Hai-hui pe țărmul nord-vestic al insulei Tenerife - Icod, Garachico, Los Silos, Buenavista

TIPĂREȘTE

Dacă tot aveam să stăm 2 zile în Icod de los Vinos, am decis că e musai să facem câțiva pași prin acest fermecător orășel!... Și, desigur, prin împrejurimi.

(De fapt, ordinea a fost exact pe dos: fiind vorba de februarie, pentru „grosul” vacanței noastre în Tenerife am ales vestul insulei, datorită celor câteva grade în plus în termometre cu care se laudă de obicei zona de la sud de munți. Rezultă că primele 2 zile vor reveni coastei nordice, despre care am citit că ar fi chiar mai spectaculoasă în materie de peisaje decât cosmopolita zonă sudică. Voiam neapărat să ajung în Garachico și în Puerto de la Cruz, iar Icod se află între ele; în plus, m-a incitat atributul de los Vinos???? și m-au vrăjit pozele hotelului San Agustin, deci Icod a rămas!)

După ce ne-am cazat, am amânat aducerea bagajelor din mașină pentru finalul zilei și am pornit la plimbare, curioși să descoperim o lume nouă. Gazda noastră ne aprovizionase cu o hartă, pe care marcase principalele puncte de interes din oraș și din regiune și ne spusese câte ceva despre orarul muzeelor și restaurantelor; hmm... deja lista obiectivelor se lărgise considerabil, se cerea o revizuire urgentă și cam „din mers”...

Ne aflam deja la doi pași de centrul istoric, am cotit-o stânga pe Calle San Agustin, tot cu ochii pe sus, pe la splendidele balcoane sculptate în lemn, specifice Insulelor Canare (cu certe influențe maure). După doar 2-3 minute, ni s-a deschis în față, la capătul unui șir urcător de trepte, flancat de felinare retro și statui, o frumoasă esplanadă, dominată de două clădiri ușor de recunoscut: după steagurile cu care este decorată, una trebuie să fie Primăria, iar lipită de ea – o bisericuță; harta spunea c-o cheamă tot San Agustin, ca pe hotelul nostru????. Am urcat, le-am pozat, am admirat balcoanele de lemn, iar din capătul esplanadei, oceanul a cărui culoare începea să se estompeze sub umbrele serii ce cobora deja (în februarie, ziua e mai lungă în Tenerife decât acasă la noi, soarele apune în jur de 19; ce-i drept, răsare un pic mai târziu, aproape de 8). Ne-am promis să revenim a doua zi, pe lumină.

Am acordat atenția cuvenită monumentului dedicat femeilor ce sunt nevoite să lupte cu o maladie cumplită (cancerul de sân), situat chiar la baza scărilor, apoi am apucat-o pe Calle San Sebastian, unde erau expuse, pe niște panouri, sute de fotografii făcute de-a lungul anilor cu ocazia Carnavalului (ce se desfășoară de obicei în a doua parte a lunii februarie; noi l-am ratat cu câteva zile...). Pe strada asta se înșiră cele 3 restaurante despre care ne-a spus domnișoara de la hotel, le-am inspectat rapid în trecere, era un pic prea devreme pentru cină.

O mică intersecție; în stânga, alte scări spre o casă frumoasă (în Tenerife lucrurile se petrec tridimensional, mereu trebuie să urci și să cobori!), dar noi am ales să pătrundem în parcul din dreapta. La intrare, un mic panou informativ trilingv (spaniolă/engleză/germană – cam așa sunt toate pe insulă) ne-a povestit că ne aflam în Plaza de Andres de Lorenzo-Caceres, cu origini în sec. 16, ce a fost lărgită permanent în timp și transformată într-o grădină botanică exotică, cu tot felul de specii endemice, dar și de pe meleaguri îndepărtate – ficuși australieni, dafini indieni, palmieri Kentia aduși tocmai din Insula Lord Howe din Oceanul Pacific!... Alei largi și mai înguste, o terasă-cafenea, o biserică, un foișor... și mulți copii jucându-se zgomotos... Peste toate putea un parfum suav, oriunde întorceam privirea descopeream copaci, arbuști și nenumărate flori – pe unele le vedeam cu siguranță în premieră absolută!

Pe partea cealaltă, se iese din parc, se coboară pe niște scări monumentale către valea orașului; am decis să amânăm explorarea într-acolo. În schimb, am dat un ocol bisericii San Marcos (despre care am aflat că-i cea mai veche și mai importantă din Icod). În apropierea foișorului, am descoperit locul de belvedere (despre care citisem acasă) către Drago Milenario – arborele-dragon (o specie de palmier) considerat cel mai vechi de pe insulă. Vârsta sa reală nu-i cunoscută, e subiect de speculații, cu siguranță peste 1000 de ani, iar unii susțin că ar fi de-a dreptul triplă! Am pozat copacul îndelung, cu zoom, fără zoom, am decis că-i de ajuns pentru prima seară, ar fi vremea de relache, ne-am retras către una din mâncătorii – un început fructuos întru consolidarea experienței culinare canareze! ;P Dar despre asta, în alt episod...

A doua zi dimineață am luat-o de la capăt. Iar primărie și bisericuță, iar parc, iar Drago Milenario (altă lumină, alte poze). Arborele acesta multisecular se găsește de fapt într-un părculeț, înconjurat de o sumedenie de alte plante; pentru a-l vedea de aproape, trebuie să decartezi (5 euro cred), ceea ce noi n-am făcut, considerând că i-am acordat suficientă atenție. În capătul părculețului am dat de Centrul de Informații Turistice – închis, poate din cauză de duminică. Lângă el, un edificiu mult mai interesant, Casa de los Reyes – frumoasă arhitectură canareză, înăuntru magazin cu produse tradiționale; la loc de cinste, mostre de vin local, inclusiv celebrul Malvasia (locul oferă degustări gratuite; noi am refuzat, era prea de dimineață, iar Tati avea de șofat).

Lui Mariposario (Muzeul de Fluturi) i-am zis pas, în schimb ne-am îndreptat spre Casa del Platano, un muzeaș dedicat cultivării acelor micuțe și aromate banane canareze (pe care ei le numesc platano); muzeul are și o mică plantație atașată. Mi-a plăcut foarte mult, mă gândesc să-l descriu separat; ca idee, vizitarea durează 30-40 de minute și costă 5 euro. A, și primești și un suvenir... dulce și bun! ;)

Alte obiective de vizitat în Icod sau în imediata sa apropiere:

1. Museo Guanche; se află în incinta mall-ului, parcare gratuită, închis duminica, deschis în restul zilelor 10-18,6 euro biletul în care ai inclus audioghid; vizita durează 30-45 de minute, mi s-a părut foarte interesant, prezintă aspecte din viața băștinașilor canarieni numiți guanși, cei pe care i-au găsit aici conchistadorii spanioli când au venit să colonizeze insulele. Noi l-am vizitat luni, la plecarea din Icod (merită o rubrică separată).

2. Cueva del Viento, la 4 km de oraș în direcția sud-est – o peșteră de origine vulcanică, se vizitează vreo 400 m, doar în tururi ghidate, cu bilete rezervate anticipat on-line (www.cuevadelviento.net), 20 de euro bucata (au și diverse reduceri pentru copii, seniori etc). Noi am tăiat-o de pe listă, orele tururilor disponibile ne cam dădeau programul peste cap.

3. Plaja San Marcos, teoretic plaja orașului, la 3 km de centrul său. Luni dimineață ne-am repezit până acolo, mai mult de curiozitate și pentru că Muzeul Guanche se deschidea abia la 10. Am găsit vânt și destul de pustiu, pare mai mult o zonă frecventată de localnici. E un mic cartier de blocuri în apropiere, sunt și câteva spații de cazare, un mic port și o bijuterie de bisericuță chiar pe plajă. N-am putut să ne apropiem, se făceau niște lucrări, drumul era blocat. Spectaculoasă dealtfel plaja – pietricele negre, valuri uriașe înspumate...

***

Părăsind Casa del Platano, am decis că pe moment am cam terminat cu Icod, a venit rândul împrejurimilor. Ne-am întors la mașină și... încotro? Spre vest azi; în direcția opusă ne vom aventura mâine, oricum trebuie să mergem să-i luăm pe copii de la aeroport...

Am urmat șoseaua de coastă, peisaj dramatic și foarte frumos, munții pe stânga, oceanul cam furios pe dreapta. Primul popas l-am făcut după doar 5-6 km, în Garachico (după ce am depășit un portuleț la care ne-am promis că ne vom întoarce, dar n-am mai făcut-o). Am găsit o parcare la intrarea în oraș; parcarea era plină, dar am observat o mașină care-și continua drumul printr-un fel de poartă. Am urmat-o și ne-am trezit într-o altă parcare, de-a dreptul uriașă; la o privire mai atentă, am constatat că terenul sportiv al localității, atunci când șomează, este transformat în parcare pentru mașini! Ingenioși oameni!

Am poposit câteva minute pe faleză, să respirăm aerul sărat și să admirăm stânca din largul apelor, nu departe de țărm – Roque de Garachico. Legendele povestesc că în vremea războaielor de colonizare, aici și-a găsit refugiu o mână de conchistadori, scăpând de furia guanșilor, care – se spune – în mod surprinzător, nu i-au urmărit pentru că... nu știau să înoate! Hmm... Știți și voi cum e cu poveștile astea...

Am urmat faleza, care ne-a condus după doar câteva sute de metri la unul dintre cele mai vizitate obiective de pe insulă: El Caleton, piscinele naturale. Un adevărat labirint de ochiuri de apă, mai mult sau mai puțin comunicante între ele, alimentate în permanență de valuri – fenomenul se datorează râurilor de lavă vulcanică ce și-au încheiat cândva curgerea în ocean. Locul e o adevărată destinație turistică, a fost amenajat cu alei (inclusiv cu rampe pentru cărucioare!), mici esplanade (populate de șezlonguri – îmi imaginez – în sezonul mai prietenos) și scări metalice pe care poți coborî în „piscine”. Nu era cazul acum, erau doar vreo 20 de grade în aer, cerul semi-înnorat, valurile super-furioase; era specificat peste tot „înotul interzis”. Sunt multe alte „piscine naturale” pe insulă, aveam să mai vizionăm câteva în zilele următoare, dar astea din Garachico sunt cele mai celebre (cică).

Cândva (sec. 15-17) cel mai important port din Tenerife, soarta lui Garachico a fost complet schimbată de erupția din 5 mai 1706 a vulcanului Arenas Negras. Au curs atunci două șuvoaie uriașe de magmă – unul a distrus în totalitate portul, altul orașul. A fost erupția cea mai distrugătoare din toată istoria insulei! Orașul a fost reconstruit ulterior, dar n-a mai cunoscut nicicând prosperitatea și gloria de altădată. Doar două lucruri au supraviețuit cumplitului eveniment: Fortul San Miguel (ridicat chiar pe țărmul oceanului, între 1575 și 1577, sub Filip II, pentru a apăra Garachico) și Puerta de Terre, poarta de intrare în port; toată lumea, muritor de rând sau negustor, trebuia să treacă pe sub ea pentru a avea acces la bogățiile descărcate de pe corăbiile ce acostau în port.

Fortul l-am descoperit ușor, imediat ce am părăsit El Caleton. Masiv, pătrat, construit din blocuri de piatră, crenelat în partea superioară; bastionul dinspre mare a fost văruit în alb și i s-a atașat o campanilă venețiană. Nu pare a fi vizitabil în prezent.

Chiar peste stradă ne-a atras atenția o casă cu balcoane canareze, în față are o terasă acoperită. N-ar fi fost rea o cafea, dar... Centro Artesanal El Limonero – am citit la intrare și într-adevăr, înăuntru sunt câteva standuri cu mărfuri tradiționale, dispuse în jurul unui patio central, plin de vegetație; nu lipsește nici fântâna de piatră. Ne-a plăcut atmosfera, ne-au încântat și amuzat exponatele, dar în afară de câteva poze, nu ne-am ales cu nimic de aici... Și, părăsindu-l, ne-a furat peisajul și am uitat și de cafea.

Am cotit-o stânga, către oraș. Străduțe pietruite, clădiri ce par că vin dintr-un trecut foarte îndepărtat, nu poți să nu te gândești cum a fost totul acoperit de lavă în câteva ceasuri și cum a renăscut orășelul ăsta... din propria-i cenușă, la propriu. Am găsit închisă Iglesia Santa Ana, doar un panou informativ lângă zidul alb. Ridicată în 1520, parțial distrusă de lavă, reconstruită în 1714-1721, ultima restaurare în anii 1990; una dintre cele mai frumos decorate biserici de pe insulă.

În fața bisericii se desfășoară un scuar impresionant prin dimensiuni și diversitate, i-am dat și noi ocol, căscând gurile în stânga și-n dreapta... Panouri informative peste tot, așa că am luat aminte. Locul se numește Plaza la Libertad (dar a purtat și alte nume, Plaza de la Constitucion în sec. 19, apoi Plaza Franco; iar popular i se spune Plaza de Arriba). E inima orașului și este delimitată de mai multe clădiri istorice: Mânăstirea Franciscană (sec. 16), azi Casă de Cultură; Iglesia Nuestra Senora de los Angeles; Casa Marchizilor de la Quinta Roja (sec. 17), azi hotel; primăria (sec. 19), Conacul Conților de La Gomera și Marchizilor de Adeje (sec. 17), restaurat ca spațiu cultural. Pe o latură a pieței erau câteva tarabe colorate, cu chestii de vânzare, iar în centrul ei se găsește un părculeț cu un chioșc Art Deco – Glorieta de San Francisco, în jurul acestuia o terasă frumoasă. Atmosfera era minunată, cu toată rumoarea din jur, cu cerul ce începea să se limpezească și să facă loc razelor calde, cu porumbeii, cu tipul ce cânta acompaniindu-se de chitară... De data asta chiar am vrut să poposim la o cafea, dar n-am găsit nicio masă liberă.

În spatele bisericii, am dat și de a doua relicvă ante-erupție, Puerta de la Terra, o poartă de piatră destul de puțin spectaculoasă; pentru ea s-a construit însă un părculeț frumos. Iar piața din apropiere poartă numele unuia din primarii orașului, Juan Gonzales de la Torre (1903).

Am ieșit din nou pe faleză, ne-am continuat plimbarea, lăsând pe stânga un șir de restaurante, care de care mai îmbietoare, iar pe dreapta clădirea masivă, dezafectată, a fostelor depozite portuare (va intra în proces de restaurare în curând, după cum ne anunță un panou alăturat). Am atins curând limita localității, unde sunt concentrate mai multe lucruri: o plajă cu pietricele negre și aproape fără valuri (din cauză de golf adânc), o parcare uriașă, Centrul Turistic, o mică terasă, precum și un dig lărguț, ce înaintează câteva zeci de metri în mare. La capătul său e un fel de ramă, fete și băieți se pozează încadrați de ea, cu oceanul pe fundal. Deoarece până aici țărmul a fost anfractuos, iar Garachico ocupă de fapt o mică peninsulă, capătul digului este și un loc foarte bun de belvedere, în care noi ne-am petrecut minute bune admirând cu nesaț împrejurimile. Apoi ne-am întors...

***

Ne-am recuperat mașina și, după ce am străbătut Garachico (fix pe unde ne-am plimbat cu picioarele), am continuat drumul tot în direcția vest. Șoseaua începe să urce puțin, ne-am oprit iar după numai câteva sute de metri, de partea cealaltă a golfului de mai devreme, la Mirador del Emigrante. Termenul mirador desemnează un punct de belvedere; Tenerife e plină de așa ceva, sunt locuri ce-ți oferă priveliști minunate, am învățat curând să le „vânăm”! :) Sunt semnalizate din timp și de obicei prevăzute cu câteva locuri de parcare; nu-i bai dacă le găsiți pe toate ocupate, nu va dura mult până se va elibera un loc, căci oamenii nu poposesc prea mult, doar cât să facă vreo câteva fotografii. Multe din ele au panouri explicative, eventual poze și scheme despre ceea ce ți se desfășoară în fața ochilor. Așa și aici, la mirador-ul ăsta – pe lângă un mic snack-bar dezafectat și un monument dedicat celor ce au fost nevoiți să părăsească insula în căutarea unei vieți mai bune, am găsit și explicații despre Garachico și erupția din 1706. Și, desigur, o priveliște frumoasă cu orașul!

Încă vreo câțiva km, am traversat mici localități, Las Cruces, apoi La Caleta de Interian. În Los Silos (pe care domnișoara de la hotel ni-l notase pe hartă) șoseaua se îndepărtează de ocean, așa că am virat dreapta, spre Puertito de Los Silos – un cartier adormit, aproape fără oameni, atât de contrastant față de animatul Garachico; doar câteva străzi cu case colorate, iar pe țărm câteva blocuri noi, înalte de peste 10 etaje.

Nu prea spectaculos, de acord, dar am avut inspirația să continuăm. De fapt, de-acum căutam un loc unde să mâncăm, ni se făcuse foame????. Am găsit pe hartă Piscina Los Silos și am sperat, dar degeaba; doar un complex uriaș de agrement, aflat în hibernare (apa din piscine era scoasă) și nicio mâncătorie permanentă. Am zis să mai mergem puțin...

... Ce a urmat a fost greu de anticipat... Aș fi mers așa până la capătul pământului... În curând asfaltul se termină, începe un drum de pământ, destul de bun în prima porțiune, apoi din ce în ce mai accidentat. Important e că urmează îndeaproape linia extrem de anfractuoasă a țărmului, așa că oricând poți opri să admiri, să pozezi sau chiar să faci câțiva pași. Pentru că toate te strigă, te îndeamnă să le dai atenția cuvenită: mici plaje pietroase linse de valuri înspumate, blocuri mai mari sau mai mici de lavă întărită, ochiuri de apă desenate în toate nuanțele de albastru... O zonă de o frumusețe sălbatică, nepământească!...

Am întâlnit foarte puține autoturisme, dar multe rulote – izolate și chiar un mic sat de rulote campate pe o faleză înaltă, una după alta. Oameni (cu mare probabilitate localnici) veniți să se bucure de natură, să asculte valurile, să inspire aerul sărat... Pe unii i-am văzut pe scaune pliante pe lângă rulote, pe alții i-am întâlnit drumețind pe drumul prăfuit sau ocupând mici plaje, prin golfuri mai ferite. I-am admirat și i-am invidiat că trăiesc pe insula asta frumoasă, într-un anotimp veșnic prietenos...

M-am uitat pe GoogleMaps și am văzut că drumul ocolea peninsula, sfârșind, după mulți kilometri, în alt oraș încercuit pe harta noastră de la hotel: Buenavista del Norte. Cu viteza „supersonică” de 5-10 km/h probabil că am fi ajuns a doua zi????, așa că am hotărât – cu mari păreri de rău – să ne întoarcem... Ne-am oprit pentru masa de prânz la primul restaurant care ne-a ieșit în cale, în Los Silos.

... Și acum? Păi... ceva ușor, așa, de final de zi turistică... „Ce-ai zice, Tati, de un mirador?” „Să vedem ce?” „Garachico!” Ne-am întors pe unde am venit (drumul TF-42), iar la ieșirea din Las Cruces am virat dreapta, pe TF-421. Am urcat și am tot urcat – curbe „în ac de păr”, dar șosea bună. După Las Tanque, l-am găsit: Mirador de Garachico. Am oprit în micuța parcare și ne-a scăpat un wow când am zărit minunăția de sub noi! Toată zona prin care hălăduiserăm – Garachico și noul său port de ambarcațiuni mici în dreapta, Los Silos cu toată sălbăticia lui în stânga! Absolut minunat!

(Planul inițial era ca după asta să ne întoarcem acasă. Dar era prea devreme, iar întrebarea ne stătea pe buze: unde duce drumul ăsta? Păi unde să ducă?! Străbate munții către sud, fix unde va trebui să ajungem noi mâine, la următoarea cazare. L-am urmat, în mai puțin de o oră eram pe Playa de la Arena; nu eram pregătiți de plajă, dar oricum soarele nu avea de gând să mai stea multă vreme cu noi. Așa că ne-am așezat pur și simplu pe nisipul negru, călduț și ne-am bucurat de valuri și albastru... Apoi de un apus spectaculos! A fost probabil unul din cele mai memorabile momente ale vacanței noastre... Am făcut drumul înapoi, Icod ne-a întâmpinat poleit de lumina unei splendide luni pline!...

Îndrăznesc să sugerez un traseu alternativ, ceva mai practic: Los Silos – Buenavista – Masca – Santiago del Teide – Icod. Noi programaserăm Masca pentru altă zi, voiam să-l vadă și copiii.)

***

(Peste 3 zile)

... Îmi rămăsese pe creieri Buenavista, simțeam că trebuie să fie ceva frumos, așa că, după vizitarea satului Masca, am decis să ne abatem într-acolo. Pentru ziua respectivă, mai aveam două obiective principale: vulcanul Teide și un pic de relaxare pe plajă la apus... Vulcanul poate fi abordat din mai multe direcții, practic din toate cele 4 puncte cardinale. Din Masca (vest) cel mai simplu e să te întorci în Santiago del Teide, apoi să urmezi TF-38. Tot din Masca pleacă un drum splendid (TF-436), presărat cu miradoare, ce străbate Parcul Național Teno și se termină în Buenavista; de neratat!

N-am adăstat în Buenavista decât vreo jumătate de oră, dar mi-a plăcut ce am găsit. Un orășel colorat, plin de flori, cu o biserică veche (sec. 16) și un părculeț central delimitat de clădiri frumoase, cu terase cochete... Am senzația că am fost amăgită totuși, că n-am văzut tot ce trebuia... Dacă mă uit pe hartă și caut fotografii pe net, încep să înțeleg de ce; poate va mai fi o dată viitoare...

Am continuat apoi traseul binecunoscut: Icod - Puerto de la Cruz - La Orotava și am urcat pe Teide pe TF-21; altă poveste...

---

VIZUALIZĂRI: 3004 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI