Un oraș cu șarm

TIPĂREȘTE

Rethymno m-a cucerit! ????

Sună pompos, știu, dar ăsta este adevărul.

Rareori mi-a fost dat să văd o combinație atât de reușită de vechi și nou, de alei labirintice mărginite de clădiri venețiene elegante din secolul al XVI-lea, și artere largi, flancate de hoteluri moderne cu geamurile de sticlă sclipind în soarele orbitor al amiezilor cretane.

Rareori mi-a fost dat să văd coabitări atât de pașnice între turlele bisericilor și minaretele moscheilor, care își dau binețe de la înălțime în piațete umbrite de palmieri și de nelipsitele bougainvillea.

Nu rareori mi-a fost dat să admir de pe o culme înverzită marea cu toate reflexiile ei albăstrii, dar cel mai des așa mi se întâmplă în Grecia, țara pe care, după patria natală, o iubesc cel mai tare pentru starea extraordinară de bine pe care mi-o conferă la fiecare întâlnire.

Rethymno este un oraș-stațiune cu câteva zeci de mii de locuitori, care îl împart generoși cu vizitatorii în zone nu foarte strict delimitate: 1) cartierele rezidențiale noi, desfășurate inland, pe coline destul de abrupte, cu bloculețe de 3-4 etaje zugrăvite în alb, banale poate până la exasperare, dar care capătă aici, nu știu de ce ????, un soi de aură strălucitoare; 2) faleza, pietonală după lăsarea întunericului pe porțiunea dintre Iroon Square și Vechiul Port Venețian, unde se înșiră bar după bar, tavernă lângă tavernă, toate înțesate seara de tineri, căci Rethymno este, pe lângă multe altele, și oraș universitar; 3) Orașul Vechi, fieful turiștilor și al negustorilor cu buticuri șic, din păcate destul de pustiu în anul virusat 2020, alminteri însă ochios și plin de colțișoare pitorești ce țipă să fie fotografiate și postate pe Instagram; 4) plaja, ah plaja! incredibil de lungă (și lată), alt teritoriu cedat de localnici musafirilor ahtiați după băi de soare și mare.

În Rethymno, turistul are parte de plaje lungi de nisip dotate cu toate facilitățile necesare și o faleză care le însoțește pe întreaga distanță, de hoteluri și pensiuni de toate categoriile, taverne, cafenele-baruri, supermarketuri și magazine, dar poate vizita și o fortăreață impunătoare și câteva locașuri de cult interesante, și mai ales se poate lăsa în voia acelei atmosfere relaxante pe care grecii, în înțelepciunea lor și cu abilitatea comercială care îi caracterizează, știu să o creeze oriunde.

Ca oaspete pentru numai câteva zile, ești oarecum tentat să te lași purtat de această ambianță de laisser-faire, dar nu și noi - mă rog, mai degrabă eu... ????, conștiincioasă din fire și mânată de la spate nu numai de curiozitatea proprie, ci și de obligația morală de a-mi împărtăși experiențele aici, pe AFA...

Să purcedem așadar în plimbare, fără pretenția de a fi explorat tot ce este de explorat, dar cu speranța că am bifat o parte cât de cât semnificativă din ceea ce este musai de văzut și de făcut în Rethymno.

Despre plaja din oraș v-am povestit în reviewul anterior vezi impresii și oricât mi-ar plăcea să mă bălăcesc sau să zac pe șezlong, nu voi mai reveni cu alte detalii, pentru simplul motiv că am spus deja tot. În capătul său dinspre Orașul Vechi se află Piața Soldatului Necunoscut (Iroon Square) , loc de îmbarcare în busul hop-on hop-off și în Yellow Train. Vom da ignore pe moment micilor gelaterii (cu promisiunea - îndeplinită oleacă mai târziu - de a reveni pentru o delicioasă înghețată cu caramel ????) și ne vom îndrepta spre spatele pieții pentru a admira, din păcate numai de afară, Moscheea Kara Moussa Pasha.

Umbrită de palmieri, mica clădire a fost ridicată în anii 1660 pe locul unei biserici datând din timpul ocupației venețiene, închinată sfintei Varvara. O găsim cu lacătul pus la poartă și dincolo de gard nu reușim să întrezărim mare lucru. Aflu totuși că poartă numele comandantului militar otoman din acea vreme, despre care se bănuiește că ar fi îngropat într-unul dintre mormintele din curte, dar și că nu este funcțională, găzduind în prezent diverse evenimente culturale.

Ne întoarcem la soldatul necunoscut, îl salutăm cu respect, ne regalăm cu caramelul rece, după care o luăm încetișor la pas. Ne aflăm pe faleza Portului Nou (New Marina) , un golf larg unde sunt debarcați pasagerii vapoarelor care vin din Pireu, însă în care stau acostate la ora vizitei noastre doar ambarcațiuni de agrement mai mult sau mai puțin impunătoare. Admir îndelung de la distanță catargele care par să împungă cerul la apus, o imagine de care nu mă satur niciodată - ce să fac, sunt o romantică incurabilă... ???? și din reverie nu mă trezesc decât chiotele unor puști care se dau în niște drăcii în spațiul de joacă special amenajat pentru ei pe mal.

S-a înserat și faleza, pe care se preumblă de-a valma oameni, bicicliști, vânzători de nimicuri și câini, arată minunat, cu șiragul său interminabil parcă de baruri și taverne, așa încât nu rezistăm tentației unui cocteil răcoritor și ne așezăm la o masă într-o cafenea. Ridicăm astfel semnificativ media de vârstă a mușteriilor????, dar nici că-mi pasă: dau în mintea copiilor și trag în poză și în joacă, în succesiune rapidă, același palmier iluminat în trei nuanțe diferite (P19,20,21).

Portul nou este semi-închis între două diguri: cel din dreapta are montat în capăt, pe un soclu înalt, o statuie cu doi delfini, emblema orașului, în timp ce digul din stânga îl desparte de un golf mai mic ce adăpostește Vechiul Port Venețian, unul din cele mai pitorești locuri din Rethymno, cu priveliști încântătoare spre restul țărmului. Aici își țin bărcile pescarii și tot de aici pleacă în croaziere pe mare niște vase turistice „de epocă” .

Portul a fost construit de venețieni, care au vrut să facă din Rethymno un centru comercial și maritim intermediar între Chania și Heraklion, și din clădirile ridicate de ei nu s-a păstrat decât cea a vămii, care găzduiește acum un punct de informații turistice. În rest, casele care mărginesc piațeta datează din perioada otomană și, deși adăpostesc la parter baruri și restaurante pescărești cu ștaif și cam scumpuțe, din câte am înțeles, nu arată foarte bine, cu tencuiala scorojită ici-colo. Chiar n-am idee de ce nu le restaurează... ????

În extremitatea celui de-al doilea dig se află Farul. La fel ca cel din Chania, și acesta a fost construit în anii 1830 de egipteni, la care au apelat otomanii pentru înăbușirea revoltelor grecești. A fost scos din uz, dar - ca orice far - face o figură frumoasă de fundal în orice poză.

Din Portul Vechi ne vom abate un pic cu busul turistic spre interior către eleganta Loggia venețiană, construită în secolul al XVI-lea, fost loc de întâlnire al negustorilor și al nobilimii locale transformat la un moment dat în moschee, cu minaretul demolat în 1930. A fost o perioadă sediul Muzeului de Arheologie iar acum spațiul de la parter servește drept magazin al aceleiași instituții.

Tot (numai) din hop-on hop-off și din mașină am văzut și pozat simbolul orașului - Fortezza, la care n-am urcat din cauze medicale obiective. Chiar dacă nu am vizitat-o, zidurile originale și dimensiunile impunătoare m-au impresionat și sunt convinsă că de sus se deschid panorame spectaculoase.

Despre „nașterea” sa, și în fapt a orașului în sine, am amintit câte ceva în postarea anterioară menționată mai-sus, dar recomand celor interesați de o descriere completă lecturarea excelentelor reviewuri ale colegilor @maryka vezi impresii și @msnd vezi impresii.

Eu mă voi limita la adăugarea câtorva amănunte. Fortăreața a fost construită între 1573-1580 pe locul unor ziduri de apărare bizantine. Cu toate că mulți cretani au participat la înălțarea ei, unii pierzându-și chiar viața din cauza condițiilor de muncă precare, se pare că localnicii nu erau admiși înăuntru decât în caz de asediu, în rest clădirile găzduindu-i pe ocupanții venețieni, garnizoana și episcopia catolică.

În 1646 Fortezza a fost asediată și cucerită după numai 22 de zile de luptă de către otomani, care au transformat catedrala catolică venețiană în moschee și au ridicat în interiorul zidurilor case și sedii administrative și militare, prelungindu-i funcționarea până la începutul secolului al XX-lea, când a ajuns pentru un timp refugiu pentru doamnele care prestau contra cost un anumit tip de servicii... ????iar mai apoi închisoare. După al Doilea Război Mondial, când orașul a început să se extindă, rezidenții au părăsit treptat zona și casele le-au fost demolate, pentru ca în anii 1990 fortăreața să intre într-un lung program de restaurare încheiat cu succes.

Ne vom deplasa acum în centru, nu de alta, dar avem de plătit amenda de 10 euro pentru parcare neregulamentară la Primăria orașului, surprinzător de urâtă - seamănă cu sediile PTTR de la noi, dacă le mai țineți minte -, în fața căreia se desfășoară o piațetă unde tronează statuia lui Pandelis Prevelakis, scriitor localnic amic cu Kazantsakis. Lăsăm mașina în parcarea publică de lângă Grădina Municipală și aruncăm o privire către Biserica celor Patru Martiri, închinată unor creștini din secolul al XIX-lea care au refuzat convertirea la Islam, fiind uciși prin decapitare. Este un edificiu frumos, construit în 1975 în stil bizantin, dar parcă de dimensiuni prea mari, după părerea mea. Văd însă că așa e la modă în zilele noastre nu numai la noi, ci și în Grecia... ????

În fine, nu e cazul să o mai lungesc cu vorba, voi lăsa rânduielile bisericești în seama celor mai avizați decât mine. Pe moment avem alte treburi: Adrian intră la Primărie, achită neașteptat de rapid datoria, și suntem liberi să explorăm Orașul Vechi.

Pătrundem prin Poarta Mare/Megali Porta sau Porta Guora, așa cum îi spun cretanii, după numele lui Jacopo Guoro, guvernatorul în timpul căreia a fost construită între 1566-1568. Este unul dintre puținele vestigii ale fortificațiilor venețiene ale orașului care au supraviețuit timpurilor vitrege și singura dintre cele trei porți medievale rămasă în picioare. La fel ca toate porțile din acea epocă, era închisă pe timpul nopții din motive de securitate. Nu știu însă de ce venețienii nu au construit o poartă și pe malul mării care să-i apere de otomani. Misterele istoriei... ❓

Le lăsăm deocamdată deoparte fiindcă prezentul (e un fel de-a spune) ne acaparează...

Dacă Fortezza era simbolul puterii militare în perioada Evului Mediu iar Portul Vechi evocă forța comercială a urbei, aici, în amalgamul de străduțe și piațete în capătul cărora se ițesc siluete de minarete și turle, printre tarabele cu fructe și legume adăpostite sub umbrele, ateliere meșteșugărești, taverne, cafenele și buticuri cu bijuterii, îmbrăcăminte, ceasuri, suvenire, cosmetice ori jucării, simțim pulsația vieții de zi cu zi și, cu doar un mic efort de imaginație, ne putem transpune în trecut, închipuindu-ne cum trăiau cretanii sub ocupația venețiană și apoi turcă în urmă cu câteva veacuri.

Orașul Vechi ne îmbrățișează și ne copleșește simțurile: ochii nu se mai satură să admire aleile înguste flancate de case albe ori zugrăvite în nuanțe pastelate odihnitoare, cu arcade grațioase înecate în flori de hârtie, în timp ce nările palpită, adulmecând aromele ce se revarsă în valuri dinspre micuțele patiserii.

Zona e în cea mai mare parte pietonală, ceea ce nu-i împiedică, desigur, pe tineri să treacă vâjâind pe lângă noi călare pe scutere. Pe o străduță, trei cetățeni în vârstă și-au scos scaunele afară și se dedau unei îndeletniciri tipic meridionale, aceea a statului la taclale ore în șir. Nu am idee ce tot au să-și spună grecii în general în graiul lor sâsâit, iar în cazul în speță de ce nu o fac din balcoanele de peste drum, despărțite de numai un metru și ceva, ca în filmele neorealiste italienești... Mda, dar se cheamă că au ieșit în oraș, nu-i așa? ????

Pe o altă arteră, niște rezidenți chinuiți de talent și-au împopoțonat casele zugrăvind zidurile cu picturi naive care l-ar face poate să crape de invidie pe vameșul Rousseau????. Proprietarul unui bar cu pretenții cosmopolite, care oferă în chip nediscriminatoriu bere Mythos și Guinness, și-a decorat vitrina cu un talmeș-balmeș de sculpturi în lemn de măslin, sticle vechi și obiecte artizanale confecționate din metal și piele. Prin ganguri și piațete zac grămadă mese și scaune de la tavernele care, în condițiile pandemice ale anului 2020, și-au suspendat (sper că doar temporar) activitatea.

Deși, la fel ca Chania, Rethymno păstrează un aer aristocratic și elegant și e de admirat felul în care spațiile comerciale au fost integrate în ansamblul vechilor clădiri fără a le știrbi prestanța, Orașul Vechi e, din păcate, aproape pustiu. Pustiu și destul de trist. ???? Firmele simpatice atârnate sus pe ziduri nu mai atrag, ca în vremurile normale, cohorte de turiști. Dacă barurile și restaurantele de pe faleză și-au păstrat cât de cât clientela, formată în mare măsură din tineretul local, în Orașul Vechi se simte acut lipsa vizitatorilor, la fel ca și pe plajă, unde măsurile de distanțare a șezlongurilor s-au dovedit inutile, majoritatea rămânând neocupate.

Oftăm din greu de mila grecilor, dar mare lucru nu putem face. Decât să cotizăm cu câte un frappé, o bere, o înghețată și niște flecuștețe cumpărate drept amintire...

Între timp, ne continuăm plimbarea prin ceea ce a fost descris drept „cel mai bine conservat exemplu de arhitectură urbană renascentistă din afara Italiei” . Într-adevăr, prezența venețiană se simte la tot pasul: sunt 600 sau 700 de case păstrate din acea epocă, unele din ele cu adăugiri sau modificări otomane, ca de pildă balcoane din lemn ieșite în afară sau protejate de gratii meșteșugit lucrate în fier din spatele cărora femeile puteau supraveghea strada fără a-și dezvălui fața, ori inscripții din Coran scrijelite deasupra ușilor.

În capătul unei străduțe ni se ivește în față Biserica Mitropolitană (catedrala) , cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. Este o clădire albă impunătoare, cu trei nave și turn cu ceas, ridicată la jumătatea veacului al XIX-lea pe locul unui mic locaș de cult datând din perioada venețiană iar alături, în sediul episcopiei, a fost amenajat Muzeul Ecleziastic. Găsim biserica închisă, așa că ne mulțumim să o admirăm de afară.

Ne rătăcim nițel pe niște străduțe ce se întretaie în unghiuri ciudate, dar dăm până la urmă în capătul unei alei de Biserica Sfântului Francisc (Agios Frangiskos) , unde funcționează în prezent Muzeul de Arheologie al orașului. La fel ca la catedrală, nici aici spațiul îngust nu-mi permite fotografierea întregului edificiu cu o singură navă și două capele alăturate, însă pozez portalul renascentist.

Otomanii au transformat biserica în azil de săraci, și tot ei au construit în spatele ei, în 1796, Școala turcească, distrusă și refăcută în 1890. Cea mai veche instituție de învățământ primar din Rethymno deservește și astăzi comunitatea locală și ne oprim câteva clipe pentru a-i urmări pe copiii ieșiți în recreație ca să alerge și să arunce mingea la coșul de baschet.

Școala ocupă o latură din uriașa Piață/Plateia Mikrasiaton, în care pătrundem pe lângă biserica franciscană printr-o poartă în care turcii și-au gravat simbolica semilună, păstrând însă, în chip surprinzător, cei doi lei venețieni sculptați la bază.

Piața este o amenajare recentă, o intervenție urbană reușită într-un mediu medieval-renascentist, și principalul loc de întâlnire pentru adunările publice din oraș. Este mărginită de clădiri joase înțesate de graffiti, de palmieri ce umbresc băncile amplasate întru odihna vizitatorilor, și de o clădire emblematică: Moscheea Neratze sau Gazi Hussein, după numele guvernatorului turc care în 1657 a dispus transformarea bisericii venețiene închinate Fecioarei Maria, parte a mănăstirii augustine, în locaș de cult islamic. La porunca sa, clădirea a fost extinsă cu două anexe iar acoperișurile au fost rotunjite, după modelul construcțiilor religioase musulmane, pentru ca în 1890 să-i fie adăugat un minaret cu două balcoane (27 metri, cel mai înalt din oraș).

După 1925, edificiul a revenit la funcția de biserică (ortodoxă de această dată, cu hramul Sfântului Nicolae), însă pentru foarte scurt timp. Astăzi găzduiește Școala de muzică și diverse manifestări culturale.

Ne așezăm pe o bancă pentru a contempla împrejurimile scăldate în auriul razelor de soare și a ne trage un pic sufletul - se apropie de amiază și s-a făcut foarte cald -, apoi cotim la stânga pe strada Nikiforou Foka, cunoscută și ca Makry Steno („Aleea lungă” ), una dintre cele mai pitorești din oraș, de-a lungul căreia stau aliniate case venețiene în culori deschise, o parte din ele convertite în pensiuni. În capătul ei ne întâmpină Biserica Kyria ton Angelou (Maica Domnului a Îngerilor) .

Construită de călugării dominicani spre finalul ocupației venețiene (probabil în jurul anului 1585) și închinată Mariei Magdalena, a fost și ea transformată în moschee prin modificări și adăugarea unui mihrab și a unui minaret, iar din 1917 a redevenit biserică, primind actualul hram. Localnicii îi spun Mikri Panagia (Fecioara cea mică), pentru a o distinge de catedrală. Și tot ei susțin că minaretul distrus de un cutremur nu a putut fi restaurat niciodată din cauza intervenției divine a Sfintei Fecioare.

E clar, am nimerit la o oră total nepotrivită, biserica este închisă, așa că o luăm cătinel spre următorul (și ultimul) obiectiv plănuit pentru acea dimineață: Fântâna Rimondi.

Numele cu certă rezonanță italienească îi dezvăluie originea venețiană: a fost construită în 1626 din porunca guvernatorului Alessandro Rimondi atât ca replică la fântâna Morosini din Heraklion, cât și din rațiuni practice, contribuind la aprovizionarea cu apă a cartierului. Cele trei jgheaburi din care lichidul dătător de viață se scurge prin robinetele în formă de capete de leu sunt flancate de patru coloane corintice și deasupra jgheabului din mijloc este sculptat blazonul familiei Rimondi.

Fântâna se află într-o piațetă înghesuită între alei burdușite de buticuri ce gem de mărfuri de și de taverne simpatice foc, deasupra cărora au fost instalate corpuri de iluminat formate din coșulețe de nuiele de care stau atârnate picioare de demoazele înfășurate în voaluri. Poate cu trimitere la muzica și dansul de cabaret. Sau nu... ????

Meniul a fost scris cu creta pe tablă și mise-en-place-ul este făcut, în așteptarea clienților la masa de prânz. Clienți care întârzie deocamdată să apară... În schimb, la cafeneaua unde ne așezăm pentru câte un frappé se aud râsete și glasuri voioase pălăvrăgind în diverse limbi, atmosfera este ceva mai animată și multe locuri au fost ocupate, semn că nu e totul pierdut.

Închei așadar pe această notă optimistă: să dea Dumnezeu ca anul viitor să aducă în oraș val după val de turiști! ????

Nu știu dacă, așa cum promitea cantautorul Georgios Stavranos, mă voi întoarce negreșit în Rethymno, însă vă îndemn pe aceia dintre voi care nu ați făcut-o încă, să mergeți acolo. Merită!

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

Un oraș-stațiune cu așezare superbă la poalele dealurilor, pe țărmul Mării Cretane.

Chiar dacă în anul pandemiei cu Covid-19 l-am găsit destul de pustiu, Rethymno oferă turiștilor o varietate de atracții: plajă lungă și excelent amenajată, locuri istorice de vizitat, plimbări prin Orașul Vechi...

---

VIZUALIZĂRI: 3862 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI