Cu drag despre Lisabona

TIPĂREȘTE

Puţine locuri dintre cele pe care le-am vizitat de-a lungul timpului mi-au rămas atât de bine „înfipte” în memorie ca Lisabona. Şi despre şi mai puţine consortul susţine că mă luminez la faţă ori de câte ori am ocazia să vorbesc.

Explicaţia este relativ simplă: Lisabona m-a cucerit definitiv şi fără drept de apel. Nu atât prin monumentalitate, căci la acest capitol se prezintă destul de modest. Şi nici prin rigurozitatea cu care au fost trasate pe hârtie planurile urbanistice de dezvoltare, deşi adăugirile mai noi, precum Parque das Nações, impresionează în mod cert. Mai mult, vechimea iarăşi nu e un considerent valabil pentru o pasionată de istorie, aşa ca mine, din moment ce, în urma cutremurului devastator de la 1755, singurul edificiu important rămas integral în picioare a fost Mosteiro dos Jerónimos.

Nu, ceea ce m-a atras la acest oraş e mai degrabă amalgamul de vechi şi nou, tradiţie şi modernism, totul pe un fundal primitor, în care ca turist inocent şi lacom să descoperi cât mai iute tainele oraşului, nu te simţi strivit de edificii şi muzee faimoase, incluse în toate ghidurile şi topurile mondiale, sau de dispreţul prost mascat cu care te servesc ospătarii. Lisabona este un pic haotică, nu la fel de turbulentă şi neliniştitoare în freamătul său necontenit precum Istanbulul, de pildă, dar cu aceeaşi alternanţă de străzi înguste, cu case lăsate în paragină şi gunoaie în colţuri, şi bulevarde largi şi elegante, mărginite de copaci şi părculeţe special gândite pentru plimbări prelungite. Are însă aerul prietenos şi familiar al unui loc care se lasă cucerit de bunăvoie, care te îmbie să-i treci pragul sau – mai adecvat spus – să-l survolezi cu o mică buclă peste Atlantic pentru a ateriza pe aeroportul Lisbon Portela şi a descinde apoi, cu shuttle busul, direct în însăşi inima sa, în Praça Rossio.

Aici te întâmpină statuia cocoţată pe un coloană corintică înaltă de 23 de metri a lui Dom Pedro IV, despre care circulă o legendă: chipul nu ar aparţine regelui portughez, ci împăratului Maximilian al Mexicului. Bustul din bronz al acestuia din urmă ar fi fost comandat de edili cam în aceeaşi perioadă cu statuia lui Pedro, numai că împăratul a murit împuşcat în 1867 şi atunci, pentru a face economii (veşnica problemă!), s-a decis montarea statuii sale pe coloana destinată lui Pedro. O fi, n-o fi adevărat, ce mai contează? De ajuns să ştii că ai ajuns, că eşti în Lisabona şi poţi să începi explorarea. Dar nu înainte de a arunca o privire măcar către Gara Rossio, sau pe numele său întreg Estação de Caminhos de Ferro do Rossio, o superbă clădire în stil neomanuelin de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu două portaluri în formă de potcoavă şi o faţadă bogat ornamentată. Dar stai puţin: imediat în continuarea pieţei Rossio mai e o alta: Praça de Figueira. Nu-i cine ştie ce de capul ei, însă pe laturi are nişte terase simpatice, tocmai bune pentru a sta la umbră şi a sorbi o cafea.

Dar nu vom zăbovi prea mult, pentru că avem treabă. Suntem pe data de 12 iunie şi este sărbătoarea Sfântului Anton, despre care am scris mai la începuturile mele pe AFA un scurt review: vezi impresii. Pe scurt: în această zi anume, în cartierul Alfama rezidenţii ies cu mic cu mare cu grătarele în stradă, frig peşti, cârnaţi, fripturi de porc şi le servesc „la botul calului” sub formă de sandvişuri sau la mese lungi de lemn scoase de prin curţi ori beciuri. Fumul gros ce se înalţă în aer şi mirosurile îmbătătoare stârnesc foamea, aşa că n-ai cum să refuzi invitaţia, completată neapărat şi de un păhărel de „vino verde” – vin nou. Alfama e un cartier muncitoresc sărac dar pitoresc, cu case cu tencuiala scorojită şi străduţe în pantă pavate cu piatră cubică. Două sunt atracţiile sale turistice majore: Sé Catedral, o clădire romanică restaurată, şi Castelo de São Jorge, considerat cea mai veche construcţie din Lisabona (secolul al VI-lea d. Hr.), deşi se păstrează ruine datând abia din epoca maură. Renovat la jumătatea anilor 1900, este interesant de vizitat nu numai pentru vestigiile sale, ci şi pentru priveliştea de neuitat pe care o oferă.

Şi dacă tot am menţionat priveliştile, Lisabona se mândreşte cu câteva remarcabile miradouros – puncte panoramice. Unul din ele este Largo de São Miguel, cel mai înalt reper de pe dealul Alfamei, de unde se deschid vederi spectaculoase spre Teju sau Tagus sau (în spaniolă) Tajo, cel mai lung fluviu din Peninsula Iberică (peste 1 000 km). Căci unul din marile atuuri ale Lisabonei, dacă nu cel mai mare, este aşezarea spectaculoasă în estuarul acestei ape, la vărsarea ei în Oceanul Atlantic. Iar dacă adăugăm şi faptul că oraşul este dispus în trepte, avem imaginea de carte poştală a unui loc de vis, scăldat într-o lumină blândă, rozalie, pe care cel mai bine o poţi admira într-o croazieră.

Pornind din vestul Lisabonei, vaporul trece pe lângă celebrul Torre de Belém, simbol al oraşului, adevărată capodoperă de arhitectură manuelină ce combină în mod fericit elemente maure, renascentiste şi gotice. Datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi se situa la acel moment pe o insulă, terenul fiind între timp asanat iar turnul refăcut după cutremurul din 1755. Cartierul Belém, destul de îndepărtat de centru dar relativ rapid accesibil cu tramvaiul 15 din Praça de Figueira, este unul dintre cele mai elegante din Lisabona şi adăposteşte mai multe obiective de mare interes. Primul din ele este, fără îndoială, Mosteiro dos Jerónimos, unul din puţinele monumente de dimensiuni impresionante din oraş, simbol al identităţii naţionale şi loc de odihnă veşnică pentru marele explorator Vasco da Gama. Şi, în chip foarte potrivit, lângă mănăstire se află Museu de Marinha, unde soţul s-a extaziat în faţa hărţilor şi machetelor ce ilustrează excepţionala putere maritimă de altă dată a Portugaliei. Evident, chiar vizavi de acesta, pe malul fluviului, a fost înălţat în 1960 Padráo dos Decombrimentos, cunoscutul monument care celebrează epoca marilor descoperiri geografice şi contribuţia Portugaliei la cunoaşterea lumii. Iar dacă Adrian „m-a târât” în Muzeul Marinei, mi-am luat revanşa cu Museu Nacional dos Coches, din apropiere, unde am admirat superbele caleşti de diverse origini şi vechimi, printre care cea cu care regele Felipe III al Spaniei şi totodată Filipe II al Portugaliei a călătorit din patria natală până la Lisabona în 1619.

Trecem pe sub primul pod suspendat peste Teju: Ponte de 25 de Abril, inaugurat în 1966 ca „Podul Salazar”, pentru ca după 1974 să primească numele actual, cu trimitere la data loviturii de stat care a marcat căderea regimului dictatorial Estado Novo instaurat de Salazar în 1932 şi începutul Revoluţiei Garoafelor. Pe celălalt mal al fluviului se înalţă Cristo Rei, copia mult mai celebrului monument din Rio de Janeiro. Construcţia sa a fost aprobată de Episcopatul Portugaliei la întrunirea de la Fátima din 1940, ideea fiind aceea a protejării poporului de ravagiile celui de-al Doilea Război Mondial. Rugăciunile înalţilor prelaţi au fost ascultate: Portugalia şi-a păstat neutralitatea şi a fost prea puţin afectată direct în timpul conflagraţiei mondiale, însă punerea în aplicare a proiectului a întârziat şi masivul edificiu (82 m înălţime) n-a fost inaugurat decât în 1959.

După cartierul Belém, înaintând spre est, peisajul urban se schimbă: clădirile de pe maluri sunt sărăcăcioase, unele părăsite, altele locuite probabil sporadic de oameni ai străzii. Asta până ajungem la Cais do Sodré, importantă staţie de metrou, autobuz şi tren în direcţia Cascais, precum şi terminal pentru vasele de croazieră şi feriboturile care fac legătura cu Peninsula Caparica şi plajele sale superbe cu nisip auriu. În spatele său se află Mercado da Ribeira, pe care am frecventat-o asiduu deoarece în săptămâna petrecută la Lisabona am închiriat o garsonieră echipată cu chicinetă.

Din zona docurilor se poate zări al doilea pod al oraşului, Ponte Vasco da Gama, cel mai lung din Europa (17,2 km), o excepţională realizare inginerească pe care am avut ocazia să o admirăm nu numai de pe vapor, ci şi din maşină, mai întâi în drum spre împrejurimile Lisabonei, iar la finalul expediţiei noastre lusitane la întoarcerea în capitală din Algarve.

Croaziera se încheie în dreptul impunătoarei Praça do Comércio, situată pe faleză, înconjurată de clădiri frumos restaurate şi dominată de statuia ecvestră a lui Dom José I, regele sub a cărui domnie a avut loc cutremurul de care pomeneam. Marchizul de Pombal, primul său ministru, a fost cel care s-a ocupat de construcţia acestui scuar imens, ca de altfel şi de refacerea, în general, a întregului oraş. De aici nu ne desparte de Praça de Figueira (şi de domiciliul nostru temporar) decât Rua Augusta, cea mai renumită arteră pietonală comercială a oraşului.

În spatele pieţelor Figueira şi Rossio se întind cartierele Baixa şi Restauradores. Cu Elevador de Santa Justa, liftul proiectat de un ucenic al lui Eiffel, se poate urca, admirând de sus oraşul, până la Convento de Carmo, în fapt ruinele unei biserici din secolul al XIV-lea. Elevador de Glória este simpaticul tramvai tras pe cablul electric – altă imagine-simbol a Lisabonei – care face legătura între Miradouro de São Pedro de Alcântara şi Praça dos Restauradores, construită în anii 1870 pentru a marca restaurarea monarhiei portugheze în 1640, după cucerirea ţării de către spanioli în 1581. Înconjurată de clădiri superbe de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, piaţa are în centru un obelisc încadrat de statui reprezentând Victoria şi Spiritul Independenţei. De aici se pătrunde pe Avenida da Liberdade, un bulevard larg şi lung de peste un kilometru, flancat de spaţii verzi, inaugurat în 1764 la iniţiativa aceluiaşi prim ministru Pombal.

Nu pot încheia această scurtă (credeţi-mă!) incursiune fără a aminti, chiar dacă numai în treacăt, de alte comori ale Lisabonei, două muzee care m-au fermecat. Pe cel dintâi, Museu Calouste Gulbenkian, situat în nordul oraşului (staţia de metrou Praça de Espanha), l-am descris mai pe larg într-un review mai vechi: vezi impresii. %20. Povesteam atunci că magnatul de origine armeană şi-a lăsat cea mai mare parte a averii (280-480 de milioane de dolari) moştenire Fundaţiei care îi poartă numele, cu sediul în Lisabona, iar muzeul cuprinde o colecţie de pictură şi mobilier occidental, ca şi de artă islamică, „cireaşa de pe tort” (din punctul meu de vedere) fiind incredibilele bijuterii Art Nouveau semnate René Lalique.

Câteva cuvinte şi despre Museu Nacional do Azulejo: se află relativ aproape de Gara Apolónia şi de staţia de metrou (puteţi combina vizitarea lui cu cea a Parcului Naţiunilor), într-un cartier rezidenţial banal şi lipsit de alte atracţii, inclusiv de magazine sau cafenele, neajuns compensat încă de la intrare de un patio plin de verdeaţă, ca şi de cafeneaua din grădina parţial acoperită. Muzeul a fost amenajat într-o fostă mănăstire din care s-a păstrat Igreja Madre de Deus, o biserică bogat împodobită – cum altfel decât cu plăci de ceramică pictate? Altarul singur conţine peste 1 000 astfel de piese. Muzeul prezintă istoria fabricării acestor minunate ornamentaţii, începând cu exemple maure cu motive geometrice, şi continuând cu exponate spaniole şi portugheze pictate cu figuri umane sau animaliere. „Panoul Lisabona”, de 23 m lungime, înfăţişează în detaliu panorama spectaculoasă a oraşului, aşa cum era el în anii 1740.

Probabil că v-am plictisit cu atâtea obiective istorice şi muzee – ce să fac? meteahnă veche. Dincolo de aceste repere, desigur importante, Lisabona m-a atras prin atmosfera sa calmă, prin priveliştile încântătoare şi, nu în ultimul rând, prin amabilitatea şi felul deschis de-a fi al oamenilor. Nu e cel mai curat oraş de pe lume, şi nici cel mai impresionant prin edificii maiestuoase, dar are ceva, un farmec special, un ritm al său, nici prea rapid dar nici prea lent, o frumuseţe pe care – mă bucur să o spun – am descoperit-o şi am explorat-o în tihnă, cele prezentate în acest review nefiind nici pe departe „tot” ce am văzut (şi mi-a plăcut enorm) în acest oraş.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală:

https://www.youtube.com/watch?v=5IoMRm9r30g

---

VIZUALIZĂRI: 5153 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI