Reintalnirea dupa 30 de ani

TIPĂREȘTE

In urma cu mai bine de 30 de ani, fiind intr-o tabara in timpul liceului, de la Poiana Pinului, din jud. Buzau, am avut placerea dar si curiozitatea mult mai mare, de a vizita pentru prima oara Vulcanii Noroiosi.

In acea vara de vesela si fericita liceana, am fost vrajita de acel peisaj cu totul si cu totul deosebit…

Dar iata ca viata, prin imprejurarile sale de multe ori, “pe nepusa masa”, m-a dus iarasi aici…Imprejurari fericite, pline de exuberanta tineretii (a mea ceva mai pierduta, dar cu gandul mereu tanar) am ajuns in acest weekend sa revad acel taram de poveste terestra, dar cu aspect lunar, acesti Vulcani Noroiosi unici in Romania si foarte rar intalniti in lume. Aici, in frumoasa mea tara, cu atatea si atatea locuri superbe, de-a dreptul magice…

Si la Vulcanii Noroiosi, nepotolita si “nestatornica” Natura a experimentat de milenii si o face si in prezent, sub ochii nostri mereu uimiti de maretia ei, insetati de a cunoaste si a vedea limita dintre real si ireal. Aici, la Vulcanii Noroiosi se pierde pt. totdeauna limita dintre “a fi” si “a nu fi” ca si consistenta pana la eterna transformare si chiar disparitie…

Ce am vazut acum, dupa trecerea nemiloasa a timpului a fost atat de schimbat. Natura cat si timpul mi-au dat o noua lectie de “metamorfozare” a Naturii. Ce vazusem atunci si ce am vazut acum…cu alti ochi, cu alte simturi mult mai "treze" si mai “invatate” peste timp…

Am fost cazata in tabara de la Arbanasi, situata intr-un peisaj minunat din Muntii Buzaului, pe Valea Slanicului, afluent al raului Buzau. Am descoperit o regiune de deal, cam la o altitudine de vreo 400-500 m, acum, in miezul unei toamnei primavaratice, cu un soare cald si bland dar mai ales cu un cer atat de albastru, perfect senin. Toata zona este inconjurata de pajisti in destule locuri inca verzi, chiar daca acum, in mijloc de noiembrie predomina verdele ingalbenit si uscat de peste vara; iar dealurile sunt decorate fie cu paduri de foioase si de conifere, fie le-am vazut mai golase, cu vegetatie “galbejita”, uscata, un teritoriu mai arid, pe parcurs ce m-am indreptat spre locul unde “forfota” si “traiesc” acesti vulcani plini de un noroi in tonuri de gri.

Din tabara de la Arbanasi, pe malul stang al paraului Saratel, desprins din raul Buzau, dupa un drum cu destule serpentine, dar si gropi si hopuri a la Romania, acesta se opreste undeva, in comuna Beciu, dar numai pt. putin timp, pt. ca de acolo, drumul ia calea fie spre sate de-a lungul soselei, fie spre catune uitate parca de lume, imprastiate pe colinele blande si mai saracacioase in vegetatie. Aici, odinioara, erau paduri bogate de foioase, dar acum, peisajul este mai mult deprimant iar localnicii se indelednicesc mai mult cu cresterea animalelor…

Noroc cu Mama Natura ce a asezat aici, in aceasta zona subcarpatica de curbura, o comoara nepretuita, un loc atat de special, de fascinant si de interesant, precum sunt acesti vulcani noroiosi, cuprinsi intre Beciu la nord si Berca, spre sud, cuprinzand aprox. 30 ha.

Pentru inceput am facut un popas la “Paclele Mici”, un platou aflat la Scortoasa, la sud de Beciu. Aici am gasit un taram de o frumusete inedita; un peisaj selenar, desprins parca din filmele de SF. Acest platou “cocotat” oarecum la limita dintre cer si pamant, este inconjurat de niste dealuri cu forme care mai de care mai ciudate si deosebite, cu vegetatie uscata lasata amintire de fierbinteala verii dar si cu ceva braduleti pitici, vesnic verzi, care mai dau ceva culoare si viata locului sterp.

Am urcat spre “varful” platoului, pentru a admira si a ma bucura de prima revedere cu cei cativa vulcani care isi traiesc aici povestea lor milenara; unii cu craterele mai mici, mai efervescenti sau altii mai domoli.

Unii dintre ei, mai activi, spumegau alene, parca torceau de cand lumea; zgomotul lor ciudat, ca niste “bombaneli”, iar la suprafata faceau “clabuci”. Localnicii denumesc aceste zgomote ale vulcanilor, “fierbatori” sau “pacle”. Acesta este rezultatul muncii lor, ai vulcanilor; sunt gazele care ies din adancurile pamantului si acestea cand scapa din noroiul care clocoteste lenes in craterele ridicate, scot acele sunete de multe ori impreuna cu “seva” lor, adica lava de noroi vascos, de culoare gri. Cat de mult mi-a placut acest fenomen atat atunci cand l-am vazut prima oara, dar parca acum m-a fascinat mai mult. Si ce mult mi-a placut revarsarea luminii solare peste lava ce se scurgea de sus, din craterul neobosit, spre vale.

M-a fascinat aceasta intindere in nuante de la alb, galben, cu dare de un gri mai inchis cand este proaspat la suprafata pamantului si mai deschis cand se usuca sub razele nemiloase ale soarelui. O intindere pustie, dezolanta la prima vedere, ce te duce cu gandul la meditatie, o meditatie asupra Naturii, dar si asupra ta, ca Om. Aici am simtit aceste locuri, acest desert romanesc intr-o vesnica miscare alene, calma, aproape neperturbata de nimic si mi-am dat seama ca si aici s-a intamplat ceva si se intampla clipa de clipa, fara sa ne dam noi seama. Acum am calcat a doua oara pe un teritoriu al meu, de acasa, dar parca al nimanui si al tuturor, un taram lunar, de inceput de lume, calcat de picioarele mele dar si ale atator altii, exploratori in cautarea unei explicatii. Explicatia Naturii care face si desface dupa bunul sau plac iar noi, oamenii, mici scantei din marele Univers, in scurta noastra trecere efemera pe pamant, prin arcul Timpului, trebuie sa ne bucuram de toate darurile si sa le ocrotim asa cum putem mai bine…Si sa realizam ca suntem pe cat de mari in crezurile si idealurile noastre pe atat de mici in marea realitate atotcuprinzatoare a lumii, fata de marea si darnica noastra Natura.

De-a lungul nemilosului timp, acesti vulcani, prin scurgerile lor nesfarsite de apa si namol, au sapat intr-un pamant sterp, lipsit aici de orice urma de vegetatie, santuri adanci. Acestea dau un aspect straniu, ciudat, de loc desprins de pe alta planeta, parca fara viata si culoare: tabloul desprinde doar galbenul acelor pamanturi uscate, taiate de scurgerile lavei si saparea de vai, multe dintre ele adanci si periculoase daca nu esti atent pe unde calci; ca si cenusiul noroiului ce se scurge din gurile vii ale craterelor mai mici sau mai mari alte vulcanilor.

Dupa poze si admirarea acestui prim loc special din inima Buzaului, am plecat mai departe, coborand spre locul numit tot de localnici “Paclele Mari”. Autocarul ne-a lasat undeva la poalele unui deal, am urcat ceva mai mult, mai intai pe niste trepte din piatra si apoi direct pe pamantul inclinat. Da de data aceasta si efortul a meritat mai mult.

Am redescoperit un alt platou, mai intins, mai vast, dar tot sterp, plin de crapaturi de uscare, unele mai mici dar si altele mult mai adanci. Aici sunt mai multe cratere, de diferite marimi. Am vazut si unii vulcani care de-abia “se auzeau” in acea tacere naturala, deranjata doar pe glasurile noastre, ale turistilor ce poposisem acolo. Acei mici luptatori in propriul lor noroi, stateau parca la panda pentru “a ataca” stiu eu, poate in alte timpuri viitoare. Sau erau altii mai vanjosi, cu craterul larg, generos, chiar si de peste 3-5 m, darnici atat in a “susura” gros dar mai ales in a-si arunca la vedere darul lor cel mai de pret: gazele si noroiul lor, care se scurgea in valuri subtiri sau mai groase, peste vaile uscate, umezindu-le si facand din acest teritoriu pustiit, parca fara viata, unul in care totusi viata interioara, nestiuta si nevazuta de noi, palpita secunda de secunda.

Toate aceste structuri pe care le vedem noi astazi s-au format pe seama noroiului miscat spre suprafata pamantului de gazele naturale, ce se gasesc in lungul unor falii profunde. Acestea taie una dintre cele mai importante structuri petrolifere si de gaze din zona Berca- Arbanasi-Niculesti.

Din toata aceasta “lupta interioara” din maruntaiele nebanuite ale pamantului, din acest noroi care se formeaza la contactul cu apele freatice dar si cu rocile argiloase, impreuna cu ciudata “limba borborosita” a gazelor cu iz de petrol, in timp si timp, uite asa, se mai naste cate o forma ciudata, dar atat de frumoasa si speciala, forme halucinante aproape, precum sunt acesti vulcani noroiosi.

Un mare paradox, zic eu, este denumirea lor: este o imperechere ciudata a acestor doua cuvinte ce parca se exclud. Sensul cuvantului “vulcan” semnifica mai mult simbolul focului (asa cum il stim noi) iar cuvantul “noroi” te duce cu gandul la pamant si apa. Straniu si totodata incitant, cu toate acestea, imbinarea de vulcani noroiosi reprezinta o mare realitate, curioasa si ciudata, ce-i drept, dar ea exista, norocul nostru, chiar in aceasta tara a noastra. Este o realitate pe cat de interesanta pe atat de spectaculoasa. Pacat ca si acest loc nu este suficient de mediatizat si promovat, ca de altfel atat de multe locuri speciale si atat de fermecatoare din Romania noastra turistica!

Pentru cine nu a fost inca sa vada Vulcanii Noroiosi, ii sfatuiesc sa o faca, nu vor regreta nicio secunda, indiferent din ce zona veti veni si drumul cat vi se va parea urat, greoi si plictisitor. Odata ajunsi aici, veti fi pe deplin rasplatiti, pentru ca, hai sa va scriu doar un singur motiv: peisajul vulcanilor este unul cu siguranta memorabil. Nu-I veti uita si chiar veti dori o reintoarcere si o revedere cu acestia, indiferent dupa cat timp.

Si v-am povestit si eu cate ceva despre acesti Vulcani Noroiosi, doar pentru ca, precum multi, multi altii, si eu chiar ieri AmFostAcolo!!!

Cu mult drag pentru voi, in speranta ca v-am fost de folos,

Ileana

---

VIZUALIZĂRI: 2315 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI