O calatorie prin superbul Tokyo

TIPĂREȘTE

Punctul de intalnire a intregului grup de romani cazati la hotelul Yamayuri Ueno, cu firma care urma sa faca acest tur prin orasul Tokyo, cu vizitarea urmatoarelor obiective: gradinile interioare Meiji-jing si altarul, Palatul Imperial, Templu Senso-ji, City-Tower masa de pranz traditionala si finalizat cu o croaziera pe raul Sumida-gawa a fost la iesi- rea principala a garii Ueno, Keisei-Ueno, la ora 9,00am. Rezervarea si plata am facut-o inainte de plecare din tara, online. Costul turului 100$. Distanta mica pana la gara ne-a dat posibilitatea sa dormim dimineata pana la ora 8am.

Prezenti la ora fixata, am fost transferati cu un microbuz, pana in centrul orasului zona Hibiya-Marunouchi, unde blocuri inalte, din sticla si beton, adapostesc celebre firme de administratie, financiara, adevaratul motor al economiei Japoniei. Aici am fost nevoiti sa asteptam mai bine de o jumatate de ora venirea city-buzului, timp in care am inceput sa fotografiem acesti zgarie nori, constructii moderne. Directia spre arondismentul Shibuya la Gradina interioara Meiji-jingu. La intrare in parc, autocarul a descarcat turistii, urmand sa parcurgem restul traseului pe jos, cu ghidul in frunte.

De la intrare, am fost impresionati de cei 120000 de copaci adusi din toata Japonia, care margineau aleea. Parcul se intinde pe o suprafata de 60 hectare, cu o multime de iazuri si a fost facut in 1920, fiind cea mai mare oaza de verdeata a orasului. La capatul aleii pe un rastel sunt insirate butoaie cu vin, din diferiti ani de provenienta, pentru Palatul Imperial. Pe partea dreapta a aleii se deschide un drum, care duce la Altarul Meiji-jingu, dupa ce treci pe sub un torii, intri pe o alee strajuita de chiparosi uriasi, adusi din Taiwan.

La capatul alei, intri intr-o curte se afla Altarul Meiji-jingu, cel mai mare altar sintoist, din Tokyo, inchinat imparatului Meiji, care a trecut Japonia feudala la cea moderna. Construirea a inceput in 1915, cand s-a implinit 1 an dupa ce a murit sotia, imparateasa Shoken si s-a finalizat in 1920. In timpul celui de al doilea Razboi Mondial, Altarul a fost distrus, in 1958 a fost refacut, in aceasta curte mare din lemn de chiparos, in stilul nipon. Pe galeria din fata cladirii sunt insirate felinare din bronz, la capatul ei fiind sala principala, unde este mormantul cel mai impresionant din Tokyo, al imparatului Meiji, sarbatorit in fiecare an pe 3 noiembrie, de 1 milion de japonezi.

In aceasta curte si la altar se tin cununii, de o cununie am avut si noi ocazia in timp ce vizitam templu. Toti turistii am facut fotografii cu tot cortegiul de nuntasi care au traversat curtea inte- rioara si frumosii miri (vezi foto atasat).

La iesire am trecut pe langa iazurile parcului si am iesit in fata unei parcari, in care asteptau autocarele pentru a lua turistii. Aici in parcare sunt buticuri cu suveniruri si ceainari, ce a facut sa tot fim colectati cu greu de ghid si suiti in autocar.

Din acest punct, autocarul a luat-o spre Palatul Imperial, trecand pe langa gradina exterioara, un spatiu verde asezat intre zidurile masive originare perioadei Edo si santurile de apa care inconjoara complexul. Pe spatiul verde, in perioada pranzului, japonezi angajati la companiile din cladirile apropiate, fac plimbari sau alergari. Autocarul s-a oprit in zona de parcare, de langa poarta Otemon, din fata Gradinii Rasaritene, unde am coborat.

Palatul Imperial a fost construit in locul vechilor ruine al castelului Edo, unde intre ziduri locuia clasa conducatoare in perioada Edo, iar mestesugarii, negustorii, restul populatiei locuia in„orasul de jos", spre raul Sumida-gawa. Dar pana a fi Palatul Imperial, castelul Edo-jo a suferit multe reconstructii din cauza numeroaselor incendii, fiind realizat din lemn ca tot orasul Edo. Prin 1590 shogunul Tokugawa Ieyasu a restaurat castelul Edo, transformandu-l in fortareata. In 1657, cladirile sale din lemn au ars in incendiul Meireki. In 1868, castelul fiind o ruina, pentru ca imparatul Meiji sa poata locui in el, pana in 1888 a stat la Palatul Akasaka, pana ce noul palat a fost reconstruit. In 1945, palatul a fost bombardat si refacut in 1968.

Singurile parti originale din perioada Edo-jo sunt: santurile cu apa, zidurile groase si poarta Otemon. Dupa ce treci de poarta Otemon intri in gradina Rasariteana, cu pini si cladirea celor 100 de Garzi, ramasa de la ridicarea edificiului in 1863. Dupa ce treci de cladirea celor 100 de garzi, intri intr-un peisaj superb, plin cu flori, iazuri cu nuferi si irisi, ingrijiti personal de imparateasa. Palatul fiind situat in mijlocul acestui peisaj mirific. Dupa ce am inconjurat iazul, am iesit pe poarta care ducea spre podul faimos Nijubashi - „Podul Japoniei"construit in 1911, de unde s-a facut masuratoarea tuturor distantelor din Japonia, unde converg toate drumurile principale si vechiul Tokaido, care merge spre Kyoto.

Dupa ce am traversat pe jos podul am intrat pe stradutele inguste din cartierul Hibiya, unde sunt o multime de teatre, cinematografe, localuri cu variante de mancare mai ieftina servita in stil traditional. Am mers pe jos pana in dreptul unui local, micut, unde aveam facuta rezervarea pentru masa de pranz. Dupa ce am intrat am fost invitati sa ne descaltam, sa ne punem incaltamintea in niste dulapioare asezate pe un perete din holul localului, dupa care am intrat intr-o sala cu multe mese insirate cu o banca lunga de o parte si alta a mesei lungi. Pe banca, din loc in loc erau perinite, indicand locul unde sa te asezi. Distanta de la podea pana la masa era de cca 50 cm, pana la perinita de cca 30 cm., suficient pentru mine, dar mai putin confortabil pentru cei cu picioare lungi. Si acum vine surpriza, adica stilul traditional. Dupa ce ne-am asezat pe perinite, niste ospatari au venit la fiecare cu un mic resou si un chibrit sa aprinzi flacara, era de fapt ca o spirtiera. Dupa asta au revenit de data aceasta cu castronele in care erau, bucati de carne de pui (ni s-a explicat ca sunt dintr-o ferma ecologica) mici si cu o pielita galben auriu, in altul erau bucati de morcovi, altul cu fideluta usor fiarta, unul cu orezul fiert, nelipsit de pe mesele japonezilor. Dupa care sub indrumarea unui bucatar, am aprins spirtiera (dupa cum am vazut la sfarsit, cantitatea de spirt, se termina cand mancarea era gata, totul calculat milimetric), si am pus continutul castronului cu carne. Dupa care am intrat la pauza si ca sa nu se declanseze reflexul Pavlov, la mirosul degajat, au fost aduse niste ciocanele prajite in alt castronel si cu salata alaturi. Dupa cca 10 min, am fost invitati sa rasturnam castronul cu morcovi. In tot acest timp de asteptare, distractia era in toi, faceam fotografii asupra procesului de fierbere. Si a venit sfarsitul, dupa cca inca 10 min, am rasturnat fideluta. Am vazut cum acasa, cand facem o supa de pui, fierberea dureaza cate 40 min, in timp ce acum in max 30 min. totul era gata, cu un aspect tentant, cu banuti galbeni deaspra si cand am inceput sa mancam, am fost impresionati ce buni bucatari suntem. Nu stiu daca noi eram bucatari buni sau materia prima era deosebita. Cand am fost anuntati ca mancarea este gata si flacara doar palpaia. Dupa aceasta masa delicioasa, am plecat la rastelul cu incaltaminte, unde intr-o inghesuiala incercam sa ne gasim incaltamintea, ca apoi sa ne punem la o coada la care nu prea zareai inceputul, la toaleta.

Cand am iesit din local, autocarul ne astepta afara, asa ca am plecat destul de repede, fiind deja tarziu pentru tot ce mai aveam de vizitat. Urmatoarea oprire la templul budist Senso-ji, singurul templu budist din Japonia.

Pentru a ajunge in cartierul Asakusa, unde este acest templu, am trecut cu autocarul prin cartierele Hibiya si Yurakucho destinate galeriilor de arta, restaurantelor ieftine, dar de cali- tate, a artistilor dar si multe„chome", frecventate de lesbiene si homoxesuali. Apoi traversam cartierul Ginza cel mai occindental, unde gasesti restaurante, cafenele luxoase, magazine cu cele mai renumite branduri, elegante, motiv pentru care, acest cartier este considerat „5- th Avenue al New Yorkului” .

Dar ultima atractie a orasului este Forumul International din cartierul Yurakucho, considerat orasul acoperit al viitorului. Este un atrium imens cu scari rulante, acoperit cu un acoperis de sticla. Acest Forum gazduieste birouri, galerii de arta, sali de spectacol, concerte. Dupa acest cartier elegant, am ajuns intr-o forfota, o multime de oameni cu multe magazine electronice, asa numitul„Oras Electric", punct de referinta a pietelor electronice din intreaga lume, cartierul Akihabara, care a adus multe lucruri noi ale lumii moderne, ramanand totusi credincios trecutului, de unde a inceput aceasta industrie. Aceste magazine sunt mai ieftine dar cu greu reusesc strainii sa obtina discounturi, deoarece nu prea sunt doriti de comerciantii japonezi.

Continuam drumul spre nord, ajungand in partea cea mai veche a orasului, cartierul Asakusa, unde vei face cunostinta cu obiceiuri vechi impletite cu aspecte nonconformiste ale muncitorilor care populeaza zona. In acest cartier, in perioada Edo au fost concentrate bordelurile, localurile celor mai mari placeri de pe Pamant. Fostele sclave ale acestor placeri au devenit in timp celebre gheise, curtezane.

Subcartierul celebru Yoshiwara, a fost infiintat in 1617, dar dupa o scurta perioada de functionare a fost distrus de marele incendiu Meireki, in 1657 numit si incendiul„manecilor lungi" Acest nume a fost dat dupa o poveste, care spune ca focul a pornit de la un chimono cu maneci lungi a unei fete care se ofilea din cauza unei iubiri neampartasite. Dupa moartea fetei, chimonoul a fost dat unui templu. Preotii l-au vandut unei alte fete, care s-a imbolnavit si a murit. Apoi povestea s-a repetat de 3 ori si in cele din urma, preotii l-au aruncat in foc, vantul l-a dus si a aprins templu, apoi a cuprins tot orasul, murind peste 100.000 de oameni. Aceste localuri de placeri au intrat in declin dupa 1870, ca urmare a criticilor venite din Europa si care a culminat cu legea care a scos prostitutia in afara legii, in anul 1957.

Azi cel mai important obiectiv din Asakusa, care dainuie din sec. VII este templul budist Senso-ji. Legenda spune ca acest templu a fost construit de 3 pescari, in a caror plase s-a prins zeita iertarii-Kannon. Peste noapte fiecare din ei au visat, ca va trebui sa con- struiasca un lacas sfant. In al doilea Razboi Mondial, templu a fost distrus si a fost reconstruit in 1958 ca o gigantica cladire din beton, cu un acoperis din 70000 tigle de bronz. In sala principala picturile de pe tavan sunt cele originale, recuperate din perioada razboiului. In curtea imensa in care ajungi dupa ce treci de„Poarta Tunelului", unde sunt insirate frumoase felinare rosii, iar de o parte si alta a portii strajuiesc zeitatile aparatori, se afla un imens cazan din bronz plin cu tamaie aprinsa. Fumul dens care se degaja, credinta spune ca te apara de necazuri, boala si aduce noroc, daca fumul trece pe deasupra capului. In partea de vest a templului este Pagoda cu cinci niveluri, iar la vestul complexului este Gradina Dembo-in, una din cele mai frumoase din Tokyo. Cand pleci de la templu, pe alee sunt aruncate bucati de paine uscata, pe care turistii le culeg pentru a le duce la testoasele si crabi din iazul gradinii.

Continuand drumul pe malul raului Sumida-gawa, ajungi in Parcul Sumida-koen, de unde am luat o croaziera pe raul Sumida-gawa. Plecarea a fost de la Podul Azumabashi pana la Hamarikyu-teien. In aceasta croaziera, de scurta durata, ai ocazia sa treci pe langa cele mai moderne si inalte constructii din Tokyo. Dar cea care domina este cladirea Flamme d' Or dar si turnurile Administratiei Metropolitane care domina zgarie norilor din Shinjuku. Pe rau am coborat din nou in zona de sud a orasului, in vecinatatea cartierului Hibiya. Aici am ajuns la ultimul punct din excursia noastra prin Tokyo, City- Tower.

Autocarul s-a oprit la baza turnului, nu departe de raul Sumida-gawa si dupa ce am coborat impreuna cu ghidul, am intrat in holul mare, cu multe case de bilete si la fiecare cozi lungi. Erau o multime de autocare cu turisti, care au ajuns cam in acelasi timp. Intr-un colt am fost stransi toti cei din autocar si ni s-a spus sa asteptam pana ghidul vine cu biletele de intrare. Dupa cca 20 min, a aparut cu biletele, dupa care am fost aliniati la coada de la lifturile care urcau pana la nivelul 80. A durat pana ne-a sosit si noua randul, dar inainte de a pleca la lift, ghidul ne-a explicat, ca de aici vom merge singuri si dupa ce coboram cu liftul pana la etj 1, continuam coborarea pe scari ca sa ajungem exact in acest hol, unde el ne v-a astepta peste 1 h si apoi coboram la garajele subterane unde asteapta toate autocarele, numarul autocarului fiind acelas cu cel de pe ecusonul din pieptul fiecaruia din noi.

In lift, pe masura ce se ridica de la alt nivel, pe peretii din interior, erau imagini cu cele mai importante cladiri ale diverselor perioade. La inceput aveam imagini ale cladirilor mici, constructii din lemn ce a mai ramas din perioada Edo. Apoi cladiri din piatra, tramvaie, strazi luminate cu gaz, din anii de dupa 1868, pana la Marele cutremur Kanto, 1923, ca dupa Razboiul Mondial sa se reconstruiasca un oras cu totul schimbat. Primele cladiri din lemn fiind acoperite de turnuri din otel si sticla, cele mai multe concentrate pe zona centrala, cartierele traditionale, in care se mai simte parfumul unei perioade de distractii senzuale sunt: Tsukudajima, Asakusa, Ueno.

Cand am ajuns la ultimul nivel, nu a mai ramas decat sa ne rotim prin fata geamurilor de sticla, ale turnului pentru a imortaliza ultimele imagini ale acest mare oras, un oras al amestecurilor unor perioade uitate cu tot ce reprezinta o lume occidentala desprinsa din lumea SF-urilor.

M-am trezit singura, cei pe care ii stiam din grup, nu mai erau pe langa mine, asa ca am plecat la lift, am coborât pana la etj 1, dupa care am coborat pe scari, am recunoscut holul, dar acolo nu era nici turist, nici ghid. Acum nu stiam ori am venit prea repede, ori prea tarziu. Am zis sa dau o fuga pana jos, la urmatorul nivel, unde era un mare complex cu tot felul de obiecte, mai mult suveniruri. M-am rotit prin jur pana am reusit sa nu mai stiu pe care scara am coborat, erau mai multe. Aleg una la intamplare si ma trezesc intr-un hol cu totul diferit. Am studiat putin si am avut impresia ca daca trec pe niste culoare despartite de niste bare de inox, ajung in holul initial. Eroare, am reusit sa ma incurc de tot si am decis sa ies afara, pentru a ma orienta mai bine. Erau o gramada de iesiri si la una cea mai apropiata am zarit o micuta japoneza, care avea un caiet mare in mana si care dadea sfaturi pentru alte grupuri de turisti. M-am apropiat de ea, i-am spus ca sunt o turista care a venit cu autocarul, cu numarul indicat pe ecusonul din piept. Spre bucuria mea a spus ca cunoaste firma respectiva si o sa sune la ghidul de pe autocar sa vada unde asteapta. Bucuria a fost de scurta durata, l-a gasit pe ghid, care mi-a transmis pe telefonul domnisoarei de la security ca el mai sta in garaj doar 10 min. dupa care, pleaca si daca ajung dupa acest timp sa merg la alt autocar, care este in parcare si pe ghidul de acolo o sa-l anunte el de venirea mea. Tot drumul, acest ghid a fost pus pe graba, de cateva ori era sa lase turistii care intarziau putin prin diverse locuri pe traseu. Domnisoara plina de amabilitate a zis ca o sa mearga cu mine pentru a mai scurta drumul pana in parcare.

Cu tot ajutorul, nu am reusit sa ma incadrez in timp, asa ca am continuat vizita orasului cu alti colegi. Am identificat autocarul si pe ghid, care era un tinerel deosebit de simpatic, asa ca am facut o treaba buna, mai ramanea doar sa ii transmit lui Dora sa imi ia rucsacelul din autocar cand ajung acasa. Noroc ca aveam la mine, poseta cu telefonul, bani, pasaportul, bilete de metrou, suficient pentru a putea ajunge la hotel din orice punct al orasului. Dupa ce ghidul a asteptat pana la ultimul sosit, calm si zambitor, am plecat cu autocarul in noua companie, unde am fost supusa unui atac de intrebari: De unde sunt, cum am reusit performanta de a ramane singura si a ma rataci.

Drumul nu a fost de lunga durata, pana gara Tokyo, de unde am fost indrumati, cu ce mijloc de transport trebuie sa luam fiecare, ca sa ajungem la hotel. Mie mi s-a spus ca ajung foarte repede daca merg cu trenul din gara pana la statia Ueno.

Am ajuns la hotel pe inserat, unde eram asteptata de Dora, Violeta cea mai panicata de cum o sa ma descurc si Octavia (user name koko48) care era cea mai linistita, fiind convinsa ca o sa ajung fara nici o problema, chiar mi-a marturisit ca multi turisti din autocar erau ingrijorati, dar le-a spus ca am experienta sa circul prin lumea larga de una singura si intodeauna am revenit in tara fara probleme.

Dupa ce am stat putin, am decis ca este inca devreme sa mergem la culcare, asa ca am stabilit sa mergem cu metroul in Shibuya sa-i facem o vizita lui Hachiko, catelul cel mai credincios din lume, care 9 ani si-a asteptat stapanul sa vina acasa, de la universitatea unde era profesor. Cea mai trista poveste care m-a marcat tot timpul dupa ce am vazut filmul.

Acest caine din rasa Akita (acum protejata in Japonia) a ramas restul vietii sa-si astepte stapanul care in timpul cursului de la facultate a facut infarct si nu a mai venit niciodata acasa, dar Hachiko a continuat sa-l astepte in parcul unde astazi este statuia lui, parcul ii poarta si numele. Dupa 9 ani de asteptare, intr-o dimineata a fost gasit mort pe o strada din apropierea parcului. La autopsia facuta ulterior s-a gasit o tumoare la stomac. Din acea zi Hachiko si-a regasit stapanul pe care l-a iubit toata viata lui. Am imortalizat momentul intalnirii si am intrat pe celebra strada cu cele mai luxoase magazine din Tokyo unde am intalnit un grup care insoteau o mireasa, grabiti sa traverseze la semafor, unde culoarea rosie ne-a fost favorabila pentru a putea face cateva poze cu mireasa.

Dupa aceasta zi atat de plina, am plecat cu totii la culcare, pentru ca ne astepta o alta zi la fel de grea si plina de alte surprize minunate.

Urmeaza plecarea din Tokyo, in apropiere la 128 km, la Nikko, unde vom ajunge calatorind pentru prima data cu shinkasenul, cel mai rapid tren din lume. Din tara am cumparat vauchere pentru fiecare din noi, care din ziua in care il activam, aveam transport inclus in valoarea lui, la trenuri (inclusiv shinkasen, care numai 1 drum costa 100 $), feriboturi timp de 7 zile. Valoarea vaucherului a fost de 125 euro. Asta trebuie sa faceti toti cei ce vor sa mearga in Japonia, este cel mai ieftin si usor de mijloc de a te deplasa. Sunt vauchere de valori diferite, in functie de numarul de zile de care ai nevoie pentru a circula cu trenuri. Cele mai scumpe sunt de 210 euro pentru 10 zile de la activare, care se face in Japonia, la prima agentie de bilete, cand faci prima calatorie. Vaucherele sunt achizionate in afara Japoniei, in capitala fiecarei tari din care pleci. Cu cele 7 zile noi acopeream necesarul de calatorii cu trenul, pana cand nu ne mai era necesar la coborarile de pe vasul de croaziera.

Urmeaza o alta poveste interesanta din Japonia, Nikko - cel mai important oras cu situri istorice.

---

VIZUALIZĂRI: 1336 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI