Cu „binoclul” de-a lungul Marelui Canal din Veneția (I)

TIPĂREȘTE

În cele câteva călătorii ce am făcut la Veneția, am străbătut Canal Grande încercând a fotografia cât mai multe din palatele ce-l mărginesc, odată pe o latură de la un capăt la altul, altă dată în sens invers, pe latura opusă.

Aș asemui Marele Canal cu un dragon care șerpuiește cale de 3.800 m, de forma unui S inversat, cu gura larg deschisă spre Bazinul San Marco și coada dincolo de Gara Santa Lucia, spre continent. Aș zice că solzii dragonului sunt multele canale care se ramifică de o parte și alta, împânzind precum un labirint întreg orașul iar strălucirea din basmele și legendele copilăriei este asigurată de cele peste 200 de palate, unele adevărate bijuterii de arhitectură gotică venețiană.

În Veneția se poate ajunge, venind de pe continent, cu transport auto pe Ponte della Liberta până în Piazzale Roma și de acolo per-pedes spre oraș sau cu transport feroviar până în Gara Santa Lucia și apoi cu vaporetto pe Canal Grande sau mă rog, tot per-pedes, traversând canalul pe Ponte degli Scalzi și intrând în alt labirint, cel al străduțelor, al pasajelor și al podețelor peste micile canale.

Ponte della Liberta ce leagă Veneția de continent, a fost construit din necesități economice după alipirea orașului la Statul Austriac, iar în 1861 primul tren intră în gara nou construită Stazione Santa Lucia, după numele unei biserici demolate în acest scop, pentru a face loc noii construcții.

Ponte della Constituzione sau Ponte Calatrava pietonal, după numele arhitectului spaniol care l-a creat, este un alt pod care a fost dat în folosință în sept. 2008 urmare altor necesități (de ordin turistic) și face legătura directă, peste Marele Canal cu Piazzale Roma și restul orașului. Construit din oțel și sticlă, cu o deschidere de peste 80 m, are parapetele din sticlă iar la trecerea peste, se simte balansul, încât induce o stare de teamă. Am citit într-un articol din 2019 că arhitectul a fost drastic amendat în urma plângerilor primite, că treptele din sticlă nu sunt egale și dă probleme celor cu bagaje de mână care, ce-i drept privesc orașul de la înălțimea podului, mai puțin pe unde calcă.

Echipați cu aparatul foto și un „imaginar binoclu” pentru a studia arhitectura palatelor care se succed unul după altul în goana ambarcațiunii, am constatat imposibilitatea de a localiza fiecare palat în parte, de a reține măcar denumirea lor sau câte ceva din elemente arhitecturale, aceste palate (Palazzo) și case (Ca' ) fiind majoritatea la fel ca aspect general, dar mult diferite unele de altele. Motiv pentru care m-am documentat, am pus fotografiile cap la cap și am încropit două „șiraguri de perle” ce le voi expune pentru cei care veți avea ocazia de a călători la Veneția în anii următori.

Așa dar, am pornit într-o călătorie cu vaporetto pe Canal Grande cu plecare din Gara Santa Lucia până la Piazza San Marco și traseul invers, din San Marco, respectiv Dogana (vama) spre gară, pe latura de sud a canalului.

Chiesa gli Scalzi, este primul obiectiv. Așezată lângă Gara Santa Lucia, biserica are o fațadă din marmoră bogat ornamentată, ridicată în sec. al XVIII-lea de marele arhitect Bartolomeo Longhena în stil baroc venețian. Scalzi era numele unui ordin, zis al desculților, dar nu din sărăcie, ci dintr-un profund atașament fașă de biserică și credință. Pe fronton vedem Madona cu Pruncul și Santa Caterina da Siena și multe alte statui și ornamente. Tavanul bisericii a fost pictat de Tiepolo, distrus în parte la bombardamentul din 1915, dar resturi din el mai sunt încă păstrate la Galeriile Academiei de Arte. Altarul este susținut de coloane în torsade și ornat cu 12 statui de Sibile antice. Capelele sunt deosebit de valoroase, în una din ele este înmormântat ultimul doge, Ludovico Manin. Toate sunt ornate cu statui din marmoră de Carrara.

Am trecut pe sub Ponte degli Scalzi, unul din cele patru poduri ce traversează Marele Canal, ridicat din piatră, la 1857.

M-am instalat cu aparatul foto pe partea stângă a ambarcațiunii și primul obiectiv apărut în bătaia „binoclului” a fost,

Palazzo Calbo-Crotta din sec. al XIV-lea ridicat de familia Calbo din Padova. Este un complex de clădiri cu trei etaje, tencuit în alb, cu două părți, o latură gotică și alta renascentistă. Are fresce de Jacopo Guarama și acum găzduiește un hotel cu o mare terasă la canal.

Urmează Rio Tera Sobiani, un prim „solz” al marelui dragon și un alt hotel de 4 stele care ocupă trei clădiri, după care urmează Casa Cini formată din două corpuri alăturate, unul galben altul roz și Casa Seguro, ambele proprietăți private.

Urmează Palazzo Flangini ridicat în sec. al XVII-lea de o familie de greci din Cipru, refăcut și locuit apoi de un cardinal, palatul cu două etaje și mansardă este ornat cu multe figurine, mascaroane, coloane cu capiteluri, figuri alegorice. Alături,

Scuola dei Morti o capelă în care se făceau îmbălsămări, marcată pe peretele spre canal de prezența unui craniu, drept emblemă. Capela aparține de imediat următoarea,

Chiesa San Geremia cu absida la canal. Datează din 1753, ridicată peste alta din sec. al XII-lea din care se păstrează totuși campanila. Aici sunt păstrate rămășițele pământești ale Sfintei Lucia din Siracuza aduse din biserica ce-i purta numele și demolată pentru construirea stației de cale ferată.

Urmează un al doilea „solz” al marelui dragon, anume Cannal Cannaregio, navigabil și care face legătura cu laguna. După trecerea canalului se ridică Palazzo da Mosto de un roșu grena intens, apoi mărețul

Palazzo Quierini alb, mare, impunător, cu trei etaje dar fără ornamente, palat ce a fost distrus de un incendiu în 1815, refăcut în forma de azi și poartă pe fațadă o stemă nobiliară. Urmează

Palazzo Correr Contarini Zorzi de o culoare superbă roz bon bon, format din două corpuri alăturate, locuit în timp de mai multe familii nobiliare. Are o fațadă din sec. al XVII-lea, două impozante portaluri la apă și pe acoperiș are o mare terasă cu o balustradă dantelată.

Casa Spinelli este o mică „bijuterie” albă pierdută între palate, cu o curticică la Marele Canal, o frumusețe!

Casa Lucatello stă lipită și parcă-l îmbrățișează pe vecinul,

Palazzo Gritti Dandolo cu o linie asimetrică căpătată după mai multe renovări. Alături se află un corp mai mic al palatului, datat sec. al XVI-lea cu blazoanele familiilor Gritti și Dandolo la primul etaj. Elegante coloane din marmoră formează o logie cu ieșire la apă.

Palazzo Memmo Martinengo Mandelli de culoare deschisă, cu o linie clasică dar foarte elegantă se află lângă

Chiesa di San Marcuola, o biserică foarte veche, ridicată din cărămidă pe un suport din piatră și cu fațada neterminată. Printre multe valori, adăpostește o „Cină de taină” de Tintoretto. După un campo îngust urmează stația de vaporetto în dreptul

Ca ' Gatti-Casazza un superb palat de culoare roz cu numai două etaje mărginit de un al treilea „solz” al marelui dragon, Rio di S. Marcuola care intră în labirintul de canale a Sestiere Cannaregio, după care urmează laguna.

În următoarea etapă a călătoriei vom acosta (vorba vine!) la Ponte Rialto, cu poveștile sale.

Pentru cine călătorește la Veneția, recomand cu multă căldură plimbarea pe Canal Grande, artera principală a orașului, dar atenție, sunt două programe, unul rapid de interes local care oprește doar la Rialo și San Marco și cel turistic, cu oprire în fiecare fermata, probabil cu un mers mai lent.

Relaxare în dansul vălurit al Vaporetto.

---

VIZUALIZĂRI: 301 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI