Eterna atracție a Veneției. Secondo tempo

TIPĂREȘTE

Fiind de mulți ani mai mereu plecat de acasă mă obişnuiesc repede cu un nou oraş, cu un nou loc, aşa că venind a doua zi în Veneția nu mă simțeam deloc străin. Faptul că pe străzi, de fapt de-a lungul canalelor, întâlneşti în general turişti face mult mai facilă acomodarea în oraş. Am sosit încă de dimineața devreme din Mestre, vremea mai mult decât prietenoasă şi atracția oraşului lagunar învingând detaşat plăcerea de a lenevi în pat. Experimentasem un mic dejun italian la hotel şi ca urmare am căpătat un mai mare respect pentru breakfast-ul englezesc şi am ajuns să proslăvesc frűhstuck-ul german.

Folosind aceeaşi ruta de autobuz, Mestre-Veneția, rapidă şi ieftină, am debarcat împreună cu Şefa, cu care împart toate bucuriile, în apropierea gării Santa Lucia. Înainte de a ne începe hoinăreala am mers să vedem podul modern realizat de starhitectul spaniol Santiago Calatrava. Dar dacă în general sunt un admirator al acestuia, de această dată mă raliez opiniilor care susțin că podul se încadrează în peisajul medieval venețian ca nuca-n perete. Să nu fiu înțeles greşit, consider Oraşul artei şi ştiinței din Valencia sau gara Liege-Guillemins proiecte excepționale, în schimb podul de aici nu doar că nu-mi spune mare lucru, dar nu pare a avea ceva în comun cu oraşul vechi.

Îmbarcați la bordul unui mic vaporetto trecem pe sub Ponte degli Scalzi (Podul celor desculți, adică al călugărilor), mult mai venețian ca siluetă, chiar dacă a fost construit în perioada interbelică. Lăsăm în urma Ca' Pesaro, un palazzo masiv dar elegant, cu ferestrele retrase în interior, mângâiate de arce bogat ormanentate, ce se prelungesc cu coloane duble.

Ne oprim vizavi, la Ca' d'Oro, Casa de aur a Venetiei, o altă nestemată arhitectonică, construită în floralul stil Gotic venețian acum aproape şase secole. Şi dacă vi se pare apropiată ca imagine de Palatul Dogilor nu greşiți cu nimic, creatorii fiind aceeaşi, Bon tatal şi fiul. Logia de la parter, străjuită de coloane, permite accesul de pe apă, proprietarii având în patrimoniu şi gondole. La nivelul superior balconul este deasemeni mărginit cu coloane, terminate la partea superioară cu arce care adăpostesc deja cunoscutele flori cu patru petale. Terasa de la al doilea etaj continuă tiparul la o scară redusă, simplificată, pentru a crea o siluetă zveltă. Palatul a avut de-a lungul anilor mulți proprietari, fiecare schimbându-i mai mult sau mai puțin configurația. La sfârşitul sec. al XIX-lea este cumpărat de baronul Giorgio Franchetti, mare colecționar de artă, care îl restaurează, iar după moartea sa, Ca' d'Oro împreună cu operele de artă adăpostite intră în patrimoniul statului italian.

Printre lucrările expuse se află portretul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui, realizat de Gentile Bellini, în urma şederii la Istanbul, picturi cu tematică religioasă ale lui Vittore Carpaccio, Judith a lui Tizian şi favoritele mele, peisaje din Venetia de Francesco Guardi. De altfel, lângă "Vedere din Piața San Marco", pe care-l ştiam din adolescență, m-am şi fotografiat singur, Şefa ne-având curajul s-o facă.

Traversăm Canal Grande şi ne afundăm în labirintul care este cartierul San Polo. Lipsită de turişti, Veneția ne arată o altă față. Găsim Campo San Polo aproape pustiu, doar nişte pensionari discutând la o masă la umbră şi câteva doamne plimbându-şi cățeii. Nici măcar biserica nu era deschisă.

Fiind în zonă nu puteam să ratăm San Rocco, cu fațada ei solemnă delimitată cu pilaştri, apoi intrăm la Scuola Grande di San Rocco, o capodoperă adăpostind capodopere, executate de Titian, Tiepolo şi mai ales Tintoretto şi asistenții săi, cu subiectele alese din Vechiul şi Noul Testament. Şi cum tavanul este una din părțile cele mai valoroase, mai ales din punct de vedere artistic, am luat nişte oglinzi şi am început să ne plimbăm prin sală. Ideea cu oglinzile a fost excelentă, statul cu ochii în tavan, ca la dentist, nefiind prea comod.

Să vezi muzeu după muzeu este ceva ideal doar în teorie, în practică însă este obositor şi conduce la plictiseală, tablourile începând să semene între ele. Ca să evităm asemenea neplăceri am ales un mic bar cu specific marinăresc pentru un tradițional espresso. Pauza a continuat în alt cartier, în Dorsoduro, pentru precizie în Campo Santa Margherita, de acesta dată pentru înghețată. Am chiar şi dovada că i-am făcut Şefei toate poftele, fotografia ei cu un cornetto mare figurând în cartea de aur a familiei, alături de poza mea cu un rechin (rechinul era decedat şi etalat la o tarabă).

Am reluat procesul educațional la altă şcoală, Scuola Grande dei Carmini. Pot să spun că este impresionantă, sunt picturi de Tiepolo, totuşi armosfera era apăsatoare, în mare parte datorită pereților acoperiți cu lemn sculptat, de culoare închisă, mai mult decât sobra, cu tentă funerară.

Continuând drumul făcând fotografii cu decorul venețian (Şefa cu pălărie pe pod, Şefa fără pălărie pe pod, Şefa cu pălărie fără pod, etc), am găsit şi Ca'Rezzonico, un minunat palat gătit ca de sărbătoare cu marmură albă, unde se găseşte azi o colecție de artă venețiană din secolul al XVIII-lea. Intrarea dinspre uscat se face printr-o grădina mare, raportând-o la Veneția, şi plină de verdeață. Sălile de la parter expun mobilier din acea epocă celebră pentru strălucire şi eleganță, tavanele fiind pictate cu fresce, multe de Tiepolo. Urcam şi la etaje urmărind şirul de tablouri.

Sunt picturi de Canaletto (peisaje venețiene), Jacopo Tintoretto (alegorii, la modă pe atunci), Francesco Guardi (scene din viața locuitorilor lagunei). Aici am descoperit prima dată tablourile unei pictorițe impresioniste din Veneția, Emma Ciardi. Palatul este un perfect loc de prezentare a unor splendide lucrări de artă, căci recrează atmosfera de acum trei secole şi chiar ai impresia că te-ai întors în timp şi te-ntrebi de ce nu ți-ai luat tricornul.

Scurtul intermezzo între două muzee a fost dedicat fotografiilor de pe Podului Academiei, nu pentru că l-au construit austriecii cu mulți ani în urmă ci pentru priveliştea care se deschide, cu Canal Grande şi Santa Maria della Salute pe fundal. Aici faci genul de poză buna pentru Facebook, să te lauzi pe unde ai umblat. Cum eu n-am cont pe Facebook, poate fi admirată doar priveliştea, fără a fi stricată de subsemnatul.

Am intrat la Galleria dell' Accademia ştiind că este mare şi cantitativ şi calitativ, astfel că am trecut mai repede prin fața unor picturi, concentrându-mi atenția asupra celor pe care le ştiam deja şi îmi plăceau, precum Canaletto (Bernardo Bellotto) - Rio dei Mendicanti lângă Scuola di San Marco, Francesco Guardi - Bacino di San Marco cu San Giorgio şi Giudecca, Gentile Bellini - Procesiunea relicvei adevăratei cruci în Piața San Marco, Giorgione - Furtuna, Tiepolo - Răpirea Europei, Lorenzo Lotto - Portretul unui om studiind, Luca Giordano - Crucificarea Sfântului Peter. M-au atras şi picturile lui Paolo Veneziano (Încoronarea fecioarei, Crucificarea, Festin în casa lui Levi, Bunavestire) şi Vittore Carpaccio (Sosirea pelerinilor la Kőln, Martiriul şi funeraliile Sfintei Ursula, Vindecarea nebunului), ceva totuşi deosebit de preferințele mele.

După ce-am alimentat Şefa cu produse tradiționale italieneşti într-un drăguț restaurant din Dorsoduro, am intrat să vedem colecția doamnei Peggy Guggenheim la Palazzo Venier dei Leoni. În ciuda aparenței, acesta este un palat din sec. al XVIII-lea, rămas neterminat, de unde şi lipsa mai multor etaje. Sunt expuşi mari artişti ai primei părți a secolului XX, ca Brâncusi, Pollock, Picasso, De Chirico, Max Ernst, Magritte, Mondrian, Klee, Leger, Modigliani, Miro, Kandinski, Victor Brauner şi enumerarea poate continua, dar s-ar bloca tastatura dacă enumăr toată colecția. Recunosc că m-am simțit mândru văzând două lucrări de Brâncuşi şi trei de Victor Brauner.

Traversând vreo două punți şi o poartă de lângă fosta biserică San Gregorio ajungem la Santa Maria della Salute. Cunoscută pentru silueta sa ce se ridică maiestuos vizavi de Palatul Dogilor pe o limbă de pământ care se prelungeşte în Canale di San Marco, este unul dintre simbolurile oraşului, apărând în picturi de William Turner, Canaletto sau Francesco Guardi. Impozantă, construită aşa cum declara Baldassare Longhena, tânărul ei arhitect, "sub forma unei coroane", ea a reprezentat mulțumirea adusă de venețieni fecioarei Maria pentru salvarea de ciumă. Interiorul este tot atât de grandios, picturi de Tintoretto, Tizian sau Luca Giordano acoperindu-i pereții. Primii doi chiar şi-au introdus chipurile printre protagoniştii unor tablouri. Dacă are miraculoase proprietăți curative n-am aflat şi nici n-am încercat să găsesc vreun sens celor douăsprezece picturi-cheie lăsate de Tițian. Îmi place să las misterele în pace.

Ne-am întors pe Riva degli Schiavoni, dar numai pentru a lua vaporetto către San Giorgio Maggiore, situată pe insula cu acelaşi nume. Având o fațadă inspirată de templele antice este cântecul de lebadă al arhitectului Andrea Palladio, care nu a avut totuşi şansa să o vadă terminată. Am fotografiat în fugă lucrarile lui Jacopo Tintoretto şi am fugit către lift, programul fiind pe terminate. Ca şi cea din campanila din Piata San Marco, priveliştea ne-a lăsat fără cuvinte. Vedeam Palatul Dogilor şi traficul lagunar, vedeam întreaga insulă cu clădirile fostei mănăstiri şi cu o riguros ordonată grădină franțuzească. Cum acasă se traduce prin etajul trei este şi normală o astfel de reacție. Întoarcerea spre gara Santa Lucia am făcut-o pe Canale della Giudeca, cu peisaje noi, dar nu la fel de spectaculoase precum Canal Grande.

Atracția Veneției rămâne aceeaşi şi "frumoasă" este doar un palid epitet, o umbră de încercare de a o caracteriza. Am auzit persoane spunând că "nu-i cine ştie ce", că "localitatea X este mult mai tare", că "n-are rost să bați drumul până acolo", că "miroase", că-i "scumpete la fiece pas". Ca un corolar asupra impresiilor mele cu privire la oraşul lagunar vreau să spun doar că este locul unde îmi doresc cel mai mult să revin.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 2585 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI