Primavara la Venetia (II)

TIPĂREȘTE

- Stati, nu plecati, ca inca n-am terminat povestea! (Primavara la Venetia I). Suntem inca in orasul de pe ape, de pe insule si de pe poduri. Aruncam din mers o ultima privire spre gondolele ce se leagana ca niste clapete de pian sau ca niste ratuste pe valuri, gondole legate de o padure de tarusi inalti, care daca ar fi fost ascutiti, cred ca l-ar fi tentat pe Vlad al nostru sa deschida o sucursala a afacerii sale valahe “ anti-furt si anti-cotropit” si aici, la Venetia.

Infulecam in graba cate un triunghi de pizza la 2 euro, bem cate un “spritz”, un coctail format din suc proaspat de fructe si doua degete de rom, bautura pentru care pe vremuri, marinarii sau se lasau moale si adormeau sub masa sau se luau la bataie si devastau intreaga taverna din port.

Traversam repede un pod de pe care o domnisoara se uita gales la mine, oare de ce? … si-atunci realizez…ca in orasul fara “trotuare”…fetele fac “podul”

Trecem pe langa un altfel de rom, nu de baut ci de cersit, care sta intre doi dulai, apoi pe langa nepotelul sau, care cerseste sarmanul mai mult cu ochii, pentru ca inca nu stie bine a vorbi. Sunt de-ai nostri, urmasi de-ai lui Traian dar mai ales de-ai lui Decebal, pentru ca inteleg bine limba lui Eminescu.

O mana intinsa este un limbaj international pe care-l intelege orice popor. Mai incolo, apare si gondolierul Kojak I, ba nu…poate o fi Mugur Mihailescu in vacanta, care mai face un ban cinstit…vai ce prost sunt platiti actorii romani!

Lasam in urma si ambulanta acvatica din Mestre care i-a dus dimineata americanului, bun prieten cu Bachus, o pastila pentru greata.

In fine, sarim intr-o salupa cu destinatia Murano.

Istoriceste vorbind, dac-ar fi dupa mine, eu le-as da voie gratis la Venetia, la toti finlandezii si ungurii, la hoteluri, la restaurante, la vaporetto si la muzee. Pe viata. Pai ia ganditi-va voi, boieri dumneavoastra, daca fino-ugricul Atilla, nu pornea el din Finlanda prin anii patru sute si ceva spre Sicilia, pai cine mai fugea sa se-ascunda ca iepurii prin mlastini? Cine mai construia o suta si ceva de insule din lemn, piatra si pamant, adica un arhipelag intreg ce se numeste azi Venetia? Fara Atilla, Venetia n-ar fi existat! …

Sa vedeti atunci ce-mbulzeala va fi la Cluj sau la Bucuresti la Consulatul maghiar, ca sa-si ia toti romanii cetatenia maghiara!

Dar e friggg rau pe vaporetto! …Oare de ce bate mereu vantul la doi metri de-asupra apei? De ce nu bate el acolo sus, la 11 km pe unde apar dungile alea lungi si albe lasate de Boeing-uri sau pe sub apa? Noroc ca ne-am luat canadienele eschimoase cu gluga.

Parca acolo pe plaje, langa “Grand Hotel des Bains”, gazda “Leului de aur”, nu batea vantul asa de tare…In 30 de minute suntem la Murano, pe “insula de sticla” faimoasa pentru artizanatul ei colorat si stralucitor. Nisip topit, atat, asta e tot secretul sticlei de Murano! Dar mai e si focul si ingredientele. Mai e si furnalul care ajunge la peste o mie de grade, temperatura la care siliciul se topeste si nispul devine lichid.

La intrare in “atelierul de sticlarie”, ne asezam intre un grup de japonezi si unul de nordici. In primul suntem cei mai inalti, in al doilea suntem cei mai mici. Ii preferam pe scandinavi. Langa mine s-a pus un viking pe care nu-l puteam privi in ochi nicicum si asta doar pentru ca ochii mei de-abia treceau de cureaua lui de la pantaloni. "Erik cel Rosu" de langa mine, era ca Gulliver in tara piticilor, nu vedea decat palarii, glugi si baticuri.

Cred ca daca-r fi stranutat, ramanea toate lumea cu capul gol. Am ridicat totusi ochii spre el ca sa-i vad barba roscata. M-am ingrozit. Ma scuturau toate frigurile langa acest Goliat si nu cred ca era de la curentul de pe vaporas.

Apoi, in sfarsit, a inceput si el sa se uite la mine, cam pofticios, dar s-a linistit, se vede treaba ca-n pretul hotelului era inclus si micul lui dejun. Aoleuu! …pai cand coborau vikingii din drakkar-urile lor, lungi cat 50 de gondole, pe la 4 dimineata, cand e somnul mai dulce, puteai sa-ti iei costumul negru de duminica si s-o pornesti agale spre magazinul de lumanari si cosciuge. Atunci, la acea coada de la “sticlarie”, zau ca m-am bucurat c-au disparut vikingii din istorie cu vikingioacele lor cu tot, ca dinozaurii, cand a inceput sa le lipseasca hrana.

Cred ca viitorul este al asiaticilor, asa ca am inceput sa le arunc cate o ocheada de simpatie japonezilor de-un metru si-un pic si japonezucelor de-un metru si-atat, ce traiesc cu peste prajit, cu doi pumni de orez si trei fire de ceapa pe zi.

Privindu-l pe "Amundsen" cum inainta c-un singur pas cat noi in trei, am avut aceeasi senzatie ca si cand, copil fiind, am cunoscut-o pe Iolanda Balas. Eu aveam 6 ani si ea avea 2 metri. In fine, intram in atelier. E-o demonstratie de “cum se fabrica o vaza din sticla”. Intai se pune intr-o cupa niste nisip si inca ceva aditivi. Apoi se scoate un gehmotoc de “lava fierbinte”. E-un bulgare de foc in varful unei tije, pe care un alt mester, chel si el, hai sa-i zicem Kojak II, il rasuceste fara incetare.

Daca insa, o picatura din acel bulgare fierbinte, iti cade pe picior…esti terminat! … ea trece prin sanda, prin ciorap, prin laba piciorului, iarasi prin ciorap, apoi prin talpa sandalei si poate ajunge in final pana in pivnita atelierului.

Dupa ce sticla isi schimba culoarea din rosu in roz si din roz in verde, cineva ii taie asperitatile cu-o foarfeca si incepe sa introduca aer in tije. De unde? Din plamanii sai bine-nteles. Nu degeaba detin italienii recordul mondial la scufundari marine cu o singura gura de aer. Peste 120 de metri!

Cred ca daca acel “sufleur” n-ar fi fost angajat aici, ar fi fost un bun trompetist, trombonist sau cautator de perle. Acum secretul fabricarii vazelor de sticla il detine intreg mapamondul…dar pe vremea infloriri republicii Venetiene…alta era situatia…secretul cuptoarelor si mixturii necesare fabricarii si colorarii sticlei, il cunosteau doar cativa locuitori ai insulei. Turcii dar mai ales arabii, care toata ziua calcau pe nisip, nestiind ca secretul se afla chiar sub picioarele lor, jinduiau la sticla de Murano.

Cand detinatorii secretului mai plecau si ei prin oras, erau “filati” mai ceva decat esti azi in Coreea de Nord sau erai ieri in URSS. Avea si dogele politia lui secreta. Tradatorii erau tratati fara mila. Nu, nu erau trasi in teapa in tarusii de pe mal ci erau dusi, dimineata, la prima ora, intr-o gondola neagra in mijlocul lagunei, legati cu o funie de gat.

In barca nu erau decat 4 oameni. Condamnatul, un preot, un vaslas si un reprezentant al dogelui care-i citea tradatorului condamnarea la moarte insotita de iscalitura dogelui si pecetea republicii. De capatul celalalt al funiei era legat un bolovan care, atunci cand prima raza de soare aparea la orizont, era aruncat in apa.

Funia se desfasura si la un moment dat, condamnatul disparea brusc din barca, tras spre adancuri. Atunci, clopotele bazilicii San Marco rasunau de doua ori…prima data mai sacadat, anuntand executarea condamnatului, apoi mai alert, anuntand cu veselie ca secretul sticlei de Murano inca n-a parasit malurile lagunei.

Parasim insula Murano, legenda ei si-al ei frumos far ca o lumanare din bazilica San Pietro din Vatican si pasim pe “insula mortii”, nu, nu e vorba de acea insula din Guyana Franceza, in care Papillon, alias Henry Charierre, alias Steeve Mc Queen, a petrecut o groaza de timp pana a reusit sa evadeze plutind pe cativa saci plini cu nuci de cocos.

E vorba de “insula cimitir” San Michele. Un zid portocaliu delimiteaza perimetrul insulei. In mijlocul ei se afla o alta bazilica. Practic, din cimitir, ajungi direct in mare. Mormintele stau ca la chinezi, pe verticala. E-un cimitir de urne, in care cenusa defunctului se pastreaza cu sfintenie, intr-o nise, dupa o placa de marmura si cateva flori. Poate e bine de stiut ca prin incinerare nu raman decat 4-sau 5 kg de cenuse si toate elementele din care e alcatuit un om, nu costa mai mult de 120 de dolari. Si asta doar pentru ca avem in noi si cateva bobite de aur si argint. Restul elementelor chimice... calciul, magneziul, natriul, potasiul, etc…sunt ieftine.

Dar gasim si cateva cripte din marmura. Monica, fiica-mea, care a ales traseul (si care a studat si pianul), se opreste in fata mormantului lui Igor Stravinsky, un mare compozitor rus care a trait si compus mai ales in Franta si USA. Relatiile lui Stravinsky, printre care si cele comerciale cu regina parfumurilor frantuzesti Coco Chanel, au starnit insa valuri in presa de scandal a vremii. Asezam si noi langa numele compozitorului o piatra culeasa de pe plaja, conform ultimei sale dorinte.

Aici, e-un loc plin de o frumusete rece ce te impinge la meditatie…oare ce te atrage cel mai mult la San Michele, Igor sau Coco? Poate amandoi. Poate nu simfoniile si sonatele te impresioneaza la acest compozitor ci faptul ca intreaga lui familie, sotia, fiica si apoi el au suferit de aceeasi boala, incurabila in acea vreme, boala care le-a grabit sfarsitul si Iuliei Hasdeu, lui Bacovia, lui Blaga sau Balcescu…tuberculoza.

Imediat dupa aparitia multitudinii de insule ale Venetiei, unele au folosit drept ”lazareturi”, adevarate izolatoare pentru carantina anumitor boli, nelasand molimele sa se raspandeasca. Venetia a fost construita intr-o zona insalubra, in plina mlastina, acolo unde caii barbarilor huni sau longobarzi nu mai puteau inainta. Dar aceasta mlastina era si un paradis al tantarilor si al altor insecte periculoase.

Urmeaza Burano, care e ceva mai departe, e insula dantelelor, a rochiilor de mireasa, a broderiilor si a multor altor creatii si decoratii ale unor "maini de aur"... Dar primavara, turistii sunt putini, magazinele sunt inchise iar noi suntem deja obositi si infometati.

Servim o ciorba de fasole cu galuste si paste cu diferite sosuri, cu denumiri care mai de care mai exotice. Dar, mie mi-e totuna, dupa aerul sarat si curat al marii, as fi mancat si cochilii de scoici prajite.

Burano iti ofera si un specacol cromatic unic, casele sunt zugravite in culori vii, parca niste copii de gradinita au participat la un concurs de desene numit ”cine coloreaza cel mai frumos o casa? ”, si apoi, au venit “oamenii mari” si au transformat desenele in realitate... Rar ai sa vezi in Burano o casa verde langa o alta casa verde sau una mov langa alta mov. Culorile caselor alterneaza, exceptie fac doar pantalonii gri alaturi de puloverele gri, puse la uscat pe sfori, in fata ferestrelor.

Ajungem din nou in Piata San Marco, unde orchestra restaurantului Florian, canta pana la miezul noptii, chiar daca pe-afara toate mesele sunt goale.

Este o repetitie generala, caci in curand “valuri-valuri” de turisti, uneori pana la 15 milioane pe an, vor sosi in Venetia si in oras va fi mai putin loc decat in metroul de dimineata din statiile Gara de Nord sau Piata Victoriei.

Asadar, dragi bucuresteni, fiti mandri, capitala noastra, in anumite locuri si mai ales dupa ce ploua torential, seamana cu celebra Venetie pe timp de vara…

Dorgo

---

VIZUALIZĂRI: 3257 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI