Periplu de o zi jumate pe țărmul sudic al insulei Mallorca

TIPĂREȘTE

Deși Mallorca nu-i o insulă mare, o săptămână este mult, mult prea puțin pentru a-i descoperi toate secretele! Țărmul extrem de franjurat, cu ale lui minunate cale (golfuri ce se insinuează adânc în inima uscatului), munții stâncoși de pe latura nord-vestică, fiecare orășel cochet sau sătuc tradițional – toate au ceva aparte de etalat, toate te strigă virtual: eu, eu, eu! Și, deși îți propui să le dai tuturor ascultare, descoperi pentru a nu știu câta oară că ziua+noaptea = doar 24 ore, invariabil...

În Cala d’Or am programat un popas de 3 nopți. De fapt, 2 și jumătate, dacă ne gândim că ne-am cazat în jur de 4 dimineața. Prima zi am petrecut-o loco, era prima zi de Paști și în plus simțeam nevoia să ne recuperăm un pic după zborul obositor și mai ales după ultimele săptămâni de muncă. A fost o decizie înțeleaptă. Ne mai rămânea așadar o zi plină și jumătate din următoarea, când urma să ne transbordăm mai spre nord. Deci o zi jumate pentru țărmul sudic al insulei; hmm... În fine, vom vedea ce vom vedea, vom face ce vom face! În utima vreme, aprofundăm tot mai tare chestia asta, să nu ne mai cramponăm să vedem tot, să nu ne mai frustrăm că n-am apucat să facem aia sau ailaltă, să ne rezervăm timp pentru a savura atmosfera și clipa...

În prima zi am luat-o deci pe țărm, direcția nord. Pin-uisem pe hartă câteva locuri, la unele am renunțat din start când am citit că se ajunge ceva mai greu (de exemplu, Cala Varquez; deși pozele m-au făcut să bălesc intens!). Altfel, am luat-o din aproape în aproape, prima oprire fiind – numai preț de câteva poze – Cala Mitjana; Dumnezeule, ce culori! Și câtă pace!... Pe urmă, nu departe, Porto Colom. Am parcat (gratis) pe o străduță paralelă cu marea, în spatele primului rând de clădiri și ne-am plimbat pe faleza frumos amenajată, împreună cu cei câțiva pensionari localnici ieșiți să-și plimbe cățelușii. Drăguț loc, neașteptat de liniștit, de unde am dedus că nu-i neapărat un spot turistic consacrat. Din port făcurăm cale-ntoarsă.

Pe urmă, drum întins spre Cuevas del Drac (Grotele Dragonului), una dintre atracțiile emblematice ale insulei, pe care nu voiam neam s-o ratăm. Ne-am oprientat ușor, sunt indicatoare la tot pasul, am lăsat mașina în parcarea spațioasă (tot moca). Bilete poți lua direct de la casă sau de la niște tonomate sau în avans, on line. Noi am luat la fața locului, 17,5 euro de căciulă. Se intră la ore fixe, în grupuri și până ne venea rândul mai aveam vreo oră și ceva. Perfect! ; peștera se află chiar la intrarea în Porto Cristo, mergem și vizităm orășelul!

Doar ce-am traversat un parc, apoi o stradă, am coborât niște scări și am ajuns în capătul a ceva ce aducea a canal – lat de câțiva metri, lung de 150-200. De fapt, uitându-ne pe hartă, constatăm că Port de Manacor e un fel de estuar în formă de U, în care se varsă Torrent de Llebrona; mă rog... Ne aflam pe partea stângă (vestică) a canalului (sunt câteva aparthoteluri aici), pe țărmul opus părea să se petreacă toată acțiunea, la numeroasele cârciumi înșirate una lângă alta. Evident, ne-am înțeles din priviri: bem și noi o cafea-ceva la una din terase, nu?!

Și ne îndreptam cu elan într-acolo (după ce am traversat „canalul” pe singurul pod), când am zărit niște scări de piatră ce urcau și un indicator turistic: to old town. Okeeey, bem-bem, dar numai după ce baleiem un pic oldtaunul! Zis și făcut și nu ne-a părut rău defel! Vai, ce loc minunat! Străduțe caroiate, perpendiculare unele pe altele, clădiri îngrijite, multe adăpostind spații de cazare, buticuri cochete și părculețe pline de flori... Biserica e frumușică și ea – Mare de Déu del Carmen o cheamă. Din păcate, n-am putut să ne aruncăm un ochi și prin interior, ne-am consolat doar cu zidurile ca mierea, cu ferestrele bilobate, în stil venețian și cu rozeta minunată de desupra intrării. Era și un panou cu informații; hmm, nu-i prea veche, doar puțin peste un secol împlini „tinerica” ...

Din fața bisericii, se face un șir lung de trepte ce coboară pe faleză. Altă faleză, nu aia a canalului... Adică bine, tot a canalului, dar a celuilalt braț al U-lui... (Atât de amețită am fost la fața locului, că zău dacă am înțeles ce și cum; a trebuit mai apoi să studiez cu atenție harta, ca să-mi dau seama pe unde am mers.) În fine, nu vă bateți capul. Deci în stânga se făcea o plajă (faină, cu nisip și ape turcoaz), în dreapta faleza continua pe lângă un șir de hoteluri și terase și ne-a scos într-o piață (aici găsirăm și Centru de Informații Turistice, ceea ce nu ne-a fost de mare folos). Pe urmă, pe alte trepte coborârâm din nou la canal (primul canal). Fix 15 minute mai aveam disponibile, le-am petrecut la o terasă cu view, la soare, așa cum ne-am propus inițial.

Zona peșterii este organizată ca un mic complex, cu parcuri, o cafenea-restaurant și toalete. Aproape de ora stabilită, ne-am încolonat (cred că eram vreo 2-300 de bucăți, dacă nu mai mulți) și am început să coborâm, rând pe rând, în grotă. Traseul de vizitare se întinde pe aproximativ 1,2 km, per total se coboară cam 25 m sub pământ, sunt porțiuni cu trepte și zone plane; nu-i deloc greu de parcurs. Cele mai neplăcute chestii mi s-au părut aglomerația și umezeala ce făcea să mi se aburească ochelarii (îs cam 20-21°C înăuntru, cică).

Dar orice discomfort pălește rapid când dai cu ochii de asemenea minunăție! Nu cred să fi văzut o peșteră mai frumoasă vreodată! Poate cea din Antiparos să se poată compara, doar că-i mai mică (și mai adâncă). Pur și simplu, unde întorci privirea dai de o bogăție de elemente carstice de o frumusețe și o finețe care te lasă cu gura căscată! Și – clic, clic – camera foto muncește și ea la greu! De vis! De nepovestit în cuvinte! Fiică-mea chiar a zis la final: „Nici nu-mi trebuie să mai văd vreodată vreo peșteră, n-are cum să existe alta mai frumoasă ca asta!”

Ca o particularitate: în peșteră se află unul dintre cele mai mari lacuri subterane din lume și vizita se încheie într-o sală uriașă amenajată ca o sală de spectacol, chiar în fața lacului. Luminile se sting brusc, câteva secunde doar bezna domnește, pe urmă încep să plutească pe luciul lacului, rând pe rând, 3-4 bărci luminate cu făclii, pe care se află o mică orchestră. Spectacolul durează 10-15 minute și efectiv îți face pielea de găină! Din păcate, fotografiatul este interzis, supraveghetorii chiar îs foarte vigilenți să nu păcătuiești în acest sens. La final, poți părăsi peștera urmând în continuare traseul de vizitare ce merge pe țărmul lacului sau o parte din drum poți s-o faci cu barca pe lac; nu cred că se plătește în plus, dar se stă la coadă și noi am renunțat din acest motiv. Deci musai-musai vizitați Cuevas del Drac, n-o să regretați!

Următorul popas a fost Cala Millor. Nu e doar golf, ci de-a dreptul o stațiune măricică. De fapt, nu e golf deloc, e o plajă lungă de câțiva kilometri buni. Cu nisip fin, mare albastră cu valuri, zone organizate cu șezlonguri și umbrele, faleză, hoteluri – tot tacâmul. Doar la capitolul mâncătorii nu mi s-a părut că stau grozav, n-am văzut prea multe. Sau poate că n-am mers noi destul, căci ne cam înghesuia foamea. Până la urmă am intrat într-un mic bistrou care se cheamă SPORT restaurant-bar, cotat bine pe Google (4,2), care însă nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor noastre, de aceea nici nu fac review separat despre el. Sangria a fost ok, paella (cu carne) destul de fadă. Îmi mai amintesc de niște crochete cu pui (bune) și de cartofii cu sos de roșii (cam iuți). În fine, am supraviețuit.

Nu era pe lista scurtă, dar ne-a plăcut atât de mult cât de maiestuos se înălța el pe un pinten de deal și timp de câteva minute, apropiindu-ne, numai pe el ne-au stat agățați ochișorii: Castell de Capdepera. Am zis hai, că prea ne cheamă! Se urcă dealul cu mașina până la un punct, pe urmă per pedes. Am ajuns când tocmai se închidea programul de vizitare, ne-am consolat cu priveliștea minunată către oraș și mare. Citirăm în ghid, ca să știm ce-am pierdut: „Este cel mai mare castel din Mallorca, construit în epoca romanilor, extins de mauri și întărit apoi de creștini.”

„Un singur dor mai am” – în nord-estul extrem, Cala Mesquida. Când am oprit mașina, chiar asta a fost senzația, că am ajuns la capătul pământului! O faleză înaltă, pietroasă, un restaurant spânzurat deasupra hăului, un vânt nebun și dedesubt marea mugind în valuri uriașe, bogat înspumate, lovind cu putere, ritmic, bolovanii calcaroși! Wow, ce spectacol! Și ce culori!

Mergând pe faleză (care se termină într-o mică zonă de belvedere după 100-150 m și este protejată oarecum de un gărduț de lemn), poți admira privind în urmă, și plaja, care altfel e ascunsă după restaurant. Mare, nisipoasă, misterioasă, pustie. Nu semăna nicicum cu pozele și flimulețele văzute de mine – plină de șezlonguri, cu copii bălăcindu-se în apa cristlină, abia fremătătoare. Așa trebuie să se prezinte vara, iar noi ne aflam abia la mijloc de aprilie, să nu uităm! Extrasezonul ăsta... are și el farmecul lui, trebuie să recunoaștem!

De fapt, aș mai fi avut niște doruri – orașele Arta, Sant Llorenç, Vilafranca de Bonany, Manacor – dar se mai termină și Duracelu’, ce să-i faci?!... Un ultim popas făcurăm, de-aproape un ceas, în Felanitx. A fost plăcut să ne plimbăm pe străduțele centrului vechi, printre clădiri sobre, cu obloane colorate, alături de localnici. Dintr-o mică brutărie artizanală ne-am ales cu o pâine demențială și cu ceva prăjiturici.

***

A doua zi, după ce ne-am decazat și-am încărcat tot calabalâcul din nou în mașină, am luat-o tot pe țărm, dar în direcție inversă. Am vrut să ne oprim în Portopetro, însă cumva n-am reușit, l-am salutat doar din mers. Pe urmă am setat pe gps Cala Mondrago. Părea aproape pe hartă, însă Helga ne-a indicat un ocol de kilometri buni, prin Sa Teulera și Santanyi; abia de acolo o cotirăm din nou în direcția mării și merserăm, și merserăm până... pierdurăm orice semnal! Pasămite, pătrunseserăm în Parcul Național Mondrago, o pădure imensă, străbătută de o rețea de străzi asfaltate, dar înguste. Din fericire, există indicatoare la fiecare „colț de cotitură” și după ele ne-am luat. De fapt, nu către Cala Mondrago, ci către Plajia s’Amarador, care-i cam tot aia, din câte am cercetat pe hartă.

Am lăsat mașina în parcarea încăpătoare, relativ goală, semn că n-o să găsim mare aglomerație prin zonă și am purces pe traseul de vizitare. Ecopoteca, ar zice bulgarii. Potecă de pământ, lătuță, umbrită de copaci, din care se desprind poteci înguste spre mare; indicatoare și hărți lămuritoare peste tot, ba chiar și panouri cu explicații despre flora și fauna zonei. Toate în spaniolă, catalană și engleză.

Traseul e scurt (15-20 minute), fără diferențe de nivel notabile, plăcut de parcurs, mai ales când începe să se zărească albastrul tulburător al mării. La Punta de Ses Gatoves (Vârful Pisicilor cred că s-ar traduce) este amenajată o mică estradă de lemn, cu vedere spectaculoasă spre plajele s’Amarador și Mondrago, unite între ele printr-o cărare săpată în baza țărmului stâncos. Dar ce spectacol de culori!!! O să vedeți în poze.

Am coborât pe plaja s’Amarador, am străbătut-o (imaginându-ne cum o fi să zaci o zi întreagă sub umbrelă și să te bălăcești în marea asta minunat de limpede și minunat colorată), apoi am urmat poteca de sub munticel. De departe părea oarecum periculoasă, dar s-a dovedit absolut inofensivă; destul de lată, în mare parte betonată, cu locuri de odihnă și doar câteva trepte ici-colo. Foarte faină și plaja Mondrago. Și – surpriză! – aici am văzut umbreluțe de stuf și, printre pini, un hotel. Uitându-mă apoi pe hartă, am constatat că există drum direct până aici, doar că nu l-am bunghit noi. Bine de știut (pentru altădată?!).

Următoarea pe ordinea de zi: Cala Figuera. Am ochit pe hartă parcarea din apropierea mării, pe care însă am găsit-o ocupată (nici prea mare nu-i), dar am parcat în apropiere pe mrginea străzii fără probleme. Cândva un mic port pescăresc (care încă supraviețuiește), Cala Figuera s-a transformat treptat într-una din cele mai fermecătoare stațiuni ale insulei, cu mici hoteluri și pensiuni, terase suspendate deasupra mării și o atmosferă pașnică și boemă, ce ne-a cucerit de la primul pas. Golful are formă de Y, brațul sudic este cel mai spectaculos, cu case vechi aliniindu-se pe cele 2 țărmuri înalte și cu bărcuțe albe legănându-se ușor pe luciul apei. Există o cărare ce șerpuiește pe lângă cele 2 brațe unindu-le, noi n-am mers decât până în capătul portului și ne-am întors. Mi-ar fi plăcut să mâncăm de prânz aici, însă era cam devreme și majoritatea a votat să ne continuăm peripluul.

La Cala Llombards am oprit preț de doar câteva poze. Am fi stat mai mult, însă nu prea aveam unde lăsa mașina. Altfel, locul e minunat, un șarpe uriaș de mare turcoaz ce se insinuează între pereți calcaroși, peisajul se dezvăluie treptat pe măsură ce cobori lungul șir de trepte.

La fel și la Calo del Moro. Aici am parcat ușor în curbă, în singurul loc oarecum disponibil, nu era de lăsat mașina prea mult acolo, totuși. La fel, se coboară multicele trepte, plaja e în general stâncoasă, marea desenată într-un mozaic de nuanțe de turcoaz absolut demențial, sunt și niște stânci în apă formând un fel de punte. Am fi vrut să explorăm un pic, nu ne-am permis, ne-am mulțumit doar cu câteva fotografii. În plus, ne cam pălise foamea.

Am căutat pe hartă mâncătorii și am constatat cu stupoare că nu prea erau disponibilități cale de 10-12 km, oriîncotro. Practic, ne aflam pe țărmul estic al unei peninsule de forma unui triunghi și singura variantă părea să tăiem peninsula pe la baza ei, mutându-ne pe țărmul opus. Locul se numește Colonia Sant Jordi și este departe de a se număra printre obiectivele de neratat ale insulei! Hmm... Alt loc în care n-am plănuit să ajungem și totuși am ajuns!

Și din nou nu ne-a părut rău defel! Am parcat pe marginea străzii, în apropierea Centrului de Vizitare Ses Salines, o clădire de formă tronconică, futuristă, aflată în inima unui parc. Nu știu dacă era deschis, dar oricum numai de el n-aveam stare!... Am depășit o plajă mică, foarte frumoasă, cu nisip alb și fin, apoi ne-am lansat pe pietonala ce duce până-n port, de-a lungul căreia se aliniază cârciumi, cafenele, gelaterii. Am avut de unde alege, slavă Domnului și am ales bine. Despre mâncătoria asta merită să povestesc separat și o voi face cât de curând...

... Aventura noastră sud-mallorcană s-a cam încheiat aici. Am ratat câteva spoturi emblematice, precum Platja des Tranc sau Playa de Cala Pi și chiar El Arenal; precum vă spusei, oricât am fi încercat noi să tragem de zilele astea de vacanță, ele tot 24 de ore măsurară, niciodată mai mult (și nici mai puțin, din fericire). Deci am văzut ce-am văzut, am făcut ce-am făcut și ne-am declarat mulțumiți cu asta. Poate om mai ajunge pe-aici, nici nu-i greu, și-om recupera.

A venit timpul să ne mutăm la a doua cazare, despre care știam că-i cam izolată, deci nu înainte de a ne umple portbagajul cu tot felul de provizii. Și ce să vezi?! ; la doar 50-60 m de locul unde parcasem plantase Dumnezeu un supermarket Eroski! ????

---

VIZUALIZĂRI: 4262 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI