Argos, cel mai vechi oraş al bătrânei Elade

TIPĂREȘTE

Ştiam deja că, deşi Argos nu este capitala Argolidei (sau Argolis) pe care am bătut-o în lung şi-n lat cu ocazia vacanţei din Peloponez, este cel mai mare oraş al acestei regiuni, cu o populaţie de peste 25.000 de suflete. Ceea ce nu ştiam era că, deşi nu-l ajungea din urmă pe frumosul Nafplio (capitala Argolidei), din punctul de vedere al aspectului estetic, nici Argos nu era foarte departe.

Această afirmaţie din titlu recunosc că m-a intrigat şi m-a mirat puţin, în măsura în care în ţara miturilor şi legendelor, totul este foarte vechi, însă găsind această informaţie într-un ghid local despre Argolida distribuit gratuit de o agenţie locală de excursii (pe care, din păcate, nu-l pot cita), am verificat-o ulterior, şi am aflat şi din alte publicaţii consultate, că, da, Argos este cea mai veche aşezare urbană din Grecia. Dacă în urmă cu două luni scriam despre Histria, cetatea de la Marea Neagră, ca fiind cel mai vechi oraş din România, se pare că mi-a „ieşit în cale”, similarul său din Grecia. Ba mai mult, Argos, cu peste 7.000 de ani de existenţă continuă, în care a fost locuit neîntrerupt, face parte dintr-o „reţea a celor mai vechi oraşe din Europa”, alături de încă nouă surate de-ale sale din diverse ţări vestice.

În Argos am ajuns în aceeaşi zi în care am vizitat Micene, după prânz, la intrarea în oraş fiind uimiţi la vederea pe partea dreaptă a oraşului, a unei frumoase cetăţi medievale căţărate în vârful muntelui ce străjuieşte oraşul, despre care am aflat întrebând la benzinărie unde opriserăm pentru alimentare, că se numeşte Kastro Larissa. Imediat ne-a încolţit ideea de a-l vedea aproape, nu înainte de a face o incursiune în situl arheologic, pe care, punct-ochit, punct-lovit, l-am găsit la ieşirea din Argos, spre Tripoli, împărţit în două de şoseaua către acesta. Am intrat pe poarta metalică de după care se zărea mândru amfiteatrul antic, piesa cea mai tare a sitului, ne-au primit doi angajaţi care ne-au spus că intrarea este liberă, dar este deschis doar până la orele 15,00. Amfiteatrul, atracţia principală, este mai mare decât cel de la Epidaur şi în scaunele sale, care sunt încă cele originale, încap circa 20.000 de spectatori. A fost construit către sfârşitul secolulu al IV-lea Î. C. de Polyklet al cărui fiu, Polyklet cel Tânăr, a continuat tradiţia cu construirea celui de la Epidaur. Dealul abrupt în care a tăiat adânc în stâncă pentru a realiza gradenele i-a împrumutat panta destul de înclinată, aşa încât, efortul de a ajunge pe ultimul rând, cel de sus, e unul considerabil, cel puţin aşa l-am perceput eu. Romanii l-au modernizat de două ori după ce au cucerit Argosul şi i-au transformat orchestra în naumachie, bazin pentru spectacole nautice. Astăzi admirăm ceea ce a rămas în picioare din rândurile sale, adică aproximativ jumătate, căci restul de jumătate a fost distrus de-a lungul veacurilor de intemperii. Ca şi curiozitate, între anii 1822-1829, în teatru a funcţionat parlamentul grec, iar astăzi încă mai este folosit pentru a fi gazda unor festivaluri artistice pe timpul verii. Panorama deschisă asupra oraşului de la ultimul rând e de-a dreptul uluitoare, căci tot oraşul se vede ca pe-o machetă de arhitect.

Pe lângă amfiteatru, în situl arhelogic întins şi peste şoseaua principală, se pot observa cu uşurinţă şi alte vestigii antice greceşti şi romane: Odeonul (teatrul mic), Termele Romane şi Greceşti, Nymphaeum, Bouleuterionul (consiliul oraşului), templele Afroditei şi al lui Apollo, apeducte, canale de scurgere de mari dimensiuni ce indică mărimea şi importanţa aşezării care s-a dezvoltat aici. Ne-am plimbat în voie prin sit fotografiind de zor amfiteatrul (eu fiind o mare admiratoare de amfiteatre, ca şi construcţii arhitectonice), după care, în aceeaşi notă de explorare, am luat cu asalt cealaltă parte a sitului, Agora, stituată peste stradă, la fel de gratuită fiind intrarea şi de astă dată. Statuile şi obiectele descoperite cu prilejul săpăturilor arheologice sunt păstrate în muzeul local care, nu a fost disponobil vizitelor toată vara, fiind într-un amplu proces de restaurare ce ar trebui extins şi asupra sitului.

În acelaşi complex arheologic este privit şi Ireo (Heraion), sanctuarul zeiţei Hera, protectoarea Argolidei, aflat la 8 km, pe un colţ muntos pe care-l luaserăm pieptiş de dimineaţă, până să ajungem la Micene. Vestigiile, descoperite abia în 1831, aşa cum scrie pe micul pliant primit la intrare (dealtfel liberă), se află pe trei plafoane, de fapt erau două temple, unul din secolul al VII-lea Î. C., incendiat în anul 423 Î. C., din neglijenţa unei preotese, şi celălalt, din secolul al V-lea Î. C., în care s-a găsit o enormă statuie a zeiţei păstrată acum într-un muzeu atenian. Din temple, mare lucru n-a mai rămas, doar platforme de blocuri de piatră care te duc cu gândul că acolo a fost „ceva” şi resturi de coloane împrăştiate în areal.

Argosul, aşezarea urbană desfăşurată între cele două dealuri Larissa şi Aspis, a fost întemeiat de vechii locuitori ai Peloponezului, cunoscuţi sub numele de pelasgi, după care, rând pe rând, a cunoscut înfloriri şi decăderi sub diverse stăpâniri şi ocupaţii: miceniene, elenistice, romane, bizantine, veneţiene, turceşti, în antichitate aflându-se mereu implicat în conflictele dintre polisurile Atena şi Sparta. Potrivit mitologiei, Argosul a fost fondat de Danaos, tatăl Danaidelor, acele făpturi care şi-au ucis soţii şi au fost condamnate de zei să umple veşnic cu apă un butoi fără fund, butoiul danaidelor.

Oricum ar fi, Argosul se bucură de o istorie îndelungată ce-i conferă un farmec aparte, astăzi fiind un oraş modern, într-o rapidă dezvoltare a activităţilor din domeniul comerţului, industriei şi agriculturii. Cea mai reprezentativă clădire din centrul său este biserica Sfântul Petru situată, alături de Muzeul de Arheologie, în piaţa cu acelaşi nume al sfântului şi în fiecare 3 mai din calendar găzduieşte sărbătoarea oraşului.

De la situl arheologic Argos am plecat spre dealul Larissa a cărui citadelă omonimă trona semeaţă în vârf şi pe care ne pregăteam s-o „cucerim”, sentiment încercat şi în faţa fortăreţei Palamidi din Nafplio. Ne-am încurcat puţin la marginea Argosului, dar am reuşit să ne înscriem pe drumul lung cam de 5 km, îngust, şerpuit, dar într-o stare destul de bună. Pe măsură ce urcam priveliştea era din ce în ce mai seducătoare, urechile ni se înfundau şi am constatat că la înălţime se mai situau şi două mănăstiri destul de mari, una aşezată chiar lângă kastro, Agia Marina, cealaltă, Katakekrymeni-Portokalousa ocupa o altă creastă mai încolo. După ce am ajuns la intrare, am observat că nu se putea vizita deoarece era în reconstrucţie şi restaurare, fiind închisă publicului. Am încercat să ne strecurăm cumva înăuntru inspectând mai bine zidurile uriaşe, că doar nu făcuserăm atâta cale degeaba, însă nereuşind, ne-am mulţumit să facem cele mai frumoase fotografii, pentru că de acolo, de sus, Argosul arată minunat, iar panorama ce se întinde până la mare, asupra întregului Golf Argolic este magnifică, se poate distinge în depărtare chiar şi Nafplio! Şi stadionul de fotbal din Argos pare de jucărie de acolo de sus!

Despre această cetate medievală pe care vizitatorii ar trebui s-o exploreze minuţios pentru a o înţelege, care domină oraşul de pe dealul de deasupra, am aflat că a fost ridicată prima oară în secolul al VI-lea Î. C. şi a fost botezată după fiica eroului mitic Pelasgos, pe nume Larissa. Sunt, încă, vizibile unele părţi ale unor pereţi presupuşi ciclopici ale fortficaţiilor datând din perioada miceniană care au fost încorporate în secolul al X-lea D. C. în două rânduri de ziduri circulare de piatră. Cu fiecare val de cuceritori, şi n-au fost puţini: romani, franci cruciaţi, veneţieni, turci otomani, castelului i s-au adăugat fortificaţii noi, i-au fost construite turnuri şi bastioane de apărare. Sunt convinsă că cetatea merită „bătută” în incinta sa, estimată de mine, a fi considerabilă.

Doar în această măsură am reuşit să cunoaştem Argosul, să-l descoperim, despre care ce-aş mai putea spune? Ah! Să nu uit! Într-o seară, întorcându-ne de la Olympia am traversat Argosul chiar prin centrul său unde am zărit din maşină un magazin cu produse 100% româneşti, aşa cel puţin promitea înscrisul, ce se numea Cerbul Carpatin, cu siguranţă deschis de compatrioţi, semn că în Argos e o comunitate bună de români ce lucrează în zonă.

Sigur vor mai ajunge şi alţii ca noi în Argos, şi-atunci poate ei vor vedea şi ceea ce noi nu am putut şi nu am găsit în acest oraş cu o poveste impresionantă şi o existenţă de poveste!

---

VIZUALIZĂRI: 8441 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI