură are ca nucleu donația lui Damianos Kyriazis, din 1953. Moștenitorii lui E. Venizelos au predat muzeului artefacte istorice legare de formarea și consolidarea statului elen. În 1965 a apărut necesitatea extinderii zonei expoziționale, pentru a le integra. O nouă extindere a avut loc în 1868, pentru a găzdui donația unei mari colecții de artă veche de către Eleni Stathatou. În 1973, Fundația Stamatios Dekozis-Vouros a finanțat adăugarea unei aripi noi, cu săli pentru prelegeri, expoziții temporare și un restaurant. Toate lucrările din perioada 1765-1973 au fost realizate de către arhitectul E. Vourekas.

Un moment important în evoluția muzeului a fost numirea lui Angelos Delivorrias (1937-2018) ca director, în 1974; el a rămas în această funcție 41 de ani, până în 2014. Delivorrias a reușit să atragă interesul multor donatori și finanțatori, însă, mai important, a inițiat și a condus un proces de regenerare a muzeului. Ideea sa a fost aceea a separării colecțiilor. Fondatorul, A. Benakis, a avut el însuși o colecție eclectică; cum la aceasta s-au adăugat cca. 9000 de piese până în anii ' 70 și încă 60000 de piese de atunci încoace, necesitatea grupării acestora devenise stringentă. În plus, Delivorrias a constatat că nu e corect ca exponatele să stea în depozit, atât timp cât ele nu necesită restaurare sau protecție deosebită: donatorii nu pot fi atrași, dacă nu au convingerea că obiectele adunate de ei vor ajunge sub ochii publicului.

În 1989, muzeul s-a închis pentru renovare. Locația centrală, de pe Vas. Sofias, și-a dublat suprafața expozițională, ajungând la 7000 m. p., prin construirea unei noi aripi în spatele vechii clădiri; proiectul a fost coordonat de arhitectul Alekos Kalligas. A devenit Muzeu al Culturii Grecești și și-a deschis din nou porțile în 7 iunie 2000, în prezența președintelui țării. Redeschiderea a fost un imens succces: cele mai importante două premii acordate anual de Academia Republicii Elene au mers, în anul 2000, către Muzeul Benaki (medalia de aur) și către A. Delivorrias (medalia de argint).

Obiectele care nu și-au mai găsit locul în clădirea principală au fost direcționate către cele nouă muzee satelit, nou înființate. Nu am vizitat niciunul dintre ele, le prezint folosind pliantele pe care le-am luat la începutul vizitei la Muzeul de Cultură Greacă, precum și site-ul benaki.org/index.php?lang=en.

Cititorul care nu este interesat poate sări direct la III, unde descriu această vizită.

Muzeul de artă islamică, inaugurat în 2004, are ca nucleu colecția formată Egipt, la începutul anilor 1900, de A. Benakis. Evoluția civilizației islamice de la apariția sa până în perioada otomană și dezvoltarea artei islamice până în secolul al XIX-lea sunt urmărite cu ajutorul a peste 8.000 de obiecte: ceramică, bijuterii, covoare și tapiserii, sticlă prelucrată, stele funerare inscripționate, armament, precum și interiorul cu fațadă de marmură al unei camere de recepție dintr-un conac din Cairo din secolul al XVII-lea. Proveniența exponatelor: India, Persia, Mesopotamia, Asia Mică, Orientul Mijlociu, Arabia, Egipt, Africa de Nord, Sicilia, Spania. Prin bogăția și calitatea colecției sale, muzeul se clasează printre cele mai importante din lume. Sediul se află în două clădiri vecine, în stil neoclasic, donate de Lambros Eftaxias, situate în centrul istoric al Atenei, lângă Kerameikos (stația de metrou Thissio).

Galeria Ghika se află pe strada Kriezotou 3 și a aparținut artistului Nikos Hadjikyriakos-Ghika, care a donat-o Muzeului Benaki în timpul vieții sale; clădirea, un bloc interbelic, este descrisă în recenziile arhitecturale grecești și străine. Artistul a locuit la etajul cinci - folosind etajul șase ca studio și bibliotecă - timp de aproape patruzeci de ani, până la moartea sa, în 1994. Expoziția permanentă a fost organizată de artistul însuși și cuprinde lucrări care reprezintă toate aspectele activității sale creative. După renovarea din 2005, s-a înființat un spațiu în care este prezentată producția intelectuală și artistică a Greciei dintr-o perioadă crucială, de la sfârșitul Marelui Război și a dezastruoasei Campanii din Asia Mică, până în ajunul dictaturii din 1967, adică timpul în care Nikos Hatzikyriakos-Ghika a trăit și și-a format conștiința artistică.

Studioul Yannis Pappas (1913-2005) a fost donat de fiul acestui important pictor și sculptor grec. Operele artistului pot fi admirate în spațiul în care au fost create. De asemenea, studioul continuă să fie atelier pentru elevii de la Școala de Arte Plastice din Atena.

Atelierul de fire de mătase Nema este un muzeu viu, care prezintă publicului toate depozitele și echipamentele fabricii MENTIS, intrată în faliment în 2011. Ciucurii, franjurii, împletiturile produse în aceste ateliere au decorat, timp de peste un secol și jumătate, costume tradiționale grecești, costume de teatru, veșminte clericale și uniforme militare, precum și creații ale unor stiliști cunoscuți din Grecia și nu numai. Vizitatorii au posibilitatea de a afla cum a funcționat acest atelier istoric, de a urmări fiecare pas parcurs în procesul de prelucrare a mătăsii și de confecționare a produselor pentru care compania era renumită. În același timp, acest spațiu își propune să devină un centru pentru conservarea meșteșugurilor tradiționale: Departamentul pentru Programul Educațional al Muzeului Benaki colaborează cu muncitori cu înaltă calificare pentru a organiza cursuri pentru adulții interesați.

Muzeul de jucării Benaki a fost deschis publicului în 2017, într-o clădire istorică din Palaio Faliri, un cartier situat pe malul mării, accesibil din centrul Atenei cu tramvaiul. Este construit în jurul colecției Mariei Argyriadi, una dintre cele mai importante din Europa, incluzând jocuri, cărți, păpuși și îmbrăcăminte pentru păpuși, din Europa, Africa, Asia și America.

Casa Delta din Kifissia (cartier scump, la modă, situat în nordul Atenei, pe linia 1 a metroului), construită la începutul secolului al XX-lea, a fost achiziționată în 1912 de către Emmanuel Benakis, care i-a donat-o fiicei sale Penelope Delta doi ani mai târziu. Penelope a locuit în casă 25 de ani, până la sinuciderea sa din aprilie 1941 (merită să citiți despre viața acestei scriitoare). Este casa în care Delta a scris partea cea mai importantă a operei sale. Aici au fost găzduiți frecvent politicieni și intelectuali ai vremii; după ce a petrecut în această casă seara de 6 iulie 1933, la plecare, Eleftherios Venizelos a supraviețuit uneia dintre tentativele de asasinat cu care s-a confruntat. Departamentul Arhivelor Istorice este găzduit în casa Delta.

Colecția Varadoros este printre cele mai importante dintre cele pe care Muzeul Benaki le-a primit în ultimele decenii. Peste 300 de icoane și un număr mare de artefacte antice și ecleziastice, ediții rare și incunabule, formează un ansamblu care exprimă gusturile și preferințele unei familii burgheze cultivate din Atena secolului XX.

Alte două spații expoziționale ale Muzeului Benaki sunt Pireos 138 și Casa Patrik & Joan Leigh Fermor. Acestea găzduiesc expoziții temporare, conferințe, diverse evenimente.

Să mai spunem că exponate ale Muzeului Benaki au călătorit prin toată lumea, ajungând nu doar în Europa, ci chiar în Statele Unite (1959), Australia (2005) sau Canada (2008). În România, câteva icoane bizantine au fost prezentate publicului în 2008.

III. Muzeul Benaki de Cultură Greacă

Muzeul este închis marțea, în restul zilelor fiind deschis de la 10 la 18. Joia are program lung, până la miezul nopții. Prețul biletului este 12€ (redus 9€ pentru seniori +65 ani, gratuit pentru copii și tineri –22 ani). Joia, pentru cei care intră în muzeu după ora 18:00, este gratis. Până la miezul nopții este timp suficient, vizita durează cam 2 ore. Până pe 7 ianuarie 2021, muzeul este închis, Grecia este în lockdown, așa că nu vă grăbiți ????.

La Muzeul de Artă Islamică, pe care am dorit să îl vizităm, dar nu am mai apucat, prețurile sunt aceleași, și fără reducerea de joi. Așa că, pentru pasionați, devine rentabil biletul de 25€, care permite câte o vizită la fiecare dintre muzeele din rețea, timp de trei luni.

Imediat după casa de bilete, un rând de scări permite accesul către etaje, iar drept înainte se intră către colecțiile de la parter și subsol (care era închis când am fost noi). Suntem întâmpinați de câteva portrete ale fondatorului muzeului, Antonis Benakis; eu am numărat patru. Muzeul este închinat tatălui, Emmanuel Benakis, dar nu am găsit niciun portret al acestuia...

Exponatele din sălile de la parter sunt aranjate cronologic. Primele vitrine prezintă unelte din Epoca pietrei și Epoca bronzului, figurine și obiecte din ceramică, provenind din insulele din Egee, din Cipru sau din Grecia continentală. Punctul de atracție este vitrina centrală, unde se poate vedea o colecție de bijuterii din aur din perioada miceniană (cca. 1300 î. C.), descoperită într-un mormânt regal din Teba.

Urmează o bogată colecție de vase din ceramică, urmărind evoluția artei olăritului pe teritoriul Greciei: de la perioada geometrică (sec. IX-VI î. C.), către perioada figurilor negre (pictate pe fondul roșu al vaselor; sec. V î. C.), perioada figurilor roșii (este trasat conturul figurilor, acestea rămân la culoarea fondului vasului, iar restul este acoperit cu smalț negru; sec. IV î. C.) și perioada funadalului alb (ceva mai târzie, când au fost descoperite tehnici și pigmenți noi). Scenele înfățișate pe vase sunt mitologice (o cunoaștere minimală a poveștilor cu zeii și eroii Olimpului este necesară atunci când vrem să pricepem „ce vrea să spună poetul” ) sau descriu viața de fiecare zi a vechilor greci: activități casnice, jocuri sportive, ritualuri de nuntă sau înmormântare, precum și altele, pe care le puteți descoperi în pozele atașate ???? (în vitrină, apar însoțite de precizarea: Donație Peggy Zoumboulaki, în memoria soțului său Tasos ????).

În sala următoare găsim trei stele funerare, precum și câteva urne funerare; din explicații, am aflat că într-o urnă se punea cenușa a până la 30 de persoane. Se face trecerea către perioada elenistică (sec. III-I î. C.): portrete în marmură ale conducătorilor ptolemeici din Egipt, miniaturi din faianță și fildeș, piese de ceramică alexandrină, și mai ales o colecție de bijuterii din aur, așa-numita „comoară din Tesalia” ocupând locul principal.

Apoi, o încăpere este dedicată perioadei romane (sec. I î. C. – sec. III d. C.), cele mai frumoase exponate fiind bijuterii din aur, cu o manoperă de bună calitate. Un portret funerar pe pânză de in este considerat ca fiind una dintre cele mai valoroase piese găzduite de muzeu.

Urmează câteva săli dedicate artei bizantine. O serie de vase de uz casnic, lămpi, medalioane din argint din perioada bizantină timpurie (sec. IV-VII d. C.) ajută la crearea unei imagini a vieții de zi cu zi din antichitatea târzie. Găsim apoi vase de cult, cădelnițe și potire, cruci, relicve, amulete și icoane miniaturale, bijuterii din aur bătute cu pietre prețioase, care acoperă o perioadă de un mileniu – până la cucerirea otomană. În continuare, sunt expuse icoane, aparținând unor pictori din Constantinopole, dar și școlilor de pictură din Creta (cu influență venețiană) sau de la Muntele Athos.

Acesta este parterul. Ne întoarcem către casa de bilete și urcăm la etaj. Distribuția sălilor este ciudată, din cauza faptului că aparțin de două construcții distincte, legate una de cealaltă. Etajele celor două sunt decalate, motiv pentru care, deși muzeul e pe patru niveluri, de fapt mergi din jumătate în jumătate de etaj. În clădirea veche, sălile sunt dispuse circular, lăsând spațiul central pentru o sală de bal având înălțimea egală cu cea a întregii clădiri, luminată de un candelabru spectaculos.

În partea dreaptă a scărilor pe care am urcat este o primă parte a colecției de pictură. Găsim multe acuarele, dar și câteva pânze în ulei. Subiectul acuarelelor este, în general, orașul Atena la 1800. Vedem că părțile estică și sudică ale Acropolei erau nelocuite, iar în partea nordică sunt o mulțime de minarete. Chiar și locuitorii greci adoptaseră felul de a se îmbrăca al turcilor. Bine, pentru noi, românii, este un peisaj binecunoscut – în șalvari și cu ișlic.

Uleiurile prezintă scene sau portrete ale unor personaje legate de Războiul de Independență al grecilor, de la inceputul sec. XIX. Dacă are să mă țină hărnicia, intenționez să revin cu o prezentarea a istoriei moderne a Greciei (atât cât îmi este cunoscută), necesară pentru a înțelege atât evoluția urbană a Atenei, cât și acțiunile și afectele locuitorilor săi.

Găsim aici atât portretul, cât și sarcofagul lui Alexandru Ipsilanti. A fost conducătorul Eteriei și cel care a declanșat, propriu-zis, Războiul de Independență, prin proclamarea, la Iași, în februarie 1821, a luptei sfinte împotriva turcilor. În martie, eteriștii au ajuns în Muntenia, unde s-au aliat cu Tudor Vladimirescu și l-au înlăturat pe domn. Prin aprilie-mai, drumurile Eteriei și cele ale lui Tudor s-au despărțit, fapt oarecum inevitabil: grecii căutau sprijinul domnilor fanarioți și voiau să lupte cu turcii, în timp ce românii doreau înlăturarea imediată a fanarioților și nu se grăbeau din cale afară să se întâlnească pe câmpul de bătălie cu otomanii. Acest conflict a dus la uciderea lui Tudor, la Târgoviște, în noaptea de 26-27 mai 1921 (bine, teoretic nu a fost un asasinat, ci a fost dusă la îndeplinire o condamnare pentru trădare, pronunțată de Ipsilanti cu câteva zile înainte). Pandurii s-au risipit și, rămași singuri, eteriștii au fost învinși de turci la Drăgășani, pe 7 iunie. Acest prim episod al Războiului de Independență a făcut ca trei dintre străzile centrale ale Atenei să poarte numele unor orașe românești: Iasiou, Voukourestiou și Dragatsaniou.

În partea stângă a scărilor, găsim o colecție de artă greacă din perioada otomană, sec. XV-XIX. Bineînțeles, artă religioasă. Apoi, o serie de hărți ale Constantinopole-lui, care de care mai artistic realizată; una are vreo cinci metri lungime. Vedem, apoi, costume populare și obiecte din locuințele acelor secole: războaie de țesut și țesături, leagăne pentru copii, un pat cu baldachin, piese de ceramică etc. În aceste săli, cei care au vizitat MȚR sau alt muzeu etnografic bun de pe la noi, se simt ca acasă.

Dar cele mai interesante mi s-au părut cele două saloane ale unor conace, lambrisate de sus până jos cu lemn sculptat și pictat, dotate cu mobilierul vremii. Parcă eram la Topkapı, nu în Atena.

Un etaj mai sus, continuă colecția de pictură și putem admira colecția de artefacte istorice. Aici găsim trei portrete ale lui Otto I, primul rege al grecilor, urcat pe tron, încă minor, în 1832. În primele două, este foarte tânăr; în ultimul, este vârstic și îmbrăcat în port național grecesc. Dealtfel, după detronarea din 1862, s-a prezentat în public îmbrăcat doar așa. Există și o litografie cu lovitura de stat din 1843, când lui Otto i s-a impus respectarea unei constituții – de unde numele Syntagma (Constituției) dat pieței în care se află fostul palat regal.

Continuă picturile cu tematică istorică, dar apar si câteva lucrări „neangajate” , ale pictorilor greci Nikolaos Kantounis, Theodoros Vryzakis și Philippos Margaritis. Există, de asemenea, grupuri de desene ale lui Nikolaos Gyzis și Nikephoros Lytras.

Colecția de artefacte istorice recreează istoria Greciei moderne, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea încoace. Această colecție include săbii și alte arme care au aparținut eroilor de la 1821, stindarde de luptă din Războiul de Independență, instrumente nautice precum telescopul Laskarinei Bouboulina și busola lui Andreas Miaoulis, obiecte personale precum sigiliul lui Ioannis Kapodistrias și pistolele Lordului Byron, manuscrise ale unor scriitori importanți, precum și certificatele și medaliile Nobel ale sigurilor greci laureați, poeții George Seferis și Odysseus Elytis. Am amintit deja despre existența unor obiecte personale ale lui E. Venizelos, dar el este doar unul dintre oamenii politici a căror memorie este onorată aici.

Muzeul are un restaurant și un Book Shop, pe care nu le-am vizitat, din motive de pandemie.

Categoric, este un muzeu de neratat.

---

VIZUALIZĂRI: 825 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI