O zi și jumătate... sau microghid newyorkez (II)

TIPĂREȘTE

Ziua a doua

Ploua. Nu chiar infernal, dar aproape torențial. Era încă dimineață, ora 8. În holul hotelului se adunaseră pensionari care sporovăiau în germană, la o cafea (oribilă, dacă e să mă întrebați pe mine – nu am înțeles niciodată de ce în SUA, pe aceeași masă continentală cu Brazilia, cafeaua este atât de rea la gust) și o brioșă din partea casei. Acestea nu erau la ofertă, pe booking; de fapt, hotelul nu avea nici măcar sală de mese, iar micul dejun frugal se lua pe canapelele din holul somptuos, de secol XIX sau, cu îngăduința recepționerilor, în camere. Așadar am apucat două brioșe, am zâmbit politicos cuplului de vârsta a treia care mi-a făcut loc și am părăsit hotelul, prin ploaia care scădea în intensitate, spre Panera dintre Străzile 32 și 33, pe 5th Avenue. Acolo am comandat un mic dejun jumătate american, jumătate european. De fapt, jumătatea americană constă în aceea că aproape toate felurile de mâncare, fie că sunt matinale, mai de prânz sau chiar pe seară, vin pe sandvișuri autentice... Am evitat cafeaua în favoarea ceaiului, ca să avem aceeași surpriză neplăcută, întrupată în apa clocotită care topea, la propriu, orice beneficiu al frunzelor aromate. Iarăși mi-am ridicat problema: mereu americanii îți oferă cafea sau ceai în apă clocotită, de parcă fierbătoarele lor ar funcționa sub presiune, iar apa ar țâșni la peste 100 de grade... La fix am ieșit din Panera, când stropii de ploaie s-au uscat, doar ca să traversăm Strada 33, ca să intrăm în...

Intrarea, din 5th Avenue, se face sub auspiciile bătrânilor ușeri îmbrăcați în costumele de epocă ale anilor ’30, când, în numai 410 zile, clădirea, care avea să devină cea mai înaltă din lume pentru următoarele patru decenii, fiind întrecută abia de Turnul Nordic al Gemenilor, era terminată, într-o cursă infernală a coloșilor. Chiar și azi, când nu mai poartă demult coroana, există o râcă neascunsă între ea și Turnul Chrysler care, pentru puțin timp, a purtat pe frunte laurii celei mai înalte clădiri...

Empire State este numele statului New York, pe care îl vezi scris pe toate numerele de înmatriculare ale mașinilor, cu modestie oferit de locuitorii acestuia!

Azi, în holul de la intrare te întâmpină ghișeul de sub imaginea gravată a zgârie-nori-ului, cu casa de bilete, dar nu ajungi până acolo, deoarece City Pass-ul îți dă voie să urci pe scara rulantă din dreapta, ca să ajungi la mezanin, unde te așteaptă controlul ca la aeroport. Treci repede, cu toată coada, apoi City Pass-ul te poartă pe o scurtătură, printr-un labirint de culoare, până la un dispozitiv asemănător celor de la intrarea în metroul bucureștean, unde, după ce ți se rupe o jumătate de cupon (cealaltă jumătate îți va fi luată diseara), ți se dă voie, în sfârșit, să pătrunzi în măruntaiele titanului. Adică la unul dintre ascensoarele care te urcă amețitor de iute (indicatoarele etajelor sar din 10 în 10) până la platforma de la etajul 80. De acolo, după ce vizitezi expoziția cu fotografii și povești despre construcție – cât a costat, cum se face alimentarea electrică sau cu apă – te apropii de ascensoarele care trebuie să te ducă la cel de-al 86-lea etaj, doar ca să îl auzi pe „valetul” care face onorurile de ghid cum spune că, din cauza aglomerației, cine dorește să urce ultimele nivele pe scări, este liber să o facă. Mulți au țâșnit pe calea indicată, cu chiote de bucurie – ceea ce mi-a amintit isprava similară, acum câțiva ani, la prima mea vizită în Turn, când, alături de aceia, am purces și eu la drum pe scări – dar acum, mai plin de ani și mai înțelept, am așteptat câteva minute la ascensor.

Din care o zbughești pe platforma exterioară, de la etajul 86, căreia îi dai ocolul și înroșești butonul aparatului de fotografiat cu instantanee circulare. Bineînțeles că prima poză o oferi vecinului Top of the Rock și privești, cu un aer de superioritate, la propriu, minusculii spectatori care, la rândul lor, te privesc din depărtare. Apoi urmărești linia estuarului râului Hudson, spre Pontonul 83, alături de care, cu ani în urmă, a amerizat norocosul Airbus și unde, în cursul zilei, te vei îmbarca pentru croazieră. Apoi te întorci către Statuia Libertății, care se zărește, mândră, învelită în verdele coclit și atât de mică, în comparație cu giganții din New Jersey sau cu mărețul One World Trade Center care se ridică, stingher, la marginea orizontului. Ziua, Times Square nu mai apare atât de impozantă, dar, deoarece îi cunoști locația, nu îți este greu să o identifici, printre clădirile joase de sub tine. Și te bucuri, cu bucuria celor de lângă tine, de toate naționalitățile.

Contra sumei de 20 de dolari, care se plătește la un automat de pe hol, poți să te urci în liftul antic, manual, în funcțiune încă de la darea în folosință a Turnului, care te duce, cu liftierul în livrea, la etajul 102, într-un spațiu îngust, interior, de unde vezi, cu mândrie, cerul. Și te gândești la bietul King Kong care, acolo, și-a dat obștescul sfârșit în dragostea lui pentru frumoasa blondă...

Cobori din Turn, o faci la stânga, spre Strada 33, apoi la dreapta, până te intersectezi cu 6th Ave și Broadway. Ții ușor stânga, să te încadrezi pe acesta din urmă, visul tuturor actorilor de peste Ocean – să nu uităm faimosul „Birdman” și conflictul dintre actorii de Holywood și cei de pe Broadway, adesea văzuți ca niște cabotini de ultimii – și continui să mergi pe el până intersectezi Strada 42, la doi pași de Times Square, pe care o lași în dreapta... Treci pe lângă muzeul doamnei Tussaud, pe lângă tot felul de mascote-reclamă, pe lângă aglomeratul Port Authority Bus Terminal, magazine, clădiri, mașini și oameni, mulți oameni, ca să ajungi pe malul estuarului râului Hudson. De ce graba asta? Deoarece în acest anotimp, croaziera se face numai la 12.30 și la 15.30. În plus, ca să prinzi un loc onorabil în vaporaș, trebuie să ajungi măcar cu o jumătate de oră mai devreme. Timp în care validezi City Pass-ul la casa de bilete, după care pășești pe pontonul cu numărul 83, cel pe care l-ai întrezărit din Turn și intri în nava care te va purta pe ape. Acolo abia dacă mai găsești locuri – este deja plină și simpaticul „căpitan”, de fapt ghidul, dă tot felul de indicații de bună purtare, cu un umor care te face să nu te poți supăra pe el. Vaporul părăsește în forță pontonul, la ora exactă și, în timp ce ia cap compas sudul Manhattan-ului, ghidul nu scapă ocazia să reamintească incidentul aviatic cu avionul care a amerizat în estuar, pasagerii fiind salvați de la înec (culmea ironiei, după ce scapi de o prăbușire iminentă!) tocmai de un echipaj de pe Circle Line…

Apoi călătoria de 90 de minute începe, cu Manhattan-ul pe partea stângă, cu Empire State Building care tronează cerul, cu povestea englezului Hudson care, în slujba olandezilor fiind, a investigat pentru prima dată râul, numit în limba băștinașă „Apa care curge în ambele sensuri” – referire la mareele periodice – doar pentru ca, acolo, pe insula de odinioară (destul de greu accesibil, Manhattan-ul ăsta, chiar și în epoci moderne, până la construirea celebrelor poduri) să se stabilească prima colonie olandeză, Noul Amsterdam… Doar pentru ca, mai apoi, englezii să intre în posesia ei – cât regretă acum olandezii mutarea asta, dar și francezii, cu a lor Louisiana și, mai ales, rușii, cu Alaska, au luat aceeași țeapă, pentru că nu au crezut în viabilitatea, pe termen lung, a unor teritorii inospitaliere la început). Și să se nască Noul York – apropo, York nu vine direct de la orașul viking din Anglia, Jorvik, ci de la Ducele de York, titlul nobiliar al celui de-al doilea născut din familia regală. Pe partea dreaptă se vede linia cerului din New Jersey, agresivă, cu blocurile ei ce par că răsar direct din ape.

Apoi vaporul o cotește la dreapta și se oprește în dreptul Statuii Libertății, pentru ca fanaticii aparatelor de fotografiat să nu intre în sevraj. Astfel, printr-o măiastră întoarcere, nava oferă ambele borduri către Statuie, care, mândră, verde de la cocleală, străjuiește intrarea în estuar, la marginea oceanului nesfârșit. Ce sentimente îi încercau oare pe aceia care, la capătul unei călătorii epuizante, o zăreau la orizont, doar pentru ca să își petreacă purgatoriul în insula de alături, Ellis… Câți dintre ei, întrebați dacă

sunt capabili să lucreze, fie la poduri, fie la zgârie nori, nu spuneau „Yes”, doar ca să fie admiși pe Pământul Făgăduinței, deși acesta era singurul cuvânt în limba engleză pe care îl cunoșteau?

Apoi vaporul ocolește capătul sudic al Manhattan-ului, pe lângă heliportul celor care doresc și își permit să facă un tur aerian, pe lângă Wall Street, cu vedere la turnul One World Trade Center, apoi intră pe East River, ca să admirăm, de jos, podurile care au făcut istorie, Brooklyn și Manhattan, apoi cartierele Queens și Bronx, doar ca să terminăm circuitul în dreptul clădirii ONU, cu din nou imaginea Clădirii Statului Imperiu, în avangarda căreia stă, de data asta, Turnul Chrysler. Întoarcerea se face pe același drum, doar că, acum, poți fotografia în tihnă și partea cealaltă, deoarece te-ai așezat strategic pe unul din bordurile vaporului.

La doi pași de Pontonul 83, după ce acostezi, se află celebrul portavion Intrepid, cel care a făcut carieră începând cu cel de-al doilea război mondial și până la cel din Vietnam și care, azi, scos la pensie, adăpostește un interesant muzeu. Dar am amânat vizita la muzeu pentru o scurtă escapadă culinară (trecuse binișor de ora prânzului), urcând puțin pe Strada 46, unde este portavionul, până la intersecția cu 11th Ave, la Daisy May’s Bbq, un local tipic newyorkez, coordonat de niște sud-americani. Interesant interior, cu decorații vânătorești și rustice, dar și mâncarea, pe același principiu al sandvișurilor umplute cu de toate. Nu neapărat și gustoase…

La portavion, poți începe vizita cu submarinul ce are motoare clasice, dar cu torpile… neclasice, prin care te plimbi, alături de alți curioși, dar nu înainte de a fi făcut testul prin care te dovedești capabil de a păși printr-o deschidere circulară, cu un diametru de circa un metru, care, de fapt, se dovedește a face legătura reală între diferitele părți ale navei. Înghesuită viața pe submarin!

Ieși cu bucurie la soare, în spații deschise, doar ca să urci cu ascensorul pe puntea superioară a portavionului, unde admiri avioane de tot felul, de la cele meteorologice, până la avionul invizibil sau cel britanic, cu decolare pe verticală, apoi te așezi la coada ordonată, ca să urci în turnul de comandă al portavionului, acela pe care îl vezi în toate filmele de gen „Top Gun”. Mai ales că, aici, ai ocazia să admiri și puntea de lucru a amiralului….

Tot aici, pe puntea superioară, ascunsă într-un pavilion special, se află expusă naveta spațială „Enterprise”, cea care nu a ajuns niciodată în Cosmos, dar care are meritul aparte de a fi fost primul test real, cunoscut de toată lumea, pentru funcționarea procedurii de aterizare, purtată fiind pe spinarea unui Boeing 747. Bine, aici intrarea nu era inclusă în City Pass, ceea ce nu am știut, ci contra sumei de 10 dolari care ar fi trebuit achitată la intrare, jos, departe… De aceea, speriat că nu am fost înștiințat de asta și că am făcut acel drum lung încă o dată, ne-a fost oferită vizita la numai 7 dolari… Naveta este expusă în spate, ceea ce conferă o idee despre imensitatea portavionului, o poți vizita de jur împrejur, ba chiar și de la nivelul cabinei de comandă, pentru că există o platformă cu scări, dar nu poți intra în ea. Bineînțeles, la ieșirea din pavilion, nu lipsește tradiționalul magazin de suveniruri…

Turul continuă pe puntea interioară a portavionului, unde, în vremurile lui de glorie, erau garate avioanele. Azi, spațiul imens, este gazda diferitelor expoziții și jocuri interactive, bucuria copiilor și nu numai.

Și uite așa se face ora 17, că te și miri cum de trece timpul așa de repede. Așadar pornești înapoi, pe Strada 42, până la Port Authority Bus Terminal, doar ca să coborâm la metrou, pe linia E, până la World Trade Center. De acolo, pe Vesey Street, urmăm coloana umană spre Turn. Zona este foarte aglomerată, înghesuită, cu Memorialul 9 – 11, cu atmosfera stranie, de distopie SF, cu încă atâtea șantiere deschise (căci americanii încă mai au în plan construcția mai multor Turnuri), cu piațeta deschisă, unde artiști ad-hoc își expun picturile, cu micul scandal stradal între o vajnică cetățeancă și un protestatar pentru nu știu ce cauză, de s-a ajuns la insulte personale și a fost nevoie de intervenția poliției… Până la urmă, ne-am așezat pe o banchetă și am admirat de la distanță toate acestea, în răcoarea unui suc stors la fața locului dintr-o mulțime de fructe. Doar ca să ocolim, apoi Turnul Singuratic și să amețim privindu-l de jos în sus, la înălțimea-i de adevărat deal. Incredibilă construcție! Mai ales că, din această primăvară, s-a deschis platforma de observație, contra a 32 de dolari (de fapt, toate platformele de observație costă 32 de dolari). Cum intrările se făceau pe ore, ca la Top of the Rock, iar următoarea liberă era cam peste două ore și cum urma să urcăm din nou în Empire State Building, am zis că prea multe Turnuri strică, așa că am continuat plimbarea spre cele două Bazine, cum sunt numite azi cicatricile lăsate de Gemeni. Impresionant, Memorialul, cu marmura neagră, cu miile de nume scrijelite, cu florile lipite, cu apa aceea care curge parcă într-un hău fără sfârșit. Și nu pot înțelege, de data asta, veselia celor care îți fac selfie-uri acolo…

Treci pe lângă Bazinul de Nord, apoi pe lângă Bazinul de Sud, intri pe Strada Greenwich, apoi pe Strada Rector (pe care o localizezi bine, căci de aici vei lua metroul înapoi, către centru), treci pe lângă Biserica Trinității, ca să pășești iar pe Broadway (ce lungă e strada asta!) și să te intersectezi cu faimoasa Stradă a Zidului (chiar a fost un zid aici), Wall Street! Îi respiri aerul, acolo, lângă Stock Exchange-ul unde se pune lumea la cale, fără să înțelegi mare lucru – până la urmă, nu pare decât o stradă veche, așezată.

Te întorci pe Broadway, pentru o poză la Taur… Taurul care Atacă, imens, agresiv, optimist… Adică imaginea Districtului Financiar, imaginea Wall Street și, de ce nu, imaginea epocii de glorie a visului american, atât de hulitul altădată imperialism…

Periplul se încheie la clădirea care adăpostește Arhivele Naționale.

Cu greu te rupi din decor, ca să ajungi la stația de metrou de pe Rector St, doar ca să afli că linia 1, cea care trebuia să te ducă pe Strada 50, nu mai merge în seara aceea, dar că poți lua linia R, până pe Strada 49, colț cu 7th Ave. Bun și așa, în lipsă de altceva, deoarece următoarea noastră țintă se afla la intersecția dintre Broadway și Strada 51 Vest…

La doi pași de Times Square, pe Broadway, în plin District al Teatrelor, o cină la Ellen’s Stardust este aproape un „must”… Ce e atât de aparte, încât, deși încercuită de nenumărate localuri și restaurante – inclusiv un tradițional McDonald’s peste drum – trebuie să stai la coada care se lungește mult pe Strada 51, chiar și preț de douăzeci de minute?

Ei, bine, nu atât mâncarea – la fel ca peste tot, în America – nici măcar prețul accesibil.

Ci faptul unic că, aici, la Ellen’s Stardust, ospătarii cântă. Și nu oricum… Cei care te servesc la masă (nu bucătarii, nu debarasatorii) sunt indivizi care așteaptă un rol pe Broadway, artiști adevărați, nu amatori. Așadar ți se oferă, într-un final, două locuri la una dintre mesele localului și ești spectatorul unui adevărat concert, oferit, pe rând, de ospătari, între două comenzi. Este imposibil de descris atmosfera în cuvinte, care devin prea banale. Te afli, efectiv, într-un musical, unde participi ca actor ad-hoc.

O dată pe oră, animatorul sălii (sau șeful ei) umblă cu o găleată în care strânge donații pentru actori. S-a întâmplat ca unul dintre ei să fi primit un rol pe Broadway, iar omul nostru să se plângă că uite așa rămâne fără angajați, în aplauzele mulțimii.

Te bucuri de atmosferă, îngâni bucățile muzicale pe care le cunoști – invidios pe localnici, care chiar cântă, alături de ospătari – și mănânci alert, gândindu-te la cei care așteaptă afară să li se elibereze o masă, așa cum ai făcut și tu, cu vreo trei sferturi de oră mai devreme.

De la Ellen’s Stardust, pe Broadway în jos, ajungi acolo unde nu e noapte niciodată. Piața Timpurilor, locul de referință al fiecărui Nou An, piața sărutului care a marcat finalul celei de-a doua conflagrații mondiale, centrul universal al luminii…

Este fascinantă imaginea gradenei pline ochi de gură-cască, explozia multicoloră a reclamelor, vuietul mulțimii, veselia care erupe parcă din aer și, nu în ultimul rând, Times Building – cea veche, nu cea cu ceasul Toshiba. Și toate magazinele alea deschise și toate mascotele care te asaltează, fără să te agreseze. Te aștepți, parcă, să îl vezi pe Birdman alergând în izmene, în scena trasă fără duble, în chiotele spectatorilor de moment…

Părăsești Times Square cu retina încărcată de lumină și cobori pe Broadway, mai departe, către Strada 33, acolo de unde ai început turul cândva, demult – parcă sunt ani de atunci – în dimineața umedă… Și urci, cu greu, în Empire State Building, faci fotografia pe care ai promis că o faci, încă de dimineață, în fața peretelui verde, care avea să fie înlocuit, în Photoshop, cu fundalul Manhattan-ului și ajungi pe platforma de observație de la etajul 86, pentru a imortaliza, ultima oară, acest oraș SF, departe de orice altă creație umană.

Și să tragi concluzii…

Nu aceasta este America profundă, a Părinților Fondatori. Clar, aici, de unde formal începe America, de la Statuia Libertății, norocoșii care au trecut de Ellis Island au dorit să își etaleze Visul. Un oraș al tuturor posibilităților, un oraș al vieții trepidante, până la nebunie.

Fără îndoială, dacă vrei să înțelegi America, trebuie să te îndepărtezi cât poți de acest furnicar, să îi întorci spatele și să îi obturezi luminile, în prezența cărora totul, dar totul apare ca într-o fotografie voalată.

---

VIZUALIZĂRI: 2988 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI