Odiseea mea santorineză sau calea de la extaz la agonie și viceversa

TIPĂREȘTE

Introducere lungă

Faptul că atât eu cât și soțul meu iubim Grecia din tot sufletul este un lucru de notorietate, pe care l-am afirmat întotdeauna când am avut ocazia. Ca orice muritor de pe planeta aceasta, sedusă de peisajele-i de basm, mi-am dorit să ajung să văd Santorini și visul mi s-a îndeplinit acum zece ani pe când eram în vacanță în Creta, de unde am făcut o excursie de-o zi în magica Thira.

Desigur că mereu îți dorești mai mult și mai mult, și în sinea mea am nutrit speranța că într-o bună zi voi ajunge să-mi petrec o vacanță de măcar o săptămână în insulă. Șansele ca acest lucru să se întâmple au început să se prefigureze anul trecut, la început de decembrie, când am primit pe e-mail o notificare că Aegean Airlines are promoție la biletele de avion pentru lunile mai și iunie 2020 către câteva dintre insulele greceşti. Nici că se putea mai bine pentru prima parte din iunie când aveam concediu programat. Bineînţeles că ne-am și grăbit să cumpărăm bilete pentru tranșa de concediu din iunie, nebănuind nimic din ce aveam să trăim peste câteva luni.

Zborul era cu escală de câteva ore la Atena, de unde urma să călătorim cu Olympic Airways (companie grecească afiliată Aegean) până în Santorini, iar în mod similar, era și întoarcerea. Prețul pentru două persoane a fost de 347 €. Au fost cele mai scumpe bilete de avion pe care le-am luat vreodată, însă am avut acel entuziasm cum rar mi s-a-ntâmplat, de parcă prinsesem pe Dumnezeu de picior. Cu biletele de avion cumpărate, tot de pe saitul Aegean (combinat cu booking), m-am orientat și la o cazare care mi s-a părut șic și nu prea costisitoare, care, îmi place mie să cred, mi-a purtat noroc tot timpul.

Apoi, știm cu toții ce a urmat, socoteala nu s-a mai potrivit deloc cu realitatea, iar în luna martie, Aegean mă anunță că la început de iunie nu va opera zboruri, ca atare trebuie să reprogramez zborul sau să anulez. La vremea aceea, nici nu vroiam să aud de anulare, speram din tot sufletul la o vacanță grecească, visasem mult la Santorini, așa că am reprogramat zborul pentru mijlocul lui septembrie când, credeam euJ, se termina cu pandemia și noi aveam a doua tranșă de concediu. Bine, nu oricum, ci achitând în plus încă 103 €, că doar biletele sunt mai scumpe în septembrie față de iunie, și eu oricum le luasem la promoție! Trebuia să mai rezolv și cu cazarea, proprietara hotelului a fost foarte cumsecade și mi-a „mutat” sejurul fără să pretindă vreun ban suplimentar.

După 15 iunie, granițele terestre ale Greciei s-au deschis, noi, nerăbdători din cale afară după trei luni de lockdown, ne-am avântat cu mașina petrecând o preafrumoasă vacanță în Kavala, după cum am tot povestit.

Toate bune și frumoase, până pe la mijlocul lui august când, printr-un e-mail, sunt anunțată sec că zborul de întors din Santorini îmi este anulat. Ambele segmente: Santorini-Atena, Atena-București. Am fost foarte supărată, că nici nu știam ce să fac. Mă gândeam să anulez eu și zborul de dus ca să știu una și bună, dar până să duc eu la îndeplinire, a făcut-o chiar Aegean la nici o săptămână după prima ispravă, oferindu-mi posibilitatea unei alte reprogramări a zborurilor sau vouchere în valoare de 120%. Între timp, sătulă de dezamăgiri, abandonasem proiectul Santorini, spunându-mi că asta e, luând în calcul un sejur în Turcia. De reprogramare nici că putea fi vorba, deja compania nu mai prezenta încredere pentru mine, iar alți bani nu mai eram dispusă să le plătesc grecilor de la Aegean, așa că am ales vouchere cu posibilitatea de preschimbare în bani după 12 luni de la acordarea lor.

Așadar, eram pe picior să anulez cazarea din Santorini, chiar mă gândeam cum s-o fac, că la cât fusese de drăguță proprietara, nu era chiar un gest frumos din partea mea, dar nu aveam încotro. Însă, cum „nu aduce anul ce aduce ceasul” , îmi cade sub ochi știrea că WizzAir a introdus din luna august trei rute noi de zbor în Grecia: Mykonos, Heraklion (Creta) și Santorini, iar prețurile biletelor sunt modice, la promoție, deh!

Evident, cum aveam şi beneficiu wizz discount, caut și rămân consternată: biletele pentru perioada când aveam cazare rezervată (bine, cu decalare de o zi) costau 9,99 €/persoană/sens, în plus, zborul era direct, fără escală, deci fără trambalare și pierdere de timp prin aeroportul din Atena. Mă frec la ochi să văd dacă visez și cum constat că nu, le cumpăr imediat, că vorba aia, „acolo unde s-a dus mia, se duce și suta” , ce mai contau încă 40 €?! Bine, după aceea mai trebuia cumpărat măcar un bagaj de cală dacă nu două wizz priority, dar, în fine, ce mai conta?! Puteam merge în Santorini!

Am apreciat WizzAir pentru buna îndrumare în toată perioada premergătoare zborului: informații pertinente periodic trimise, indicații cu privire la necesitatea și completarea PLF (formularul de localizare cerut de guvernul grec), efectuarea testului Covid_19, așa încât nimeni să nu poată învinui compania că nu și-a dat interesul pentru clienții săi. Spre exemplu, în timp ce pe saitul oficial, grec, unde se completează PLF, se spune că este suficientă completarea unui singur PLF pentru toți membrii familiei (pe care turistul îi declară în propriul PLF), WizzAir a comunicat că fiecare membru adult al familiei va completa câte un PLF. Bineînțeles că prima oară am respectat cerința guvernului grec, apoi, cum am primit e-mailul de la compania aeriană, și-a completat și soțul PLF său. Am avut emoții până în ultima clipă, până la sosirea e-mailului în noaptea plecării, la miezul său: orele 0,07.

Anterior, alte trăiri de suspans la primirea rezultatelor testelor Covid (alți bani, altă „distracție” ), ne gândeam: cine știe, dacă om fi asimptomatici?! Ne-am asumat riscul (mare, zic eu) și Dumnezeu a vrut să fim negativi, iar eu am decretat într-o răbufnire de mare sinceritate că în Grecia nu mai este deloc ușor de ajuns, dimpotrivă, este stresant și îngrozitor de apăsător.

Ca și concluzie parțială, pare-se că zborurile pe rutele noi introduse au fost un real succes și, atenție, se reiau din primăvara anului viitor, așa că aviz amatorilor!

Cum am regăsit Santorini după zece ani și câteva date despre insulă/informații utile

Considerată drept crème de la crème a insulelor grecești, adică cea mai cea, un fel de perlă a coroanei, Santorini a devenit destul de comercială, însă n-aș putea spune că i-ar fi știrbit ceva din frumusețe. Ați observat doar că toate imaginile de promovare a Greciei sunt, fără greș, din Santorini, de pe buza Calderei, insula fiind foarte fotogenică. Nu există catalog despre Grecia care să nu înceapă cu fotografii cu case albe și ferestre albastre sau biserici albe ale căror cupole sunt negreșit albastre, cadre iconice cicladice. Este privit drept un loc scump, însă există și alte insule din Ciclade mult mai costisitoare, iar eu sunt de părere că în Santorini există posibilități pentru toate buzunarele, după tot ce am văzut și trăit acolo.

Cu riscul de a fi acuzată de discriminare, vă spun cu mâna pe inimă că, să vizitezi Santorini fără să dai de asiatici, este o adevărată binecuvântare. Oricum, am avut șansa de a întâlni un Santorini mult mai aerisit, puhoaiele de turiști de altădată fiind doar amintire, așa încît numărul acestora era rarefiat bine. Nu ne-am mai „luptat” pentru o poză, nu ne-am mai trezit cu vreo mână străină ad-hoc în cadrul dorit, n-am ami simțit niciun ghiont în timp ce ne făceam loc spre un anumit obiectiv.

Cât despre insulă, grecii îi spun Thira, însă lumea toată o ştie drept Santorini, e adevărat, un nume cu rădăcini veneţiene, ce provine de la biserica Agia Irini (Santa Irini, devenită Santorini) de care veneţienii au dat prima dată când au păşit pe insulă, în 1207. Mai târziu, turcii care au stăpânit-o și ei din 1579 până în 1821, la independență, au botezat-o Deyrmetcik, adică Mica Moară, fiind impresionați de multele mori de vânt întâlnite aici.

Santorini este o insulă mică, de fapt a rămas micuță tare după ce a fost „ciuntită” de erupția unui vulcan acum mai bine de 3.600 ani, dezastru natural asociat cu mitul Atlantidei, după cum, probabil, știți. Din rotunda Strongyle, aşa cum erau iniţial forma și numele insulei, erupţia din centrul său a dus la scufundarea unei mari părţi din aceasta şi la formarea Calderei, depresiunea în formă de căldare, adâncă de 400 m. Tot atunci, două „bucăţi“s-au desprins din corpul său: liliputana Aspronissi (insula albă) şi cea un pic mai mare, Thirassia, singura locuită în afara Thirei.

Acum are o formă de semilună sau de seceră, cum mi-a plăcut mie s-o asemăn, și reprezintă principala entitate a miniarhipelagului santorinez din care mai fac parte încă patru insulițe: trei nelocuite, Nea Kameni (vulcanul activ), Palea Kameni (vulcanul stins), Aspronissi și Thirassia. Palea Kameni, a apărut prima în urma altor erupţii ulterioare, Nea Kameni fiind cea mai nouă „creație” a vulcanului activ care erupe periodic, cel mai recent episod de acest fel fiind cel din 1950, și este atent monitorizată de oamenii de știință.

Are în jur de 15.000 de locuitori permanenți, dar primește anual foarte mulți turiști de la Paște (deschiderea sezonului turistic) până la finele lui octombrie, anul acesta fiind mai slăbuț din acest punct de vedere.

Cele mai dichisite orașe sunt Fira, capitala sa (circa 5.000 locuitori), cu suburbia sa, Firostefani, Imerovigli și Oia, campioana rafinamentului santorinez. Este vorba, deci, de localitățile spânzurate de buza calderei, și aici trebuie inclus și Akrotiri, satul situat în sud-vestul insulei. Desigur, merită atenție, Pyrgos, Vourvoulos, Emborio, sate fără ieșire la mare, dar și Kamari, Perissa, Perivolos, Exomitis ca și stațiuni mai populare.

Aspectul insulei este unul arid, cum dai ochii roată nu vezi decât stâncă și uscăciune, vegetație mai deloc, doar eucalipți și delicata bougainvillea pe alocuri. Santorini nu are sursă naturală de apă, în vechime apa de la ploile din sezonul mai rece era păstrată cu sfințenie, apoi s-a „importat” apă și din insula Creta, cea mai apropiată vecină a Thirei, iar în zilele noastre, există și o stație de desalinizare a apei marine. Clima tipic mediteraneeană uscată: veri fierbinți, soare strălucitor, ierni nu prea reci cu ploi sporadice. Dar, cea mai mai mare problemă aș zice eu în Santorini este vântul, adică acel Meltemi din Ciclade, care bate tare și usucă tot, putând face neplăcută o experiență în insula albă.

Cel mai bine s-a adaptat la aceste condiții nu foarte prielnice vița-de-vie, planta care aici crește precum niște vrejuri, în încercarea de a-și apăra strugurii de intemperiile naturii și este cultivată peste tot, existând vinării în toate colțurile insulei. Strugurii sunt foarte dulci, având parte de soare din plin, iar vinurile de Santorini foarte apreciate, cel mai vestit fiind vinsanto, un vin licoros, delicios, care era furnizat în trecut în principal Bisericii Ortodoxe Ruse. De altfel, există o expresie definitorie pentru Santorini, care spune că pe insulă se află mai mult vin decât apă, mai multe biserici decât case și mai mulți catâri decât bărbați. Se pare că realitatea n-ar fi prea departe de acestea, din moment ce pe suprafața de cca 70 kmp a insulei se află peste 300 biserici!

La capitolul prețuri la mâncare, anul acesta fiind unul atipic, acestea nu mi s-au părut mari deloc. Am putut mânca și bea bine cu cca 30 € (+/-) la o masă pe partea estică, și cu max. 50 € pe partea vestică. Benzina pendula între 1,7-1,8 €/litru, în marketuri mărfurile erau cu 10-15% mai scumpe față de zona continentală.

Deplasarea prin insulă am făcut-o în sistem hibrid: cu autobuzele KTEL și cu mașină închiriată. Am închiriat mașină timp de trei zile, la miezul vacanței (84 €), dar am călătorit și cu autobuzele destul de mult, iar de la baza noastră din Perissa, cel mai des am mers către Fira, capitala insulei, principalul nod de comunicație al autobuzelor din insulă. Din Fira plecau toate cursele autobuzelor spre satele din insulă, așa încât, spre exemplu, dacă mergeam din Perissa la Oia, trebuia obligatoriu să ajungem în Fira de unde schimbam și apoi să mergem către Oia. Biletele aveau prețuri diferite (2,20 €/persoană/sens, 1,20 €/persoană/sens), în funcție de distanța parcursă și se cumpărau direct din autobuz de la un încasator. Orarele afișate în stații erau respectate și nu prea, dar un lucru era sigur: din Fira se pleca absolut la timp!

În privinţa regulilor pe timp de pandemie, vă pot spune că masca era absolut obligatorie în autobuze, magazine, muzee, biserici, vase de excursii, alte spaţii închise. Uneori, am simţit nevoia s-o purtăm chiar şi pe afară în orele când excursioniştii veniţi vremelnic din Creta să vadă Santorini, aglomerau cam tare străzile din Oia su Fira. În rest, gel dezinfectatnt peste tot, la taverne şi terase ospătarii purtau măşti şi mănuşi, distanţarea fizică era o prioritate.

Ce am făcut/văzut în Santorini sau cum ne-am petrecut o vacanţă pe insula de lavă

Pe cât de mică este insula, pe atât mi s-a părut de bogată în obiective, așa încât, după șapte zile întregi petrecute în insulă, pot spune că ne-au mai rămas destule de făcut, chiar dacă nu prea ne-au stat locului piciorușele. După părerea mea, în Santorini nu vii să stai la plajă, de altfel insula nu excelează la capitolul plaje (pietroase, în general), în Santorini vii să descoperi spectaculozitatea insulei, vii să te încarci de frumos, vii să vezi aievea imagini cum numai în revistă le-ai văzut până atunci.

Am sosit în Santorini, într-o zi de duminică, dimineața în jurul orelor 09,00, după un zbor lin care a durat mai puțin de două ore, cât era estimat. Avionul era plin ochi, printre pasageri erau și turiști bulgari, iar la aeroportul Otopeni fuseserăm riguros verificați în ceea ce privește formularul PLF și testul Covid.

În prima zi, ne-am cazat, apoi am mers un pic în recunoaștere pentru a face mici cumpărături (apă, bere, fructe, nimicuri) și a lua seama locului în care ne aflam: Perissa. După ce am luat masa la una dintre tavernele de la malul mării, ne-am permis luxul de a ne așeza ca niște beșnițe la soare pe șezlong și de a ne bălăci în apa limpede și caldă a Egeei. După-amiaza târziu, am luat autobuzul și ne-am cărăbănit în Fira pentru a lua primul contact cu elegantul orășel și a asista la primul apus de soare din Santorini. Apusurile de soare din Santorini sunt vestite pe tot mapamondul ca fiind fenomenale și lumea vine ca la spectacol, ba mai mult, la final, când soarele coboară sub linia orizontului, se aplaudă ca după un actor celebru care a părăsit scena. Apoi, aceeași spectatori deschid sticle de șampanie și ciocnesc cupele cu care veniseră pregătiți dinainte! Atmosferă magnifică!

A doua zi, ne-am încumetat să vizităm situl arheologic Thera Antică situat în vârful masivului stâncos vecin cu Perissa, Mesa Vouno, pe care-l vedeam tot timpul în față când ne ridicam privirile spre cer. A fost un traseu de dificultate medie, nu foarte lung, dar vântul năprasnic ne-a bătut tot timpul, însă nu a reușit să ne facă să ne răzgândim. Apropos de trasee de drumeție, în Santorini există mai multe de acest gen, sunt bine marcate, de distanțe diferite, care nu par foarte dificile. Însă, este nevoie de încălțăminte adecvată, rezerve de apă, cremă de protecție solară și haine ușoare, inclusiv șapcă, pălărie de soare.

Vă spuneam că întreaga insulă este „brăzdată” de trasee, asta pentru că este destul de mică, neavând decât cca 18 km lungime (de la nord, la sud), lățimea maximă fiind de 6 km, iar cea minimă de 2 km. Deși, foarte stâncoasă și aproape „pleșuvă” , Santorini nu deține „înălțimi” notabile, altitudinea cea mai mare fiind în vârful Profitis Ilias, 565 m.

A treia zi, ne-am luat în primire micul Fiat Panda pe care ni l-a hărăzit Lefteris, un tip de la o firmă de închirieri auto pe care-l cunoștea gazda noastră. Am plănuit să ne petrecem toată ziua în sudul insulei, începând cu Vlychada, portul și plaja stațiunii situate în extremitatea sudică, apoi ne-am îndreptat spre Eros Beach, plaja cu pereți drepți de stâncă în spate, despre care citisem eu că ar avea un aer sălbatic. Drumul până acolo mi s-a părut extrem de ciudat, de parcă mergeam pe Marte, nu alta!

Apoi a urmat situl preistoric Akrotiri, o adevărată lecție de istorie străveche, după care ne-am lansat pe potecă spre plaja „exotică” a insulei: Roșie sau Kokkini Paralia în greacă. Peisajul este bizar de frumos, ai impresia că plaja este mărginită de un munte de zgură. De acolo, se făcea cu bărcile un fel de hop on-hop off spre alte două plaje renumite din vecinătate: cea Albă și cea Neagră (Mesa Pigadia) și nu puteam rata șansa să le vedem măcar. Punctul terminus era portul din Akrotiri unde ne-am și oprit la masă la o tavernă.

Satul Akrotiri cu străduțele sale fermecătoare, fortăreața ruinată și farul din capătul sud-vestic al insulei au fost următoarele puncte de pe agenda acelei zile. Pe când plecam de la Akrotiri, vedem un indicator către Caldera Beach și ne dăm seama că acolo este unul dintre puținele locuri în care se poate coborî la Caldera și, chiar dacă am fi putut merge cu mașina, o luăm totuși pe jos să ne lămurim. Pe scurt: extraordinar de frumos!

La final de zi, cum soarele se pregătea să meargă la culcare, am așteptat momentul la unul dintre punctele amenajate de sunset view din calea noastră pentru a marca și un fabulos asfințit de soare.

Cea de-a patra zi a fost ziua cu un itinerar sinuos ce a debutat în portul Athinios pentru a lua pulsul vaselor de excursii. Apoi, ne-am dus în capitala Fira la Muzeul Preistoric, după care am luat la pas fermecătorul sat Pyrgos, fosta capitală a insulei. De acolo, ne-am îndreptat către mănăstirea Profitis Ilias situată în cel mai înalt punct de pe insulă, de unde vederile panoramice îți taie răsuflarea. Pe urmă, ne-am lansat spre Vothonas, un sat vestit pentru vinării și pentru al său Muzeu al Vinului care ne-a cucerit printr-o prezentare de excepție.

Seara ne-a prins tot în Fira, de unde am admirat din nou alt apus mirific.

Fiindcă mai aveam încă mașina, în cea de-a cincea zi am pornit de dimineață spre Oia, nu înainte de a bifa Hearth of Santorini, o stâncă decupată de natură în formă de inimă, situată pe buza calderei, în apropiere de Megalochori. Pe urmă, a fost Oia all day, chiar dacă ne propuseserăm un tur pe partea nordică a insulei, cu întoarcere pe la Kamari-Fira. Oia este de-o frumusețe incredibilă și nu ne-am putut desprinde de ea absolut deloc, ne-a vrăjit iremediabil! Dar, am fost mulțumiți că nu am stat numai să „frecăm” străduțele sale, ci am coborât cele 235 de trepte tăiate în versantul de lavă pietrificată, până în superbul port Ammoudi unde am și mâncat, am vizitat niște stânci cu o așa-zisă plajă (Katharos), în apropiere. Pe urmă, am repetat experiența coborâtului și urcatului de scări (291 de data aceasta) în celălalt port al Oiei, Armeni, pentru comparație. Cert este că Oia este șarmantă și nu te poți dezlipi de ea. Ne-am înființat cu emoție la celebrul apus de soare pe ruinele castelului venețian din Oia, și așteptările nu ne-au fost înșelate deloc: am avut parte de cel mai frumos spectacol al astrului ce cădea în mare, într-o baie de culori.

Ziua următoare, a șasea, dându-ne seama că vânaserăm doar apusuri, răsăriturile lăsându-le de izbeliște, cum s-a crăpat de ziuă, ne-am dus fuguța pe plaja noastră din Perissa să întâmpinăm soarele cu aparatele foto însetate de imagini de vis. Acesta și-a făcut apariția ca o vedetă, de după insulița Anafi care îmi aducea aminte de micuțul cartier Anafiotika din Atena, din josul Acropole.

Am predat mașina și planul acelei zile era să începem cu o îndelungă trândăveală la plajă, cu bălăceli, ca după-amiaza să pornim în cel mai ambițios proiect al vacanței: parcurgerea traseului de drumeție de zece km, din Fira la Oia, pe buza calderei, iar în Oia să „picăm” la apus, la care să mai asistăm încă o dată, că doar ne plăcuse maximum ce văzuserăm până atunci. Planul a fost respectat întocmai, traseul a fost o reală încântare, deși nu este nicidecum ușor, dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, fiindcă niște nori jucăuși au cam luat fața soarelui, însă spectatorii stăteau nemișcați în „lojele” lor din ruinele castelului, nevenindu-le să creadă și sperând că doar-doar se schimbă ceva.

Pentru ultima zi a vacanței, cea de-a șaptea, cumpăraserăm de la o agenție locală o croazieră combinată cu excursie (40 €/persoană) în Caldera și vizitarea insulei vulcanului activ, Nea Kameni, dar și a insulei Thirassia, surata mai mititică a Thirei. Ziua a fost minunată, am aflat multe lucruri noi de la un ghid foarte bun, am mai vizitat un vulcan activ (pe lângă mărețul Etna), am luat pulsul vieții unei insulițe care trăiește în umbra mediatizatului Santorini, având parte de un trai mai vitreg și mai simplu, poate chiar înapoiat uneori.

În dimineața celei de-a opta zile, am făcut cale întoarsă spre țară cu părere de rău că vacanța se terminase repede, aproape pe nesimțite. Zborul a fost din nou unul lin și mai scurt față de cât era programat.

Concluzie

Aceasta a fost experiența noastră santorineză în an pandemic, plină de peripeții, dar cu final fericit, nesperat. Nu a fost o vacanță de relaxare sau una de plajă și baie, acestea au fost lăsate în plan secundar sau chiar terțiar, a fost mai degrabă una de explorare, de cunoaștere, în care am văzut și făcut multe, dar fără a obosi.

M-am convins că apusurile din Santorini nu sunt doar o gogoașă umflată, ele sunt realmente de poveste și pentru cine are o fire mai romantică sunt reală încântare pentru ochi și suflet. De asemenea, peisajele splendide de pe buza calderei sunt în stare să-i cucerească și pe cei mai puțin sensibili semeni. De data aceasta, Santorini a fost prea puțin o destinație de nuntă, în trecut asiaticii, avizi de priveliștile extraordinare, se pozau în haine de mire și mireasă cocoțați pe acoperișurile plate ale caselor albe, după cum am văzut doar câteva ședințe foto care să pună în evidență modelele înveșmântate în haine vaporoase, umflate de vânt jucăuș, pe albul caselor în spatele cărora se află Caldera.

Santorini oferă acel ceva pe care nu-l găsești decât în Ciclade și cred cu tărie că o vacanță petrecută în Santorini nu poate decât să încânte pe oricine!

Vă rog, atașați următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4533 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI