Valencia - „orașul construit pentru oameni”

TIPĂREȘTE

Ne doream fierbinte să vizităm Valencia, Tati mai fusese o dată acolo, dar nu în scop turistic. Prețurile la avioane către unele destinații nu mai sunt de mult prohibitive, iar anotimpurile s-au decalat simțitor, așa că puteam fi încrezători că la final de octombrie aveam toate șansele să umblăm în tricou și chiar să ne bălăcim în Mediterană. N-am putut să ne punem de acord unde ar fi mai bine să ne stabilim baza în Valencia, așa că până la urmă am făcut un compromis și am rezervat 2 nopți în centrul vechi (Ciutat Vella) și 3 pe plaja Patacona. Inițial trebuia să ne însoțească și Istețica, însă a apărut ceva neprevăzut cu câteva zile înaintea plecării și n-a mai putut veni, așa că ne-am trezit singuri și boieri în niște apartamente dimensionate pentru mai multe persoane; dar despre apartamente altădată...

N-aveam de gând să cumpărăm carduri turistice, nu vroiam să fim constrânși să vizităm o listă de obiective, ci să mergem mult pe jos și să intrăm unde avem chef, când avem chef. Nu era nicio problemă dacă nu reușeam să le bifăm pe toate (de fapt, niciodată nu reușești), scopul era să intrăm în atmosferă și să încercăm să înțelegem un pic această metropolă fabuloasă!

Am zburat bună parte din drum pe deasupra norilor, care s-au risipit ca prin farmec pe măsură ce ne apropiam de destinație, lăsându-ne să admirăm mai întâi apusul de soare, pe urmă panorama orașului împodobit cu mii de luminițe!... Am aterizat pe la 8 seara, iar la cazare trebuia să ajungem în maxim 2 ore ca să nu fim taxați suplimentar; nu aveam bagaj de cală, făcusem deja toate socotelile și ajunsesem la concluzia că nu-i cazul să luăm taxi, ne vom descurca folosind metroul și picioarele proprii.

Am identificat deci intrarea la metrou (urmărind indicatoarele specifice din aeroport, n-a fost nevoie să ieșim afară), iar de la casa de bilete din apropiere am cumpărat cartele reîncărcabile dus-întors (9 euro 2 bucăți; 12 ar fi fost dacă luam separat dus și separat întors, ne-a explicat doamna de la casă). Spre centru se merge cu trenul nr. 3 sau 5 (noi l-am nimerit pe ultimul), care se succed la intervale de 10-15 minute, vagoanele sunt curate și dotate cu rasteluri pentru bagaje, așa cum am mai văzut și prin alte țări civilizate. Am mers 10 stații, cam 30 de minute, am coborât la stația Angel Guemera, important nod de cale ferată... subterană. De acolo am cerut ajutorul prietenului GoogleMaps, care ne-a direcționat până la apartament, vreo 10-15 minute să fi mers pe jos. Ne-am sincronizat aproape perfect cu gazda noastră, un tânăr tare amabil. Am primit de la acesta o hartă detaliată a orașului (pescuisem deja una din aeroport, de la biroul de informații turistice, dar cică asta a lui era mai grozavă), pe care ne-a însemnat câteva mâncătorii de luat în seamă și alte chestii interesante.

Evident că următorul punct pe ordinea de zi (mai bine zis, de noapte) a fost să ieșim în recunoaștere prin împrejurimi și mai ales să ne punem burticile la cale. N-am avut răbdare să mergem până unde ne arătase gazda, am găsit ceva mai aproape de noi și la final am fost mulțumiți de rezultat (cred că voi povesti separat despre experiența culinară valenciană, că merită!). Am mai făcut câțiva pași prin zonă și apoi ne-am dus la culcare.

A doua zi dimineața ne-am savurat cafeaua pe balcon (nu plecăm niciodată la drum fără un pachet din cafeaua preferată!), dar cu micul dejun nu ne-am bătut capul, planul era să-l încropim la Mercat Central (Piața Centrală), acesta având să fie astfel primul obiectiv vizitat, mai ales că nici nu era departe (gazda noastră ne atrăsese și ea atenția să mergem mai întâi aici, că la ora 15 se închide). Zis și făcut!

Am ieșit din zona noastră liniștită, am traversat apoi un bulevard destul de aglomerat, am mai mers puțin și... gata, iat-o! Bine, noi am nimerit intrarea din spate, dar chiar și așa mi s-a părut un edificiu măreț, demn de studiat mai cu atenție! Se zice că încă din sec. 18 a luat ființă pe acest loc o piață în aer liber, numită Mercat Nou, dar cu timpul valencienii și-au dorit una acoperită. Au fost două tentative de concurs organizat de municipalitate, cel de-al doilea din 1910 s-a soldat și cu câștigători, arhitecții Alejandro Soler March și Francisco Guardia Vial. Construcția a început în 1914, dar s-a finalizat abia în 1928, stilul fiind un luminos Art Nouveau, la mare modă la acele vremuri, cu arcade și arce frânte, vitralii, decorațiuni cu azulejos.

Am pătruns înăuntru, ne-am trezit dintr-o dată într-un adevărat furnicar și, vrăjiți de culori și miresme, aproape că am uitat că ne e foame! Absolut tot ce-ți trece prin cap în materie de alimentație (și nu numai) găsești pe tarabele curate, frumos organizate. Unul dintre cele mai spectaculoase raioane este, desigur, cel cu produse marine, pești și fructe de mare de toate neamurile, unele cunoscute de noi, altele nemaivăzute. Nu eram singurii care fotografiau, Piața Centrală pare să fie unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Valencia, mai ales că-i gratis... Mă rog, în teorie, practic e greu să nu lași niciun bănuț aici :)... Până la urmă, ne-am luat un amestec de bucățele de brânză uscată și șuncă ambalate într-un pahar de plastic (2 euro), încă un cornet cu măsline (1,55 euro), o baghetă mică (50 cenți) și o cutiuță cu fructe tăiate felii (2 euro). Le-am mâncat 10 minute mai târziu, pe o bancă, în Placa del'Ajuntament (Piața Primăriei), cu ochii când la răcoritoarea fântână arteziană, când la maiestuoasele clădiri ce o delimitează, dintre care am remarcat Ajuntament de Valencia (Primăria) și Edificio de Correos (Palatul Poștelor).

Curioși, ne-am apropiat apoi de Primărie s-o pozăm mai îndeaproape și am constatat cu surprindere că era vizitabilă, și încă fără nicio taxă! Păi hai și noi, normal! Ne-au fost controlate bagajele cu raze X, ca la aeroport, apoi am fost liberi să urcăm monumentala Scară Imperială, construită din marmură albă adusă din Italia, către nivelul superior, unde se află toate încăperile ce prezintă interes turistic: Sala de Festivități, Sala Consiliului și Balconul. Ochii noștri s-au trezit deodată nehotărâți, neștiind încotro să se îndrepte mai întâi: jos, către superbul mozaic sau sus, spre luminatorul-vitraliu?!

Trecând pragul Sălii de Festivități, am rămas muți de uimire (ce mai, toate simțurile noastre au avut de suferit pe termen scurt!): coloane cu capiteluri corintice de-o parte și de alta, candelabre grele de cristal oglindindu-se în luciul pardoselii, 3 medalioane pictate pe tavan, reprezentând alegorii ale Pământului, Cerului și Mării!... Absolut superb! Din balcon am putut admira întreaga Piață a Primăriei, precum și bulevardele învecinate, flancate de clădiri una și una. Ne-a plăcut și Sala Plenului, cândva sediu al însuși Parlamentului Spaniol (1936-37), când, pentru o scurtă perioadă de timp, Valencia a fost capitala Spaniei.

Actuala clădire a Primăriei constă de fapt din 2 clădiri unite între ele: una mai mică și mai veche (sec. 19), ce a adăpostit inițial o școală de fete și alta mai nouă, proiectată în stil Art Nouveau la înc. sec. 20 de către arhitectul municipal de atunci, Francisco Mora. În mai 1937, în timpul Războiului Civil, edificiul a fost grav avariat de una din bombele lui Franco, dar a fost renovată ulterior. Se zice că în subsol ar exista un buncăr imens, gata să primească peste 700 de persoane (să sperăm că nu-și va dovedi utilitatea nicicând!).

Am intrat apoi la Biroul Turistic găzduit într-o încăpere de la parterul primăriei, dar n-am găsit decât câteva broșurele. Hartă aveam, iar suvenirurilor nu le venise încă vremea...

Amețiți de frumusețe și de istorie, ne-am continuat plimbarea pe Av. Marques de Sotelo, la capătul căruia, nu departe, ne aștepta o altă minunăție arhitectonică despre care ne informaserăm și știam că merită atenția noastră: Estacio del Nord (Gara de Nord). De departe pare un castel cu două turnuri dispuse simetric lateral, cu un vultur (metalic?) așezat pe corpul central, chiar deasupra ceasului (ce funcționează, culmea!). De aproape, observi brâurile decorative făcute dintr-un fel de mozaic cu piese neregulate, foarte frumos colorate, închipuind mai ales desene vegetale.

Înăuntru, spațiul e larg și curat, susținut din loc în loc de stâlpi decorați identic, iar în partea dreaptă se află o sală (de așteptare?) cu tavanul și partea de sus a pereților acoperiți cu adevărate opere de artă!; păcat că am găsit-o încuiată, a trebuit să ne mulțumim să admirăm mozaicurile prin ușa și geamurile transparente. În zona peroanelor era o expoziție cu fotografii ale gărilor spaniole, n-am avut răbdare s-o aprofundăm.

Plaza de Toros (Arena) se află în imediata vecinătate a gării, o clădire din cărămidă roșie, în stil neo-clasic, de formă rotundă, desigur. N-am dorit s-o vizităm, ne-a ajuns ce-am văzut la surata ei din Sevilla, nu înțeleg și nu iubesc deloc ideea de coridă. În față, sunt ceva statui, dintre care una reprezintă un toreador.

Am luat-o la pas pe Av. de Colon, ce mărginește Ciutat Vella în partea sa sud-estică, dar la un moment dat ne-am dat seama că era prea zgomotos pentru gusturile noastre, așa că l-am traversat și am pătruns din nou în centrul vechi. Nu mai știu exact pe ce stradă ne aflam, dar îmi amintesc cum eram fascinați de tot ce vedeam, o clădire mai impunătoare ca alta, toate splendid împodobite, ca niște adevărate prințese! Majoritatea stil Art Nouveau, deci probabil datând de pe la începutul sec. 20...

Dar perla perlelor, după mine, o reprezintă Palau de Marquis de Dos Aquas, un vechi palat cu incredibile decorațiuni rococo, ce adăpostește în prezent Museo Nacional de Ceramica și în fața căruia am ajuns în curând. Am plătit 3 euro intrarea și cred că a fost singurul muzeu pe care l-am vizitat vreodată în care am pozat mai mult clădirea decât colecțiile! Nu că acestea din urmă n-ar fi prețioase și extrem de interesante... Vă recomand din inimă o vizită aici, merită cu vârf și îndesat! Când am terminat, am stat iar minute bune și-am admirat basorelieful sculptat în alabastru ce decorează intrarea, precum și incredibilele ancadramente ale ferestrelor! Balsam pe suflet, ce mai!

... Eram încă dornici de frumos și ne-am luat încă o doză substanțială în interiorul unei basilici ce ne-a ieșit în cale, Real Parroquia de San Martin Obispo y San Antonio Abad (ce nume lung, dar ce minunat decorul!)...

Venise timpul să facem o pauză de rehidratare, soarele ardea din ce în ce mai puternic, ne lepădaserăm de mult cojoacele (= puloverele), dar tot muream de cald. Și ce ar fi cel mai potrivit de savurat în Valencia în acest nobil scop?! Ați ghicit, o sangria cu gheață multă și cu bucăți aromate de fructe! :p

... Turnul Bisericii Santa Caterina se profila semeț pe cerul albastru chiar în fața noastră și-mi imaginam că se poate urca în el, așa că ne-am îndreptat cu nerăbdare într-acolo. Da, se poate urca, dar numai până în ora 13 și tocmai ce-o depășiserăm - nu cu mult! (Ca-n bancul ăla: badea Gheorghe ajunge în gară: „No, o plecat trinu' de Cluj?” „Da, o plecat.” „No, când?” „Amu' tri minute.” „Hai, că-nseamnă că n-am întârziat mult!”) Ne-am consolat însă cu biserica, dar și pe ea am admirat-o în tăcere, că înăuntru era slujbă; mai mult pe dinafară. Ne-a intrigat ciudata ei formă, în trepte, cu rozeta de deasupra intrării, cu încă o rozetă mai hacana, cu cele 3 arce oarbe; se vede că a fost construită în etape diferite... Ne-am mai învârtit un pic și prin piața din apropiere, unde am descoperit câteva picturi murale foarte drăguțe, dar și o cafenea veche, decorată abundent cu superbe azulejos...

Ei, și a venit timpul să ne înființăm la Catedrală (La Seu de Valencia), probabil cel mai important simbol religios al orașului! Istoria ei e veche și complicată, nu sunt sigură că doriți s-o auziți la ora asta, cine are chef poate să arunce un ochi aici: en.wikipedia.org/wiki/Valencia_Cathedral. Ideea e că a fost ridicată în cel puțin 3 etape distincte, de-a lungul a mai multor secole, de aceea reprezintă un melaj de stiluri arhitectonice: romanesc, gotic, renascentist, baroc și neo-clasic (o mai fi rămas vreunul?!). Evident că și cotropitorii mauri și-au pus amprenta (așa cum aveam să remarcăm în cazul multor edificii din oraș, oricum, mult mai puține decât în Malaga sau Sevilla).

Primul vizitat a fost turnul catedralei, un obiectiv în sine, celebru el însuși sub numele de El Miguelet sau Torre del Micalet, după numele celui mai mare clopot al său. Bază octogonală, vreo 50 și ceva de metri înălțime, 200 de trepte dispuse în jurul unui miez de piatră, te învârți până amețești și-ți iese sufletul! Totul pentru numai 2 euro! :) Pe platforma de sus poți admira toate cele 12 clopote trecute pe biletul de intrare, fiecare cu anul fabricației și cu greutatea (între 260 și 3590 kg!). Desigur, poți admira și împrejurimile, printre ochiurile de sârmă menite să ofere protecție și numai dacă n-ai rău de înălțime; eu când am, când n-am - atunci am cam avut, așa că n-am reușit să fac poze prea grozave, dar tot o să vă arăt una.

Pe urmă am vrut să vizitez catedrala (7 euro); Tati o mai văzuse și a preferat să mă aștepte afară. Mi-a plăcut că pe biletul de intrare era desenată o hartă și pe ea însemnate cele mai importante puncte de interes. Catedrala are câte 4 capele pe fiecare parte laterală și încă 8 dispuse în semicerc dincolo de altar, în naos. Mai are încă una atașată într-o parte (de fapt eu în asta am nimerit mai întâi), Capilla del Santo Caliz, foarte frumoasă, am stat câteva minute pe una din băncuțe și am ascultat muzica divină și am admirat arcele ce se întretaie pe boltă într-un desen splendid, ca o floare...

Am crezut inițial că Santo Caliz ar fi numele vreunui sfânt, dar auzind explicațiile audioghidului, am realizat că mă aflam în celebra Capelă a Sfântului Graal, păstrătoare a pocalului sfânt din care a băut Iisus la Cina cea de Taină. Și da, uitându-mă mai cu atenție, l-am zărit pe acesta expus într-o mică raclă de sticlă, pe un mic piedestal de aur încrustat cu smaralde, chiar în centrul superbului altar de lemn sculptat! Evident că originea divină a pocalului de agat a fost intens contestată, dar cercetătorii au ajuns, se pare, la un consens: datează în sec. 1, e fabricat dintr-un material intens folosit pe atunci, deci da, ar putea fi chiar Sfântul Graal!

Copleșită, am pornit într-un târziu a vizita restul catedralei, care avea încă a-mi oferi destule surprize: câteva picturi semnate de Goya, dar și moaștele sfântului martir Vicente. M-am îndreptat apoi în direcția pe care mi-o arăta o săgeată pe care scria museo. Misiunea nu mi-a fost ușoară nici aici, căci muzeul se întinde pe 3 sau 4 niveluri!... Există un lift, dar nu l-am folosit. Am coborât întâi la subsol, unde sunt expuse excavațiile unui adevărat sit arheologic, inclusiv ale unui vechi cimitir; destul de creepy, mai ales că mă aflam în semiîntuneric și nu mai era nimeni prin preajmă. La nivelurile următoare am putut viziona tot felul de obiecte de cult, cărți vechi, icoane, statui, artefacte arheologice, dar cel mai mult mi-au plăcut cele 3 machete înfățișând etapele de construcție ale catedralei.

Am ieșit în Plaza de la Virgen, un spațiu cosmopolit, parțial ocupat de terasele unor cafenele, mărginit pe o latură de ansamblul format de catedrală, de Tribunal de les Aigues de Valencia și de Basilica Virgen de los Desamparados, unite între ele. Tot în această piață am putut admira o frumoasă fântână cu statui.

Și pornirăm mai departe, cumva spre nord și nimerirăm într-o zonă cu multe case părăsite, unele dărăpănate de-a dreptul, să nu credeți că totul e roz în centrul vechi al Valenciei... Mi-a plăcut însă liniștea de aici, senzația de încremenire în timp, vechile desene murale, mai mult sau mai puțin reușite... Am descoperit un manșon de tablă la un burlan și cu ce credeți că era decorat? cu un căpșor bucălat de copil, tot de tablă, vă jur! Nu e asta ceva minunat? A fost probabil cel mai neașteptat lucru întâlnit de noi în acest superb oraș!

Despre Turnurile Serrano (parte a vechiului sistem defensiv, desigur) știam că se pot vizita, dar noi nu prea aveam chef de asta. Mai repede aveam chef de un pic de umbră și răcoare; și cum Grădinile Turia erau la doi pași... Probabil că ați mai auzit de grădinile ăstea, mie mi se pare fenomenal felul cum au fost create, pe fundul unui râu care tot inunda orașul și pe care valencienii s-au supărat așa de tare, că l-au deviat de-a dreptul! O centură verde, lată de câteva zeci de metri și lungă de vreo 9 km se arcuiește prin partea de nord a Ciutat Vella, având în capete două dintre simbolurile Valenciei: Bioparcul în vest și Ciutat de les Artes y Ciencies în est. Ce e interesant e că au lăsat pe loc atât consolidările malurilor, cât și cele 14 poduri ce-l traversează, fiecare cu alt aspect; impresia e copleșitoare, chiar ai senzația că umbli pe fundul unui râu, te aștepți să apară pești strecurându-se printre ramurile copacilor!...

Ne-am odihnit un pic pe iarbă, la umbră, întinși pe spate, desculți... apoi am pornit a curge și noi la vale, către mare. Fără grabă, așa, ca un râu adevărat. Ne-a plăcut ce am întâlnit în cale: un iaz înconjurat de o mini-pădure de palmieri, traversat de un pod de piatră. Un alt pod era garnisit cu flori roșii și copacii creșteau prin el, adică fuseseră făcute găuri în pod să facă loc copacilor; asta mi-a plăcut la nebunie, oameni faini valencienii ăștia, alții tăiau copacii fără drept de apel! Locuri de joacă pentru copii mai mici sau mai măricei. Locul de unde avea să înceapă peste 2 zile semi-maratonul și recomandări scrise pentru un stil de viață sănătos (și mulți oameni în parc care chiar urmau aceste recomandări, pentru că peste tot erau amenajate piste de alergare și zone cu aparate de gimnastică). În stânga, de partea cealaltă a parcului, se profilau pe cer clădiri moderne, cu foarte multe etaje, adevărați zgârie-nori.

Încet, încet ne apropiam de Ciutat de les Artes y Ciencies, probabil primul lucru la care te gândești când spui Valencia. De dată relativ recentă (1990), acest complex futurist înconjurat de bazine imense cu apă, n-are cum să nu te impresioneze! Giganții albi de beton străluceau sub razele soarelui, apa albastră clipocea diafan și ea, iar „pata de culoare” o reprezentau plantele verzi și florile. Minunat, absolut minunat! Complexul este format din 6 elemente: Palatul Artelor Regina Sofia, Muzeul Științelor, Umbrarul (o mică grădină botanică suspendată și parțial acoperită), Hemisferic (cinema IMAX 3D, săli de expoziție și de conferințe), Oceanografic-ul și Agora (un spațiu acoperit de 5550 de locuri, folosit pentru evenimente de anvergură).

Între Palatul Artelor și Muzeul Științelor este un pod, mi-ar fi plăcut să ne putem urca pe el, dar nu era voie. Am intrat puțin în Muzeul Științelor, deși n-aveam de gând să vizităm, ne-am minunat de structura sa metalică nemaivăzută... A propos de vizitat, există bilete combinate pentru aceste obiective, ieși mai ieftin decât dacă ai plăti la fiecare în parte, dar pe noi nu ne interesa decât Oceanografic-ul, pe care ne propuseserăm să-l abordăm într-una din zile. Și ne atrăgea și Umbrarul, dar ăsta se vizitează gratis. Am urcat în direcția lui și am crezut inițial că am ajuns iar „după ce o plecat trinu' de Cluj”, așa că ne-am consolat plimbându-ne pe pasarela alăturată și pozând când în față, când în spate... Pe la mijloc, am descoperit o ușă deschisă și ne-am continuat plimbarea pe aleea centrală a Umbrarului, acoperită cu nisip, printre palmierii încărcați cu peruși zgomotoși.

Era destul pentru o zi, chiar și turistică, așa că am hotărât să ne întoarcem agale către centrul vechi; pe drum aveam să găsim și vreun restaurant poate, căci micul dejun fusese sățios la vremea lui, dar trecuseră multe ore de atunci...

În ziua următoare trebuia să ne mutăm la noua adresă de pe plajă, dar până la ora 12, când era musai să predăm apartamentul, mai aveam chestii de văzut prin zonă. Am urmat deocamdată același ritual: cafeaua pe balcon, Mercado Central pentru înnoit proviziile, micul dejun de data asta pe o bancă din apropiere, împreună cu porumbeii, așteptând să se deschidă La Lonja de la Seda di Valencia (vechea bursă a mătăsii). Construită între 1483 și 1548, clădirea este o adevărată capodoperă de stil gotic, fiind inclusă în patrimoniul UNESCO.

Am plătit 2 euro de căciulă și am intrat în curtea interioară, acoperită în mare parte de o grădină centrată de o mică fântână. Construcția e formată din 3 părți distincte: Sala Contractelor, folosită pentru tranzacții comerciale, dar și ca bancă municipală; Turnul cu 3 etaje și scară interioară; Pavilionul Consulatului Mării. Acesta din urmă este construit în stil renascentist, cu plafon casetat sculptat și pictat (ce pare să fi aparținut vechii primării a orașului), cu podeaua acoperită cu mozaic, iar pereții de piatră parțial decorați cu dantelării de lemn... O fericită îmbinare de materiale, un spectacol pentru ochii privitorului...

Într-unul din puținele pliante luate de la Biroul Turistic era prezentată Parroquia de San Nicolas, cu niște fresce absolut fabuloase și pornirăm și noi în căutarea ei... O găsirăm destul de ușor, dar înconjurată de schele și traserăm concluzia că-i în renovare și deci nevizitabilă (aveam să ajungem într-una din zilele următoare din nou prin zonă și să nimerim, absolut întâmplător, adevărata intrare în biserică; dar despre asta la momentul potrivit). Mai era un pic de timp, așa că ne-am permis o cafeluță la una din terasele din Placa de la Viergin, chiar în primul rând. Intrarăm pe urmă într-o serie de biserici din zonă, nici nu le mai știu exact numele - una mai frumoasă ca alta...

Ne-am întors la apartament doar cu câteva minute înainte să vină femeia de serviciu și am eliberat ringul, nu fără un pic de regret (așa cum ni se întâmplă peste tot pe unde ne-am simțit bine). Am luat autobuzul 19 (mergea și 31) din stația din apropierea primăriei și am coborât la capăt de linie, acolo unde se face joncțiunea între plaja Malvarrosa și La Patacona. Marea ne aștepta din nou - departe, la capătul întinderii de nisip; iubita noastră mare!...

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 5662 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI