Muzeul Bananelor din Icod de los Vinos (Tenerife) - o incursiune instructivă și gustoasă

TIPĂREȘTE

Îmi plac muzeele – în fond, ele reprezintă informație concentrată, niște oameni și-au bătut capetele s-o adune într-un spațiu restrâns, iar noi n-avem decât să deschidem gurițele și să înghițim hapul! Îmi plac muzeele de orice fel, aproape toate domeniile mi se par interesante, dar mai ales muzeele mici, centrate pe un subiect de nișă. În Tenerife sunt multe asemenea și am reușit să vizităm și noi vreo câteva.

Despre Casa del Platano am aflat de la gazda noastră, tânăra volubilă ce ne-a cazat la Hotel Emblematico San Agustin. Așa că în prima dimineață, după un scurt tur de centru vechi, am coborât treptele dinspre parcul orașului, am traversat Av. de Canarias și am urmat indicatorul către muzeu, pe care l-am găsit mintenaș pe Calle Hercules, la nr. 4, pe partea dreaptă cum te duci spre ocean. Este deschis zilnic între 10 și 18 și poate fi vizitat virtual și pe site-ul său, casadelplatano.com. Îl adăpostește o veche și frumoasă hacienda reabilitată; aveam să admirăm, pe lângă interesantele exponate și explicații, o casă cu 2 niveluri, văruită în alb, închizând între cele 3 laturi ale sale o curte interioară bogat decorată cu flori multicolore.

Dar până acolo, să pătrundem în mica sală de la intrare, ce joacă rol și de magazin de prezentare de tot felul de produse pe bază de... platano. Paranteză: dar ce sunt platano? Un soi de banane specific Insulelor Canare, ceva mai mici și mai „grăsuțe” decât cele pe care le cumpărăm din supermarketurile noastre. Și mai dulci și mai aromate, după cum aveam să constatăm în zilele următoare. Ne întâmpină aici o domnișoară îmbrăcată în frumoase straie tradiționale, tot ea ne eliberează bilete, pentru care plătim 5 euro de căciulă (gratis – copiii până la 5 ani; 3 euro – cei între 5 și 15 ani). Ne întreabă de unde am aflat de micul muzeu, pe urmă din ce țară venim și notează într-un caiet: 2 – Romania.

Remarcăm pe stânga un fel de masă lungă, acoperită cu frunze uriașe de platano, pe care se etalează mănunchiuri de fructe aurii; căpătăm și noi câte o mostră, în prețul biletelor, spre a o degusta ulterior. Aflăm că muzeul are două secțiuni: expoziția propriu-zisă, găzduită în curtea interioară și în cele câteva camere de la parter, apoi ni se recomandă să coborâm în mica plantație terasată. Vizita o vom face pe cont propriu și suntem invitați să revenim la final printre mărfurile din magazin.

Poposim câteva minute în patio, ne atrag atenția motoarele înșirate pe o latură și cele 2 autoturisme de epocă. Unul este (sau mai bine zis a fost) destinat transportării micuțelor banane, judecând după lădițele de lemn stivuite pe platforma din spate. Celălalt e un superb model de Land Rover serie I, fabricat în 1957, perfect întreținut; aflăm că a aparținut unuia din proprietarii de plantații din zona Icod-Grachico, fiind folosit de acesta pentru a inspecta starea culturilor. Alături se află un motor cu un singur cilindru orizontal, produs în 1950 de către National Gas and Oil Engine Co. Ltd., Ashton-under-Lyne, Anglia; și-a dovedit zeci de ani utilitatea în acționarea pompelor destinate extragerii apei folosite pentru irigarea plantațiilor.

Într-un colț al curții interioare se află un mic bazin acoperit cu o plasă, în care înoată zeci de pești multicolori. Prezența lui ne bucură, dar ne și miră un pic, în curând aveam însă să înțelegem că nu este doar un simplu element de decor, ci deține un dublu rol în cultivarea delicioaselor fructe, prin surplusul de apă ce este folosit la irigare, precum și prin... dejecțiile peștilor, utilizate ca fertilizator (metodă ce a căpătat denumirea firească de fertirigare). La o privire mai atentă, remarcăm sistemul complicat de conducte ce coboară spre nivelurile inferioare ale terenului, pe care se găsește mica plantație.

Mai petrecem câteva clipe admirând zecile de afișe colorate care tapetează pereții exteriori ai casei, apoi pătrundem în prima încăpere, în mare parte goală; doar în centru tronează o masă, pe care sunt etalate cărți și reviste, toate cu referire la tema noastră: banana în arta și literatura canareză. Pe pereți găsim câteva panouri cu explicații destul de exhaustive (în limbile spaniolă și engleză), multe din ele însoțite de fotografii sugestive. Aflăm astfel tot felul de lucruri interesante. De exemplu, că bananierul nu e un arbore, așa cum am crezut, ci o plantă ierboasă perenă (veșnic verde), chiar dacă una de dimensiuni apreciabile, cu tulpini de până la 8 m și frunze lungi de până la 3 m. Fiecare plantă generează, cam după 2 ani, în vârful său, inflorescențe din care va crește un ciorchine uriaș de banane, „mâinile” (mănunchiurile) fiind dispuse în „coroane” succesive pe un ax central. Întregul proces de maturizare durează 14-16 luni, rezutând până la 300 de fructe ce cântăresc 25-50 kg. Bananele au forme curbate pentru că, deși inițial mugurii se dezvoltă în sus, pe măsură ce cresc, datorită greutății tot mai mari și a faptului că sunt avizi de lumină, se orientează în căutarea acesteia. Denumirea fructelor vine din cuvântul arab „banan”, care înseamnă „deget”; hmm... nici asta n-am știut până acum!...

Citim apoi despre originile plantațiilor de banane, cu referire mai ales la cele canareze. Planta provine din regiunile umede din sud-estul Asiei, de unde s-a răspândit în toată lumea. În peninsula iberică a fost adusă din Egipt, iar în Insulele Canare se pare că a sosit concomitent (începutul sec. 15) pe 2 căi: arabii au adus-o din Andaluzia, iar portughezii din Guinea. Soiurile introduse au fost Cavendish (actualele banane canareze) și Gros Michel (cele mai mari, care n-au rezistat prea mult în arhipelag).

Deși perisabil, fructul are avantajul că este climacteric, cu alte cuvinte continuă să se coacă după ce este cules, proces care – în cazul bananelor – poate dura până la 3 luni. Această proprietate l-a făcut foarte apreciat de marinari, care l-au putut lua cu ei pe corăbii. Ulterior, ea a stat și la baza dezvoltării exportului. Bananele au început a fi trimise în Peninsula Iberică în sec. 17, inițial uscate la soare, sub forma unei paste de culoare închisă, foarte apreciată, numită „Conserva Canaria”. Apoi s-a descoperit că în condiții propice de umezeală și temperatură (12°-14°C), bananele rezistă perfect transportului pe mare și depozitării îndelungate. Ele au devenit însă produs de larg consum abia în anii 1870.

Planta este avidă de apă, are nevoie cam de 20 l/zi vara și 15 l/zi iarna, așa că în Tenerife plantațiile de platano s-au dezvoltat în zone în care apa (o resursă oricum deficitară pe insulă) putea fi accesată mai ușor – în zone tradițional plantate cu trestie de zahăr sau viță de vie, pe lângă izvoare sau canalele special săpate pentru irigații (azi acestea însumează peste 1600 km!). Planta se dezvoltă la temperaturi cuprinse între 18°C și 28°C (creșterea se oprește la sub 14°C sau peste 38°C).

Există 3 zone de cultivare dispuse pe înălțime, între nivelul mării și altitudinea de 300 m; desigur, cea mai bună este cea joasă. Ca regiuni geografice, tot 3: nord-vest (unde ne aflăm noi acum, zona cunoscută sub numele de Isla Baja), Valea La Orotava (cea mai fertilă și mai importantă arie cultivată din insulă; aici sunt și cele mai vaste plantații de platano) și zona Los Realejos și La Rambla (tot în nord, în apropiere de Puerto de la Cruz). (Desigur, mai sunt și altele, chiar și în sudul insulei, aveam să le întâlnim în drumurile noastre în următoarele zile.)

Următoarea încăpere expune tot felul de unelte folosite pe vechile plantații, precum și la ambalarea și conservarea bananelor: instrumente tăietoare, furci, huse de protecție, pompe pentru aplicarea fertilizatorilor sau fungicidelor, lădițe, saci, cântare. Pe masa din mijloc tronează un ciorchine uriaș cu banane, iar pe pereți sunt panouri explicative despre liniile de ambalare, majoritatea create în imediata apropiere a mării; câteva fotografii prezintă bărbați și femei lucrând cot la cot, îmi imaginez că viața nu era deloc simplă pentru oamenii ăștia...

Trecem în camera alăturată, în care este amenajat colțul de lucru – presupun – al celui responsabil de bunul mers al treburilor pe plantație. Pe birou stau aliniate teancuri de documente, nu lipsesc mașina de scris și ventilatorul. În spate veghează un dulap și două hărți, una a Angliei, alta a Peninsulei Iberice (cele mai importante piețe de desfacere pentru bananele canareze). Pe o poliță stă aparatul de radio, pe etajeră sunt cărți și flacoane cu diverse, iar în cuier atârnă halatul de lucru, alături un telefon montat în perete. E simplu să-ți imaginezi colțul ăsta însuflețit, parcă te aștepți ca în orice clipă să-și facă apariția în încăpere vreun domn important, să-și pună pe nas monoclul și să prindă a studia trendul ultimelor vânzări...

Nu vrem să deranjăm, așa că studiem la rândul nostru! :) Informațiile atârnate pe pereți, desigur. Despre plantațiile din Tenerife, despre implicarea unor negustori englezi care, în ultimii ani ai sec. 19, au cumpărat terenuri în Insulele Canare, le-au cultivat (în special cu platano, roșii și cartofi), punând ulterior bazele exportului către Albion. Războiul Civil nu va afecta prea mult legăturile dintre Tenerife și Anglia, căci latifundiarii britanici aveau să-și vândă plantațiile deținute în alte insule, precum La Gomera și La Palma, menținându-le pe cele de aici.

Citim și despre Canary Wharf (Debarcaderul Canarez), aria din Londra unde erau descărcate containerele ce ajungeau din Insulele Canare. La începutul sec. 20, era considerată cea mai aglomerată zonă de port comercial din lume și s-a păstrat astfel cam jumătate de secol. Astăzi reprezintă unul din cele mai importante nuclee de business din Londra, aici având sediul organisme financiare prestigioase (Credit Suisse, HSBC, Citigroup, Bank of America, Barclays), dar și ziare binecunoscute (The Telegraph, The Independent and Reuters, Daily Mirror).

În prezent, 95% din bananele canareze merg către Spania continentală, unde sunt extrem de apreciate, restul se consumă pe plan local.

Ieșim din nou afară, reperăm treptele ce coboară către mica plantație. Dar până acolo ne mai atrag atenția câteva informații pe care ni le oferă niște panouri fixate pe pereții exteriori. Primul prezintă compoziția chimică a bananelor canareze, comparativ cu a celor obișnuite. Diferențele sunt imprimate îndeosebi de factorii de mediu (calitatea apei, compoziția solului vulcanic, apropierea oceanului etc.), care le conferă un plus de culoare și de aromă. Platano au un conținut caloric mai mic, sodiu, calciu și carbohidrați mai puțini (amidon mai puțin, dar zahăr aproape dublu), potasiu și proteine mai multe. Al doilea panou prezintă efectele benefice ale acestor delicioase fructe asupra sănătății umane – mult mai multe decât am știut, chiar și eu sunt uimită!

Lăsăm pe stânga toaletele și coborâm spre grădina luxuriantă de sub noi. Plantația este dispusă pe două niveluri, plantele se aliniază în șiruri paralele, aleile îngrijite, pe margini sunt flori decorative și, din loc în loc, coșuri de gunoi. Tot din loc în loc, informații despre cultivarea, îngrijirea, recoltarea și ambalarea bananelor. Ni se dezvăluie în sfârșit misterul sacilor de plastic cu care am văzut că sunt uneori înveliți ciorchinii – produc efect de seră, ajută maturarea fructelor. (În alte zone de pe insulă am observat că întreaga plantație este învelită cu un fel de folie semitransparentă, probabil cu același scop.)

Interesantă mi se pare povestea despre dăunători, în general fungi (ciuperci), dar și un nematod (vierme) care sapă tuneluri în tulpină, împiedicând planta să-și ia nutrienții necesari. Fungul Fusarium oxysporum a fost răspunzător în trecut de așa-numita Boală Panama (a bananelor, nu vă speriați!), care practic a distrus total, până în anii 1950, plantațiile de Gros Michel. Soiul Cavendish nu e imun la fungi, dar secretă o substanță gelatinoasă care-i înglobează și le scade efectul nociv. Au apărut însă fungi noi, precum Mycospharella fijiensis, de care Cavendish nu se poate apăra și se caută soluții în acest sens.

Ni se atrage atenția asupra câtorva soiuri mai deosebite de bananieri. De exemplu, Platano Rojo (banana roșie), ale căror coji purpurii ascund pulpa de culoare roz deschis, cu o aromă ce amintește de cea a zmeurei. Din păcate, planta are productivitate mai scăzută, doar 16 kg/ciorchine. Sau Gruesa Palmera, mai săracă în frunze, ceea ce-o face mai rezistentă la vânt. Îi ia mai mult timp să crească, dar produce mai multe kg de banane de-a lungul anului. Soiul Zelog rezistă și el destul de bine la frig și se bucură și de o productivitate mare, în medie 48 kg/ciorchine. Platano Manzano (Bananierul-Măr) crește foarte înalt, ceea ce nu-l face foarte iubit de fermieri. Totuși, fructele sale au o aromă specială.

... După ce ne săturăm de preumblat pe la umbra bananierilor, în sus și în jos, de-a lungul ambelor terase, ne retragem pe o băncuță de piatră dispusă strategic și ne savurăm bănănuța; ne concentrăm pe gust, fiecare îmbucătură o conștientizăm cu toate simțurile, avizați de acum despre câtă muncă zace în fructul acesta micuț, delicat... Și câtă istorie...

La final, câteva curiozități despre banane:

1. 85% din totalul producției mondiale de banane se consumă în zonele tropicale și sub-tropicale, unde ele reprezintă un aliment de bază pentru aproximativ 400 de milioane de oameni.

2. Cei mai mari exportatori de banane din lume sunt: Ecuador, Columbia, Costa Rica, Guatemala și Filipine. Principalul producător din Europa rămâne Arhipelagul Canarez.

3. Banana cultivată în Insulele Canare este singura din lume înscrisă în Registrul de Denumire de Origine Controlată și Indicație Geografică Protejată.

4. Odată ce ciorchinele a fost recoltat, planta moare. Din tulpina-mamă răsar însă lăstari-fiice; doar 1 sau 2 sunt lăsați să trăiască, restul sunt îndepărtați. Frunzele vechii plante, precum și axul lemnos al ciorchinelui sunt mărunțite și transformate în îngrășământ pentru noile plante. Nimic nu se pierde, totul se transformă!

5. Există o mare cerere de banane pe mapamond. De fapt, reprezintă cel mai vândut produs al celui mai mare retailer din lume, Wal-Mart.

---

VIZUALIZĂRI: 3982 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI