Călător, privitor şi ascultător în Lisabona

TIPĂREȘTE

O nouă zi dedicată plimbatului prin Lisabona.

Şi cum altcumva decât una într-o capitală de gintă latină, deci tihnită.

E una din acele zile în care programul a fost doar citit de dimineaţă nu şi memorat. Adică nu musai a fi respectat întocmai, potenţialele devieri fiind aşteptate şi acceptate...

O pornim prin vecinătatea locului de cazare. Alene, la pas prin Bairro Alto, în sus şi jos. Fără direcţie sau destinaţie clară, doar pentru a savura aroma arhitecturală locală. Intrăm şi într-una din bisericile mici, de cartier, înainte de a ajunge în Jardim do Principe Real, un părculeţ cochet, aerisit şi curat, având ca punct de atracţie principal un bătrân copac ale cărui ramuri au fost splendid toaletate de peisagiştii portughezi.

Continuându-ne peregrinarea, intenţionâm să intrâm în Grădina Botanică, numai că porţile acesteia sunt ferecate cu lacăte şi cu inscripţii pe coli A4 din care aflăm că autorităţile locale suferă şi îşi cer iertare pentru disconfortul nostru, dar se execută lucrări de reabilitare a locaţiei.

Mustăcim câte ceva, nu ne lăsăm bătuţi în interesele noastre în de-ale cunoaşterii şi pornim pe Rua Dom Pedro V spre Miradouro de Sao Pedro de Alcantara.

Citisem despre aceste miradouro că ar fi multe prin Lisabona. Ne mai opriserăm în unele pe parcursul zilelor anterioare, însă pe acesta chiar vi-l recomand. În primul rând pentru că nu e unul foarte turistic şi, în al doilea rând, te afli între locuitorii oraşului. Cu magazine mici în apropiere, cu staţii de autobuz, cu locuri de joacă pentru cei mici chiar simţi că faci parte din comunitatea locală.

Iar priveliştea este foarte frumoasă! Ai posibilitatea să admiri atât Castelul Sao Jorge cât şi Catedrala Se, portul sau multicolorele case înghesuite pe străzile strâmte ale vechiului oraş.

Coborâm apoi până pe Avenida da Libertate, cel mai mare bulevard al Lisabonei, şi ne continuăm plimbarea spre capătul nordic al acestei importante artere de circulaţie pe trotuarele pietonale pavate în stil tradiţional portughez – simbolizând valurile oceanului - şi mărginite de superbe statui şi fântâni algorice către Piaţa şi statuia lui Marques de Pombal, sub a cărui conducere întregul cartier Baixa a fost reconstruit.

Printre luxul şi exclusivismul magazinelor întâlnite de-a lungul acestui bulevard cu 10 benzi de circulaţie, ai prilejul să admiri statuia ridicată în onoarea celor peste 50.000 de lusitani care şi-au pierdut viaţa în primul război mondial, să caşti ochii prin cele două mici pieţe sau să te bucuri de mirosul florilor proaspete scoase la mezat de vânzători.

Bulevardul face legătură între Piaţa Restauradores şi Parcul Eduardo VII, a fost construit după marele cutremur din anul 1775, fiind iniţial denumit Passeio Publico, adică Strada Publică, iar sub el se află cea mai veche linie de metrou a oraşului, linia albastră.

Odată ajuns în capătul nordic, treci sensul giratoriu care adăposteşte statuia lui Marques de Plombal şi intri în Parcul Eduardo VII. Un parc în pantă, având în centru un gazon perfect tuns – pe care cotcodăcesc găinuşe şi cocoşei pitici - şi un gard viu tăiat cu o precizie chirurgicală iar în capătul de sus o fântână arteziană cu o apă cristalină de zici că acum s-a prelins din izvoarele montane. Din buza acestei fântâni ai o privelişte superbă asupra oraşului!

Câtă vreme stai şi te caşti de aici spre oraş pe deasupra ta trec o droaie de avioane, culoarul de aterizare pe Aeroportul Internaţional fiind desenat prin acest loc.

Traversând drumul care e la nordul acestei întinderi de verdeaţă intri în Parcul Amalia Rodrigues, ridicat în cinstea marii şi apreciatei soliste de muzică fado, iar puţin mai încolo se ridică gardurile acoperite cu sârmă ghimpată ale puşcăriei locale.

Revenim pe Avenida de Liberta, lăsăm pe partea dreaptă străduţa pe care urcă şi coboară ascensorul Gloria şi ajungem în Piaţa Rossio.

La dorinţa Adrianei intrăm pentru a savura o cafea la Starbucks. Până lenevim la cafea, hai să mai căutăm detalii despre împrejurimi. Numai că telefonul s-a intoxicat de portugheză şi toate informaţiile apar doar în această limbă. Puţin confuzaţi, ne uităm unul la altul... Pesemne că nedumirea noastră a atras atenţia unuia dintre angajaţi întrucât într-o limbă pe care o vorbesc de patruzeci şi ceva de ani suntem întrebaţi dacă avem nevoie de ajutor.

Iar întrebarea nu ne este adresată de oricine ci taman de Vasile, şeful localului, care ne urmărise de când am intrat în bârlogul lui.

Rupându-şi din timpul de lucru, însă foarte atent în permanenţă la subalternii lui, Vasile ne dapănă istoria lui pe aceste plaiuri.

Una nu uşoară de la început dar al cărei fir se ţese frumos în prezent, moment în care a ajuns la o stabilitate financiară care îi permite să ofere familiei o siguranţă pe care e sigur că nu ar avea-o în România.

Pornit din Maramureş acum 9 ani să muncească pe meleaguri străine a lucrat în construcţii până când un accident de muncă soldat cu o infirmitate a unui picior l-a determinat să îşi schimbe profesia.

Aşa a ajuns la Starbucks, întâi la nivelul cel mai de jos – debarasator şi spălător de vase – pentru ca apoi, priceput şi dornic de avansare să ajungă responsabil de local în inima Lisabonei.

Bucuros că a întâlnit români sosiţi de curând din ţară, ne dă detalii despre familia sa, despre oraş dar şi referitoare la viaţa de zi cu zi din capitala Portugaliei.

Râmânem de-a dreptul uimiţi când aflăm detalii financiare privitoare la traiul acolo, iar ca exemplu vă dau preţul de 380 euro pe care îl plăteşte pe chiria unui apartament cu 4 camere, 2 băi şi 2 balcoane situat într-o zonă foarte bună a Lisabonei. E suma pe care o plăteşti pentru un apartament cu 2 camere în Cluj!!! Iar cheltuielile săptămânale cu hrana ale familiei sale (2 adulţi şi două fetiţe) se ridică la 80 euro...

De asemenea, ne aduce la cunoştinţă că angajaţii portughezi beneficiează de 2 concedii pe an, că toate taxele percepute de stat din salariu se ridică doar la 11%, că pentru fiecare zi de lucru primesc 6,4 euro reprezentând alocaţie de hrană iar în cursul unui an încasează 14 salarii, câte unul aferent fiecărei luni calendaristice şi câte unul pentru fiecare din cele două concedii.

Are rost să te mai miri că se goleşte ţara noastră iar Vasile are o casă pe de-a-ntregul dichisită dar rămasă nelocuită în Maramureş?

Cu sufletul puţin trist şi lăsându-l pe Vasile nostalgic, ne luăm la revedere de la el şi ne lăsăm în voia paşilor pe trotuarele şi străduţele înguste şi pavate cu piatră cubică ale oraşului.

Privim casele viu colorate, cerul azuriu şi razele soarelui care cad în după amiaza zilei peste oraşul destul de viu.

Revenim la pensiunea lui Jose pentru a ne lua bagajele şi pleca spre aeroport, peste câteva ore având avion spre Funchal.

Metroul ne lasă la terminalul 1 iar zborurile companiilor low-cost sunt direcţionate spre terminalul 2, transferul între cele 2 aerogări fiind asigurat gratuit cu un autobuz.

Spre marea mea mirare, nicăieri nu ni s-a cerut documentul de identitate! Am plecat din Lisabona spre Madeira cu o cursă easyJet iar unicul document solicitat l-a reprezentat biletul de avion.

După un zbor de aproape 1.000 km aterizăm în Funchal pe Balonul de Aur. Despre aeroportul de aici – care poartă numele cunoscutului Cristiano Ronaldo – citisem că este bine situat în clasamentul celor mai periculoase 10 aeroporturi din lume. Pot spune cu mâna pe inimă că aşa o aterizare lină nu am prea avut în trecut, pilotul nedorindu-şi, parcă, să trezească din somn eventualii aţipiţi. Ceva trepidaţii am simţit când am ajuns deasupra insulei şi ne-am apropiat de pista de aterizare.

Mi s-a părut a fi cea mai abruptă pierdere de altitudine din toate zborurile mele iar situându-mă la geam puteam vedea cum, pur şi simplu, avionul mânca distanţa până la pământ asemeni unui flămând pe care îl ameninţi că îi iei farfuria de la gură.

Dacă în seara asta nu au fost întrunite în totalitate condiţiile meteorologice ale încadrării aeroportului în topul menţionat mai sus, lasă că le avem pe toate când vom încerca să părăsim insula...

Aterizăm pe o vreme de să nu dai jos un călător din avion... Mai ales că trebuie să parcurgi pe jos distanţa de la scară până în aeroport. Ploaie în rafale şi vânt de zguduia de-a dreptul panglica ce o întinde în jurul avionului personalul aeroportuar.

Din nou niciun control al documentelor...

Din aeroport până în Funchal te duc taxiurile sau aerobusul. Pentru ultimul, iei bilet de la şofer cu 5 euro pe sens sau 8 euro dus-întors. Şoferul întreabă şi notează meticulos locaţia cazării fiecărui călător pentru ca apoi să te anunţe în ce staţie trebuie să cobori, scrutând interiorul autobuzului după tine. Ce memorie trebuie să aibă tipul ăsta! În plus, e de apreciat faptul că pe un ecran sunt menţionate toate staţiile dar şi hotelurile care se află în apropierea acestora, probabil pentru sezonul estival când autobuzele sunt pline iar dialogul între şofer şi călători este mai anevoios decât în această noapte în care ajungem noi.

Până în capitala insulei mergi pe autostradă, una în care tunelurile se înlănţuie ca perlele pe un şirag. După vreo 10, le pierd numărătoarea dar aveam să mă conving zilele următoarea de minunea arhitectonică ce brăzdează insula.

---

VIZUALIZĂRI: 1066 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI