O plimbare pe Riviera portugheză. De la gura fluviului Tejo la capătul lumii

TIPĂREȘTE

Fluviul Tejo (portughezii pronunţă teju) este cel mai mare curs de apă din peninsula iberică, pe care o străbate aproape în întregime de la est la vest. Tejo izvorăşte din munţii Albarracín şi străbate Spania sub numele de Tajo (pronunţat de spanioli taho), trecând prin Toledo, la vreo 80 km sud de Madrid până la vest, la graniţa cu Portugalia, pe care o şi formează pe o lungime de vreo 50 km, după care se îndreaptă spre Atlantic, unde se varsă printr-un estuar larg, ca un golf, ce se îngusteză însă, formând un canal de legătură cu oceanul.

Pe malul drept al acestui estuar se află capitala lusitană, Lisboa, adică, pe româneşte, Lisabona.

Dacă ajungeţi aici, merită să faceţi o plimbare pe ţărmul Atlanticului, din Lisabona, până la cel mai vestic punct al Europei. Măcar atât, dar dacă aveţi mai mult timp, puteţi continua spre nord.

Distanţa este de aproximativ 40 km, dar zona este presărată cu multe locuri frumoase, unele devenite celebre, aşa că merită să parcurgeţi acest drum.

Evident, aveţi nevoie de un mijloc de transport. Cel mai convenabil este autoturismul, personal, sau închiriat, dar puteţi folosi şi trenul suburban, sau alte mijloace de transport în comun.

Călătoria poate începe (aşa am făcut şi noi) din celebrul cartier Belem, situat în sud-vestul Lisabonei. Drumul de parcurs este, obligatoriu, pe Avenida Marginal, care urmează coasta oceanului, de la est la vest, când mai aproape, când ceva mai departe de ţărm, dar tot timpul trecând prin foste sate pescăreşti, acum devenite celebre staţiuni turistice. Puteţi să vă opriţi pentru un timp pe una din plajele amenajate, să faceţi o baie în apele reci ale Atlanticului şi să vă bronzaţi la soare, sau puteţi să vă plimbaţi, pur şi simplu, prin aceste cochete şi moderne staţiuni, sau să intraţi în magazinele sau restaurantele de aici, ceea ce presupune, evident şi o cheltuială suplimentară. Prima staţiune este Oeiras, după care urmează Carcavelos. Fac aici o paranteză. Portugheza este, poate, limba de origine latină cea mai asemănătoare cu româna, dar are o pronunţie... cum să spun, puţin caraghioasă. Astfel, Carcavelos se pronunţă aproximativ cărcăveluş, cu accent pe a treia silabă. Spun "aproximativ", pentru că cei doi "a" sunt pronunţaţi mai închis decât "ă"-ul românesc, aproape ca un "â".

În această staţiune se găseşte cea mai mare plajă din zonă. Este o fâşie de nisip, destul de lată (peste 100 m) şi lungă de peste 1 km, iar Avenida Marginal trece chiar pe lângă ea. Nu puteam să ratăm ocazia de a ne scălda în apele Atlanticului, mai ales că ne era şi foame, iar de la recepţia hotelului Holiday Inn Express Lisbon-Oeiras‏ (click aici), unde stăteam, ni se spusese că aici putem mânca bine la un restaurant renumit, aflat chiar lângă plajă, aşa că am parcat maşina într-o parcare neamenajată, foarte mare, de pe partea dreaptă a şoselei. Am trecut strada şi ne-am trezit chiar în faţa restaurantului A Pastorinha, despre care însă am să scriu într-un alt review, dedicat bucătăriei tradiţionale portugheze. După un prânz copios, de pe terasa restaurantului am coborât direct pe plajă. La est, aceasta este mărginită de un pinten de ţărm, pe care se află Forte de São Julião da Barra, construit în secolul al XVI-lea, ca parte a liniei de apărare maritimă a Lisabonei, în stilul Vauban, în prezent utilizat ca reşedinţă oficială a Ministrului Apărării Naţionale.

Plaja Carcavelos mi-a plăcut pentru nisipul său fin şi pentru faptul că, fiind foarte mare, oricât de aglomerată ar fi, tot găseşti un loc. Pentru sfârşitul lunii august însă apele Atlanticului erau surprinzător de reci, nu cred că aveau mai mult de 18 grade, astfel că puţini erau cei care se încumetau să facă o baie. Eu m-am mulţumit să intru doar până la genunchi în apa rece. În schimb, cum valurile sunt destul de mari, se pot practica sporturile nautice. Să nu vă faceţi griji că nu aţi putut lua planşa de surf în avion, puteţi închiria una chiar de pe plajă.

Să nu vă închipuiţi însă că plajele se întind una după alta de-a lungul ţărmului. Nicidecum, deoarece acesta este în multe locuri stâncos şi înalt, dar şi astfel de locuri îşi au frumuseţea lor. Într-un astfel de loc am ajuns plecând mai departe, spre vest, pe aceeaşi Avenida Marginal, străjuită de-o parte şi de alta de palmieri scăldaţi în soare. Din Carcavelos, tot pe ţărm, am intrat în Estoril şi apoi în Cascais. Aici, Avenida Marginal părăseşte ţărmul şi se termină în centrul oraşului. Mai departe, am pornit pe Avenida 25 de Abril şi, la capătul străzii am intrat pe Avenida Rei Humberto II de Itália, o stradă lungă de câţiva kilometri, care merge chiar pe ţărmul Atlanticului. Aici însă peisajul este complet diferit, pentru că este unul din acele locuri unde ţărmul stâncos se ridică abrupt din apa mării, la câteva zeci de metri înălţime. Am lăst maşina într-unul din locurile de parcare de pe stradă şi am pornit printre stânci, ca printr-un labirint pentru pitici, spre locul pentru care ne opriserăm aici.

La vreo trei sute de metri se afla Boca do Inferno, un loc spectaculos, unde natura a creat timp de mii de ani ceea ce acum este numit Gura Iadului.

La doar o aruncătură de băţ de civilizaţia citadină, sălbăticia naturii se manifestă cu o forţă impresionantă.

Spectacolul este formidabil, dar el este de-a dreptul teribil pe vreme rea, ceea ce nu a fost cazul la noi, dimpotrivă, era o vreme splendidă.

Locul este numit Gura Iadului deoarece valurile masive au sculptat în stâncile masive un arc dincolo de care este o adâncitură, o groapă imensă. Când valurile izbesc în gaura din stâncă, ele generează un vuiet puternic şi aerul se umple de picături fine de apă sărată.

Caracteristica stâncilor de pe faleză este aceea că ele sunt calcaroase (calcar = carbonat de calciu). Eroziunea exercitată de acţiunea apei de ploaie, care conţine dioxid de carbon, determină dizolvarea carbonatului, prin acest proces formându-se cavităţi şi peşteri în calcar. Este foarte posibil ca aici să fi fost cândva o peşteră. Surparea bolţii a distrus-o, lăsând o mare cavitate, ce comunică cu marea printr-o deschidere ce formează un arc.

Cu caracteristici unice, acesta este un loc foarte potrivit pentru petrecerea timpului liber, într-un peisaj divin, unde se poate admira un splendid apus de soare. El este totodată şi un loc preferat al pescarilor, dar, din păcate, uneori şi al sinucigaşilor...

La marginea străzii se află şi un renumit restaurant, precum şi un magazin de suveniruri. Puteţi cumpăra de aici, contra sumei de 30-40 €, scoici uriaşe, cu diametrul de 40-50 cm, pe care, întorşi acasă, le puneţi la ureche pentru a auzi vuietul mării, care vă aduce aminte de clipe frumoase, petrecute departe de casă.

Noi ne-am mulţumit cu una mai micuţă, pe care am dat doar 4 € şi asta nu neapărat din spirit de economie, ci gândindu-ne că nu prea aveam loc în bagaje şi că acestea sunt aruncate fără nicio grijă la încărcarea şi descărcarea din cala avionului.

Ultimul obiectiv stabilit pentru acest itinerariu l-am lăsat în mod special să-l vizităm mai spre înserat. Este vorba de celebrul Cabo da Roca (click aici), cel mai vestic punct al Europei continentale, acolo unde se termină pământul şi începe marea şi unde încă mai domneşte spiritul credinţei şi cel al aventurii, care au purtat corăbiile portugheze în căutarea unor lumi noi.

Acest citat este înscris pe certificatul pe care odată ajuns aici ţi-l poţi cumpăra de la Biroul de Informaţii Turistice, drept dovadă că ai trecut prin aceste locuri.

Pentru a ajunge aici, din Cascais sunt două posibilităţi. Una este să urmezi coasta, spre vest pe Avenida Nossa Senhora do Cabo, până la Cabo Raso, unde există şi un far şi apoi spre nord, până la plaja Guincho, paradisul portughez al surferilor, după care drumul se îndepărtează de coastă, intră în regiunea munţilor Sintra, trece prin Azoia, cea mai vestică localitate continentală europeană şi, în sfârşit, după încă vreo trei km, ajunge la Cabo da Roca. Noi am hotărât să mai schimbăm peisajul marin cu cel de munte şi, de la Cascais, am pornit direct spre nord, prin munţi, scurtând astfel drumul cu 5 km. Drumul parcurs de noi de la Cascais la Cabo da Roca are aproximativ 15 km şi-ţi oferă peisaje montane de toată frumuseţea, deşi altitudinea maximă a munţilor Sintra nu este decât vreo 1600 m.

Dacă vă aflaţi în Portugalia fără un autoturism personal sau închiriat, puteţi totuşi ajunge aici din Cascais cu autobuzul 403, care trece şi prin Sintra. Alte amănunte însă nu vă pot da, pentru că doar atât a scris fata de la recepţie pe harta regiunii, pe care mi-a dat câteva indicaţii despre unele locuri de vizitat. Între timp, i-am spus că am închiriat o maşină şi nu mi-a mai dat alte amănunte legate de autobuz. Cei interesaţi le pot afla totuşi relativ uşor. Eu am amintit acest amănunt pentru ca cei ajunşi în Portugalia să ştie că maşina închiriată nu este singura soluţie pentru a călători. Chiar dacă portughezii se aseamănă cu românii ca temperament, Portugalia este o ţară civilizată, cu o reţea turistică foarte bine pusă la punct (ceea ce, din păcate, nu se poate spune despre România).

Cum spuneam, am lăsat vizita la Cabo da Roca spre sfârşitul zilei, pentru a admira apusul de soare pe apele Atlanticului. Asta a avut şi o consecinţă mai puţin plăcută, pentru că am găsit închis Biroul de Informaţii Turistice, aflat în staţia de autobuz şi ca atare ne-am mulţumit să citim afişele de acolo şi inscripţia de pe placa montată pe un perete, una din zecile de plăci Sri Chinmoy Peace Blossom (click aici), montate în diferite locuri din lume. O placă Sri Chinmoy Peace Blossom marchează un loc dedicat cauzei păcii şi prieteniei internaţionale, iar Cabo da Roca este, din aprilie 1999, un astfel de loc.

Cabo da Roca se află la capătul fâşiei de coastă, cunoscută sub numele de Riviera portugheză, la 40 km de Lisabona. Alternanţa dintre plajele de nisip auriu, măturate de valurile înspumate ale Atlanticului şi stâncile înalte, la baza cărora izbesc neputincioase aceleaşi valuri oferă privitorului un peisaj de o frumuseţe surprinzătore. Priveliştea Atlanticului de pe stâncile ce se ridică brusc din mare la peste 100 de metri înălţime este uimitoare şi-ţi taie răsuflarea.

Întreaga zonă face parte din Parcul Natural Sintra-Cascais, parc cu o bogăţie biologică deosebită, în special flora care include specii rare şi pe cale de dispariţie, influenţată esenţial de vânturile de nord-vest, purtătoare de umiditate şi de apropierea oceanului.

Şi când ajungi aici, pe promontoriul atât de înalt, că te cuprinde ameţeala privind în jos, brusc înţelegi că ai ajuns la capătul lumii. Şi nu e nevoie, pentru asta, să citeşti ce scrie pe soclul crucii ridicate aici pentru a marca acest capăt:

Aqui, onde a terra se acaba e o mar começa... (Camões)

Aici, unde pământul se sfârşeşte şi începe marea... (Camões)

...

Ponta mais ocidental do continente europeu.

Altitudine 140 m deasupra nivelului mediu al apei

Nu ştiu dacă poetul naţional al portughezilor, Camões (click aici), atât de iubit de aceştia încât şi-au ales drept sărbătoare naţională data morţii poetului, 10 iunie, deşi asta s-a întâmplat acum vreo 500 de ani, nu ştiu, spuneam, dacă el a scris aceste cuvinte în legătură chiar cu Cabo da Roca, dar ele se potrivesc perfect.

După cuvenitele poze făcute la cruce, pentru a imortaliza trecerea noastră pe aici, ne-am plimbat agale de-a lungul falezei şi am cercetat mai cu atenţie zona. Roca este acoperită cu plante specifice solului stâncos, care, din loc în loc îşi etalau florile galbene. La câteva zeci de metri de cruce, se află şi o piatră comemorativă, pusă în 1980 de membrii clubului Rotary Sintra, cu ocazi celei de-a 75-a aniversări a constituirii, la Chicago, a clubului Rotary de către avocatul american Paul Harris (click aici).

Ceva mai departe, la nord, se află farul Cabo da Roca, primul far construit în 1772 special în acest scop în Portugalia. Nu este vizitabil, pentru că este operaţional şi, ca urmare are un regim special, aparţinând Marinei. Turnul este de secţiune pătrată, din zidărie albă, partea superioară fiind vopsită în roşu. Este situat la o altitudine de 165 metri deasupra nivelului mării, are o înălţime de 22 de metri, iar lumina sa se poate vedea de la aproximativ 48 de km.

După ceva timp petrecut în zonă, a venit şi momentul mult aşteptat. Încet-încet, soarele a coborât să sărute marea şi să-şi ia rămas bun de la ea până a doua zi, oferind un spectacol pe care nimeni nu-l poate descrie în cuvinte. Dar, din fericire, pentru asta există aparatele de fotografiat!

---

VIZUALIZĂRI: 7395 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI